Viaţă frumoasă, câine bolnav

Posted: 2011/02/23 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Mi-a fost dor de un strop de poezie de Nora Iuga. Ultima carte de versuri semnată Nora Iuga pe care am citit-o a fost „Fetiţa cu o mie de riduri” şi ţin minte că mi-a plăcut enorm naturaleţea cu care autoarea nu se sfieşte să dea frâu liber imaginaţiei, nestăvilită de nicio barieră a raţionalului. Autoarea scrie versul în ritmul în care îi rodeşte imaginea în minte. Nu există un flux al trecerii dinspre concept către sugestie. Totul e live.

Din punctul ăsta de vedere, Dactilografa de noapte aduce o uşoară schimbare. Sigur, e impropriu spus că „aduce” o schimbare, câtă vreme prima ediţie a volumului a apărut în 1996, iar Fetiţa cu o mie de riduri – în 2005. Tonul volumului capătă un anume prozaism, cu care cititorii de mai târziu ai poetei nu vor fi familiarizaţi. Nora Iuga e aceeaşi dintotdeauna, însă metodele prin care convinge cititorii să participe la micile bucurii (sau dezolări) care-i răsar în cale sunt diferite de stilul aparte al volumelor ulterioare. Nu e vorba despre o autocenzură, ci de modificarea modulaţiei, a timbrului prin care adevărurile poetei dobândesc un contur recognoscibil. Sumbrul imaginilor e redat meticulos, într-un stil direct şi neechivoc: „o doamnă bătrână cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cât burta căscată / în hoitul oraşului” (băteam străzile seara la ora cinci, p.13).

Un citadinism cochet străbate volumul de la un capăt la celălalt. Detectez chiar şi vagi influenţe bacoviene, minulesciene şi… gellu-naum-iene: „sînt case mari cu ferstre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Acest firesc al absurdului este o marcă a poeziei Norei Iuga, completând cu graţie pasajele de un realism crunt, dezlipit de pe retină cu brutalitate şi dezvăluit în starea sa cea mai pură: „neterminarea mea dezolată şi extatică / întocmai ca acest tablou / cu maşina ciuruită de gloanţe / a prinţului franz ferdinand / acolo la sarajevo / ce istorie şugubeaţă / ce vesel azil de bătrâni” (şi cerul ca un ou moţăind, p.41).

Nu lipsesc nici pasajele în care se simte o adiere de umor autoironic, menit să creioneze personalitatea unei autoare căreia îi par importante, în egală măsură, atât preocuparea pentru claritatea şi sinceritatea absolută a dezvăluirii, cât şi obnubilarea delicată a micilor defecte şi a nevoii feminine de alint: „azi noapte l-am visat / pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / „ai un creier frumos” / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie” (punct, p.20).

Dacă la Nora Iuga „viaţa era frumoasă / şi câinele bolnav”, sunt gata să afirm că Dactilografa de noapte reprezintă un volum de poezie care îmbină speranţa tonică a mai-târziului cu amintirea perpetuă a micilor morţi parţiale care ne duc mai aproape de un fatal deznodământ. Însă dacă peste toate acestea tronează optimismul debordant şi vitalitatea nestăpânită a Norei Iuga, câinele bolnav devine un simplu prilej de contemplaţie, nu un motiv serios de depresie. Pentru că la Nora Iuga nu există tristeţi nedepăşibile. Şi nici finaluri netrăibile. Ci doar poezie. Atât.

(Nora Iuga, Dactilografa de noapte, 54 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s