Sorbitor

„Cartea Alcool” a poetului Ion Mureşan e ceea ce se cheamă o apariţie editorială îndelung aşteptată. Se cunoaşte zgârcenia cu care scriitorul livrează poeme iubitorilor genului. Nu-i bai c-a întârziat. Bine c-a sosit!

Acum vine partea mai grea, că trebuie să şi scriu ceva despre cartea asta. Mă rog, greutatea vine din faptul că nu sunt mare amator de alcooluri, aşa încât s-ar putea ca gradul meu de empatizare cu rândurile volumului să nu fie prea ridicat. Asta nu înseamnă că nu mi-a plăcut. Nici vorbă de aşa ceva. Numai că mi-a fost un pic mai dificil să mă pliez pe.

De ce i-am zis „Sorbitor”? O să ziceţi că vorbesc tâmpenii, dar mie volumul ăsta mi-a adus aminte pe alocuri de „Orbitorul” lui Cărtărescu. Pentru că sub ţeasta fiecărui beţivan căzut cu fruntea pe scândura subţire a mesei din crâşmă se ţese o întreagă lume nouă, care o cuprinde pe asta, mizerabilă, în care trăim, dar care-i aduce şi… „plusvaloare” (n-am găsit alt termen, iertare!), sub forma unor ingenioase metamorfoze ale simbolurilor prezente: „…chelneriţele sunt / ca patru-cinci mii de păsări ce ouă pe masa lui, aşa că nu-i de mirare / că el, Guleratul, nu vede că toate au un neg mic pe inelar şi tot aşa /un neg, unul singur, ca o lampă stinsă, pe nas” („Guleratul”, p.44). Imaginile vii din cârciumă dobândesc un colorit nou, printr-o transgresare a semnificaţiei actuale: „… tâmplarul ia cuie din gură în mână, ridică ciocanul, / dar el, Guleratul, uită atâta de repede, încât cuiele se topesc şi se-nroşeşte ciocanul şi se face potcoavă şi ar bate-o-n copită / de cal, dar tâmplaru-i bătrân şi nu-ncape în burta iepei ca să prindă mânzul dormind, / şi-apoi, omul bătrân nu intră cu fier înroşit sub burtă de cal” (p.45). Dacă aici găsim evoluţia augmentativ-estetică a unor banale chipuri din jurul sticlei de băutură, în poemul „Bătaia” întâlnim ritmul fin, dar ferm, al escaladării unui conflict, în jurul aceluiaşi obicei etilic. Răfuiala se naşte din cuvinte simple, din gesturile teatrale ale participanţilor, din invectiva suculentă („Ţi-am fost ca un frate, mă, porcule…” – p.32), într-un crescendo tot mai accentuat, însă străbătut de un abia perceptibil fior liric: „Acum nu mai stă nimeni pe scaune, / căci scaunele zboară din perete-n perete, / şi sticle dulci şi firave pahare ca pulpa de adolescentă zboară / în stoluri lungi şi ciripesc, şi pleoscăie ca peştii, / şi gemete şi bufnituri şi oftaturi se-aud de parcă / un zeu şi o zeiţă ar face dragoste-n grădini îndepărtate” (p.35). Este, cred, cel mai frumos poem din volum.

Am găsit, tot în volumul acesta, o poezie care mie îmi pare scrisă în cel mai pur stil dinescian. Dacă n-aş fi ştiut că autorul ei e Ion Mureşan, aş fi putut jura că Mircea Dinescu a zămislit-o: „Inimă n-are-n ea, ci-n coş de pai /i-o plimbă un copil ca pe-o pisică, / ce toarce leneşă pe-o pernă mică, / pe când căruţe trase de opt cai // la ea, ca la guvern, descarcă plângeri / şi poezii cu miile. Căci, vai, / ea patronează o contrabandă fină: / când vine noaptea, ca dintr-o uzină, / (zvârlind spre ceruri argintii răsfrângeri), / din sânu-i stâng, cisterne lungi spre rai / duc lapte şi suzete pentru îngeri.” („Poem de dragoste”, p.23). Ba chiar şi influenţe din Brumaru detectat-am, cel puţin în”Poem ocazional” (p.11), pe care ar trebui să-l transcriu integral ca să vă conving. Da’ mi-e lene. Şi poate nici nu-i adevărat. Mai ales că mereu l-am considerat pe Ion Mureşan un poet original. Am zis!

„Cartea Alcool” e o mică beţie literară, numai bună de dat gata lângă un pahar de vin. Dar numai unul! Că, dacă-s mai multe, tindeţi să deveniţi eroi ai cărţii. Şi asta n-ar fi bine decât într-o lume dirijată cu mână de maestru de infatigabilul coregraf care e Ion Mureşan. Pentru că numai el reuşeşte să ţi-i facă simpatici pe noptangiii rataţi care-şi petrec vremea sprijinind zidurile: „Vai, săracii, vai, săracii alcoolici, / cum nu le spune lor nimeni o vorbă bună! / Dar mai ales, mai ales dimineaţa când merg clătinându-se / pe lângă ziduri / şi uneori cad în genunchi şi-s ca nişte litere / scrise de un şcolar stângaci” („Poemul alcoolicilor”, p.5).

Ar merge, totuşi, un 50 de vodcă…

(Ion Mureşan, Cartea Alcool, 80 p., ed. Charmides, 2010)

Lauda cărţii

Prima carte pe care mi-a dat-o taică-meu s-o citesc a fost, dacă nu mă-nşel, „Aventurile lui Gordon Pym” a lui E.A. Poe. Iar maică-mea, pe când eram în clasa a doua sau a treia (cam devreme, totuşi) mi-a pus în braţe „20.000 de leghe sub mări” a lui Jules Verne. Nici Poe, nici J. Verne nu mi-au plăcut atunci. În legătură cu Jules Verne am dezvoltat o temeinică reticenţă, de care n-am scăpat nici azi. Pe Poe îl mai citesc uneori, noaptea.

Cam despre asta e vorba în cartea de faţă. Dan C. Mihăilescu adună o seamă de oameni de diverse profesii (actori, pictori, scriitori, filosofi, politicieni, medici ş.a.m.d.) care vorbesc despre cărţile care i-au făcut oameni. Sunt câteva titluri care se repetă (cum ar fi „Insula misterioasă” a lui Jules Verne) şi altele care, spre surprinderea mea, lipsesc cu desăvârşire („Don Quijote”, de pildă). Măcar am mai scăpat de grija că n-am citit tot ce ar fi trebuit… Dacă şi la case mai mari se întâmplă asta, eu de ce să nu fiu scutit? 🙂

Semnatarii din carte vorbesc despre lecturile care le-au îndrumat paşii, care le-au educat sentimentele şi care le-au ghidat gândirea. Unele mărturii sunt emoţionante (Ana Blandiana vorbeşte despre ezitarea cu care a deschis acele camere interzise, pline cu cărţi, aflate în vecinătatea casei lor de la Oradea), altele vorbesc despre o duioasă disperare a neîmplinirii cerinţelor unui cititor adevărat (Gabriel Liiceanu, uimit de lista lungă de opuri obligatorii pe care Noica i le dă de citit pe parcursul unei singure veri), altele surprind prin mesajul eliptic (Victor Rebengiuc ne spune, cu un ton amar, că, până acum câţiva ani, mai citea şi ziare, pe lângă Llosa, Hemingway ori Marquez).

Ce e de reţinut: în special ideea că nu există lecturi care, eo ipso, să fie obligatorii; că fiecare carte trece prin alte mâini, care o primesc atunci când mintea care le pune în mişcare e deschisă pentru nou; că a recomanda o lectură cuiva e un act de maximă responsabilitate, gest care trebuie să ţină cont de temperamentul, vârsta, preocupările şi structura sufletească ale destinatarului.

Dintre micro-eseurile celora care au contribuit la realizarea acestui volum (Manolescu, Alex. Ştefănescu, Neagu Djuvara, Pleşu, Liiceanu, Patapievici, Andrei Cornea, Livius Ciocârlie ş.a.) mi-au plăcut în special textele lui Mihai Măniuţiu şi Ioana Pârvulescu.

Două lucruri mi s-au părut importante aici: 1) ideea, de o frumuseţe poetică rară, că speranţa ultimă a oricărui muritor iubitor de lectură e aceea de a se metamorfoza într-o carte, expresie a comprimării simbolice şi definitive a viului: „… dar cum aş putea să încetez a mă gândi la cărţi ca la nişte fiinţe vii când eu însămi nu-mi doresc altceva, în timp, decât să devin nimic mai mult, dar nimic mai puţin decât o carte?” (Ana Blandiana, p.20). 2) extirparea fricii că nu ai citit tot ceea ce trebuia citit, bazată pe ideea că fiecare cuvânt poate însemna lucruri diferite pentru fiecare om, la fiecare vârstă a acestuia: „Nu trebuie să-ţi fie ruşine că n-ai citit la timp cărţi esenţiale, că n-ai citit „tot” ce trebuie citit. Biografia fiecărui cititor are un grafic unic, irepetabil, cosanguin cu evoluţia sa interioară, cu nevoile şi întrebările proprii, cu ritmuri, limite, întârzieri şi devansări specifice” (Andrei Pleşu, p.112).

O carte frumoasă, un util îndrumar de lectură sau prilej de rememorare a unor poveşti despre care credeai că ţi-au ieşit complet din minte.

(Dan C. Mihăilescu – editor -, Cărţile care ne-au făcut oameni, 144 p., ed. Humanitas, 2010)

Triunghi erotico-profesional

Ce să mai tura-vura: am avut nevoie de ceva clasic. Şi recursul la Huxley e întotdeauna un lucru bun, fie şi numai pentru faptul că ai posibilitatea, atât cât te ţine cartea, să trăieşti un pic altfel, într-o lume pe care n-o mai poţi atinge, din raţiuni pur temporale. Că doar n-o să mă apuc să mă îmbrac în frac, să studiez fizica şi să vorbesc frumos cu o tipă căreia vreau pur şi simplu să i-o trag. N-are rost efortul.

Bun, n-o lungesc. „Geniul şi zeiţa” e o carte faină, pentru că, cel puţin mie, îmi prezintă o realitate care nu-mi e copletamente străină. Dar despre asta oi vorbi abia în momentul în care mi-oi scrie memoriile şi voi cere, ca Marino, să-mi fie publicate la 5 ani de la deces. Deci mai aveţi ce aştepta. E vorba, în mare, despre un profesor nobelizat, bătrân şi cu o nevastă mai tânără (ah, sfântul clişeu!), care-şi aduce în casă un discipol, pentru a-i împărtăşi din tainele ştiinţei sale. Ce credeţi că se întâmplă? Evident, tânărul (Rivers) se îndrăgosteşte de Katy şi au parte de câteva nopţi de amor, fără ca bătrânul să bănuiască ceva. Resorturile psihologice sunt, de data aceasta, surprinzătoare. Bătrânul joacă un joc de-a boala, ori de câte ori soţia lui e plecată sau abătută. Adică nu-şi poate duce la capăt planurile profesionale decât dacă draga de Kathy e acasă (o şi cheamă, egoist, atunci când aceasta trebuie să vegheze la căpătâiul mamei ei, grav bolnavă) sau dacă e satisfăcută (aici intră John Rivers în acţiune). Fizicianul Maartens nu poate trăi decât dacă e hrănit de prezenţa tonică a nevestei lui. Aceasta, în schimb, pentru că nu poate mereu să fie binedispusă şi, prin asta, să-i alimenteze soţului puterea creatoare, acceptă jocurile erotice ale tânărului John, mulţumită fiind că, astfel, îi redă şi soţului ei vigoarea. Iată o şocantă justificare a adulterului! Nevasta îşi înşală bărbatul tocmai pentru ca acestuia să-i meargă bine. Finalul romanului, tragic, aduce o rezolvare brutală a conflictului: Katy moare într-un accident auto (alături de fiica ei, în secret îndrăgostită de John), iar Maartens îşi va găsi consolarea în braţele unei alte femei, de asemenea mai tânără decât el. Semn că justificarea nobilă a păcatului nu rezistă în timp. Păcatul e păcat. Şi atât.

Un micro-roman foarte adânc, cu subînţelesuri fine, cu intrigă captivantă şi cu substraturi moralizatoare care te pun pe gânduri. Cu toţii simţim nevoia să ne justificăm micimile, măcar comparându-le cu ale altora şi conchizând că nu suntem chiar atât de răi. Însă într-un raport sec al individului cu morala, relativismul izbăvitor al comparaţiei cu alţii n-are nicio noimă. Atât păcatul, cât şi izbăvirea sunt individuale, constituindu-se într-o dureroasă solitudine a greşelii.

Transcriu o bucată din roman, grăitoare pentru reliefarea remuşcărilor care-l cuprind pe John, conştient fiind că şi-a trădat maestrul, dar considerând că a făcut, totuşi, o faptă bună: „Îmi trădasem maestrul; dar dacă n-aş fi făcut-o, maestrul meu probabil ar fi murit. Răul fusese comis; dar din el rezultase un bine enorm. Era un fel de justificare. Pe de altă parte, mi se părea atât de oribil ca harul divin al lui Katy şi viaţa soţului ei să depindă de ceva în mod imanent josnic, atât de complet josnic-murdar-stricat precum nişte trupuri şi satisfacţia lor sexuală! Întregul meu idealism se revolta împotriva acestei idei, şi totuşi ăsta era adevărul.” (p.166)

(Aldous Huxley, Geniul şi zeiţa,  207 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Viorica Boitor)

Eşecul lui Maigret

A apărut un nou număr al revistei suspans.ro. Constribuţia mea este un text despre cartea lui Georges Simenon, Eşecul lui Maigret, pe care îl puteţi citit dând clic aici.

Tot din acest număr al revistei vă invit să citiţi editorialul lui Mircea Pricăjan, Astenia noului an. Dar nu ocoliţi nici restul materialelor, că nu-s de lepădat. Lectură plăcută!

 

(Georges Simenon, Eşecul lui Maigret, 200 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Nicolae Constantinescu)

Nora noastră cea de toate zilele

Va fi un text mai scurt, de data aceasta, pentru că despre cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, voi scrie mai pe larg în următorul număr al Poesis Internaţional. Cu toate astea, sunt atât de entuziasmat de jurnalul ăsta încât e musai să zic vreo două vorbe, că tocmai am încheiat lectura lui.

Da, şi în loc să-mi petrec seara de vineri făcând ce fac oamenii de vârsta mea, stau şi vă povestesc despre Nora Iuga. Credeţi că-mi pare rău? Deloc! Poate folosesc nişte clişee, însă Nora Iuga e o personalitate fascinantă. I-am citit şi Săpunul lui Leopold Bloom, şi Sexagenara şi tânărul (my favourite! – cel puţin până la apariţia jurnalului de faţă), şi Fetiţa cu o mie de riduri şi pot să spun că autoarea, care a împlinit acum câteva zile vârsta de 80 de ani, are o vitalitate şi o frumuseţe a gândului exemplare. N-am găsit, în tot acest jurnal, vreun rând care să-mi reamintească faptul că am în faţă pagini scrise de o persoană de vârsta bunicii mele. N-am întâlnit nicăieri vreun ton plângăreţ, vreo văicăreală (fie ea şi cochetă, aşa cum le stă bine femeilor), vreo părere de rău pentru simpla scurgere a timpului. Nora Iuga trăieşte prin toţi porii, zâmbeşte cu dărnicie, împărtăşeşte cele mai intime lucruri cu demnitatea şi eleganţa unui om care ştie că asta trebuie să conţină un jurnal. Nu e nimic vulgar aici, nici măcar în paginile în care se face referire la sexualitate ori la moarte.

Jurnalul are două părţi: Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22, cuprinzând, la un interval de 10 ani, raportarea autoarei la oraşul care o găzduieşte. E frumoasă trecerea de la prima parte – unde Berlinul este perceput aproape tactil, dar ca un corp încă străin, exterior – şi cea de-a doua parte, când Nora Iuga pare că interiorizează fiecare gest al oraşului, într-un duios transfer al existenţei. Berlinul nu mai e aici locul în care se întâmplă lucrurile, ci metabolismul propriu al autoarei. Autoarea jurnalului închide între graniţele propriei pieli respiraţia unui întreg oraş, care nu mai reprezintă o coordonată spaţială, ci una afectiv-emoţională. Voi vorbi despre asta, pe larg, la momentul oportun. 🙂

Ah, da, să nu uit multitudinea de imagini vii, care sunt plăsmuiri ale unei imaginaţii niciodată obosite. Nora Iuga ne vorbeşte despre sexualitate cu naturaleţea cu care eu vorbesc despre vreme: „Cum văd un bărbat şi o femeie mergând mai apropiaţi – ăştia se trădează şi dacă nu le vezi feţele -, încep să mi-i imaginez în pat, în toate poziţiile posibile, ca-n filmele porno, cu cărnuri transpirate plescăind când se lovesc, parcă-s făcuţi din aluat” (p.147); „Mi-au lăsat ca amintire o poză cu două girafe de la Zoo, una călare pe cealaltă; aş vrea să le aud gâfâind, dar sunt atât de inerte, de pasive, ca nişte lorzi englezi” (p.174); „Oare ce-o fi paradisul, o linişte nesfârşită sau un orgasm continuu?” (p.256). Emoţionante sunt şi notaţiile despre moarte, despre transformările trupului, despre iubire, tandreţea burgheză cu care Nora Iuga vorbeşte despre România şi dragostea sinceră pe care o poartă prietenilor (a căror tinereţe se pare că autoarea a absorbit-o, la rându-i). Şi peste toate acestea, evident, imaginea panoramică a oraşului din afară şi a celui dinăuntru. Acelaşi. Mereu.

Până aşteptaţi următorul număr din Poesis Internaţional, unde mă voi strădui să scriu în aşa fel despre Nora Iuga încât să vă îndrăgostiţi de ea (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie), vă spun doar atât: unii oameni au nevoie de pâine ca să trăiască; nouă, celorlalţi, ne e suficentă Nora Iuga. Şi dacă ne străduim tare de tot, ştim şi unde s-o întâlnim. E drept că ne dă ea indiciul: „Când n-o să mă mai găsiţi nicăieri, căutaţi-mă la Berlin, la ziarul Die Zeit, la Tv ArRTE, la cinematograful „Hackesche Höfe”, în parcul de pe Koenigsallee, la Café Einstein, la librăria Hacker und Presting pe Leonhardstrasse…” (p.230-231).

Un filmuleţ în care Nora Iuga ne povesteşte despre S-Bahn, mijlocul de transport în comun pe care-l iubeşte atât de mult, despre ziare româneşti şi despre privilegiul anonimităţii 🙂 :

(Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog,  288 p., ed. Cartea românească, 2010)

Un fel de bilanţ

Eu sunt mereu cu un pas în urmă. Că-s ardelean, nu de alta. Aşa că atunci când am văzut că mai toată lumea deţinătoare de blog şi-a făcut un fel de dare de seamă cu privire la 2010, an care a plecat dintre noi, m-am scărpinat în creştet şi m-am gândit că aş putea comite ceva similar. Şi uite că încerc acuma. Deşi tre’ să spun că bilanţul meu se referă şi la cele 2-3 luni de dinainte de 2010, de când am deschis blogul. Deci un bilanţ octombrie 2009 – 2010.

Ce vreau eu să zic: bilanţul ăsta se referă la postările mele cu cei mai mulţi, respectiv cei mai puţini cititori. Ştiu că asta nu înseamnă mare lucru, dar mi-am spus că ar fi interesant de văzut ce anume caută persoanele care-şi petrec o parte din timp scotocind prin blogurile de cărţi. Adică ce cărţi i-au mânat în luptă şi i-au determinat să apuce mausul cu o brâncă, tastatura cu ailaltă şi să dea sărci. Şi uite ce mi-a ieşit.

Top 5 al celor mai accesate pagini/cărţi din blogul meu, până la 31 decembrie 2010.

1) Miruna Vlada – Pauza dintre vene (surprinzător sau nu, cea mai citită recenzie de pe blogul meu a fost asta, la maaaare distanţă ca număr de accesări de ocupanta locului al doilea).

2) Constanţa Buzea – Creştetul gheţarului (nu e greu de ghicit de ce, plus că am recenzat-o şi pentru al doilea nr. din Poesis Internaţional).

3) Stoian G. Bogdan – Chipurile (cea mai nervoasă carte românească de poezie a anului trecut, care a reuşit să îmbine entuziasmul cititorilor cu acela al criticii)

4) Claudiu Komartin – Circul domestic (repet: după capul meu, cel mai talentat poet tânăr pe care-l avem. Punct.)

5) Octavian Paler – Deşertul pentru totdeauna (probabil pentru că e o carte foarte frumoasă şi atât).

 

Şi acum, ladies and gentlemen, zmeura de aur! Adică top 5 al celor mai nefrecventate pagini/cărţi din blogul ăsta, până la 31 decembrie 2010.

1) Ismail Kadare – Umbra (habar n-am de ce a fost atât de ignorată, jur!).

2) Nina Berberova – Acompaniatoarea (aici pot înţelege – e o carte groaznică).

3) Nicolae Prelipceanu – Un teatru de altă natură (mirare idem 1).

4) Ioana Bogdan – Anumite femei (mda…)

5) Iris Murdoch – Discipolul (pe-asta chiar că n-o înţeleg, la câtă reclamă i-am făcut femeii. Poate se săturase lumea să tot afle c-o iubesc pe Iris şi, din bun-simţ, şi-a zis să mă lase doar cu ea o perioadă… 🙂 )

Concluzii? Trageţi-le singuri. Io n-am chef.

P.S. needless to say, cred, dar tot o fac: numele autorului, acolo unde este cazul, conţine un link către blogul său. Linkurile pe care le conţin titlurile cărţilor vă direcţionează către postările mele referitoare la ele. Clear as the blue spring sky.

Poezie cu final neaşteptat

„Hyde Park”-ul Lorenei Lupu e o carte tristă. Şi nu, nu „plină de umor”, ci tristă. Punct. Ceea ce e de semnalat e că genul ăsta de concluzie (pe care însuşi volumul ţi-o provoacă) se ţese între pagini pe nesimţite. Poezia Lorenei nu e melodramatică, nu se citeşte cu batista sub nas, nu conţine imagini şocante, nu smulge cu de-a sila oftaturi şi nici nu-ţi dă ochii peste cap. O citeşti atent, captivat de adevărurile care ies la iveală de nicăieri, te miri de o atare iscusinţă şi continui. Dar de ce zic că e tristă: pentru că asişti la o sumă de monologuri (chiar dacă sunt declamate în celebrul „Hyde Park”) ale unor oameni/tipologii ale căror frici o conţin şi pe aceea a singurătăţii. Avem şi gospodina perfectă (dezamăgită de faptul că şi-a investit sentimentele în nişte oameni care se descotorosesc de ea cât ai zice „cratiţă”), şi botoxata sexoasă (care pare tuturor imaginea perfectă a bunăstării şi a fericirii), şi adolescenta în căutare de identităţi (care nu-i nici cea mai frumoasă, nici cea mai deşteaptă din liceu; ergo – n-are boyfriend), şi mortul autocontemplator, şi bebeluşul gigantic, şi cerşetorul de timp. În plus, un personaj matur, capabil să comprime şi să sintetizeze toate nemulţumirile – femeia-pisică. Dacă-i Hyde Park, Hyde Park să fie! Iar toate aceste monologuri duc către aceeaşi concluzie: singurătatea nu e un substitut al fericirii, evident, însă e preferabilă o asemenea ipoteză în locul aceleia care-ţi confiscă întru totul personalitatea în virtutea unui paradis promis (pe care, de altfel, nu l-ai cunoscut niciodată). Cu alte cuvinte, compromisul renunţării la bucăţi din tine pentru a te face compatibil cu lumea e mai dureros decât acceptarea unei identităţi neconforme cu aşteptările societăţii în care te zbaţi. Dacă nu înţelegeţi ce vă spun, citiţi cu atenţie ultimul poem, „One-Moment Stand”. La a cărui „morală” subscriu 100%. Vă va dumiri cu vârf şi îndesat.

Din punct de vedere stilistic, remarc răceala absolută a scriiturii. Până şi modulaţiile liricoide vin doar ca o replică vag băşcălioasă şi ironică la adresa ipocriziei generale (vezi monologul lui Federico). Versul e percutant, aproape impersonal (chiar şi când e rostit la persoana I), plin de semnificaţii şi fără volănaşe (ex: „Şi eu sunt o persoană complet inutilă. / Sînt singura de la mine din liceu care nu are prieten. / Pentru că nu am ţîţe // Şi mă mişc ca un lemn”  – p.90). Nimic nu e în plus, urgenţa comunicării angoaselor personale ale povestitorilor nelăsând loc fandărilor cu scop exclusiv metaforic. Pentru că au doar câteva minute la dispoziţie, cei care vorbesc în Hyde Park îşi comprimă ideile până la a le arăta în şocanta lor nuditate. Nu e anti-poezie. E doar poezie pentru care semnificaţia imediată câştigă teren în faţa sugestiei leşinate.

Ce mi-a plăcut: 1) o anume coerenţă a desfăşurării poveştii. Toate personajele au ceva de spus, toate sunt convinse de importanţa covârşitoare a mesajului lor, de disperarea neagră a neîmplinirilor proprii. 2) o permanentă stare de tensiune a volumului, pe care, odată început, nu mai vrei să-l părăseşti până la ultima pagină. 3) limbajul frust şi convingător, aparţinând unei poezii a realului, nu a fantasmelor desuete. 4) frumuseţea tristă (iată, o mai spun o dată) a concluziilor. 5) finalul deschis, nesfârşit, suprimând în faşă orice tendinţă stupidă de a închide capitole care ne aparţin, de fapt, tuturor şi cu care ne războim until our very last day.

Ce nu mi-a plăcut: 1) introducerea lui Sebastian Corn. Consider că a prezentat volumul într-o cheie foarte nereuşită. But that’s just my opinion. 2) încărcarea volumului cu fotografiile lui Dinu Lazăr, foarte reuşite de altfel, dar care, cel puţin după capul meu, n-au prea multe de a face cu mesajul cărţii. Pozele sunt frumoase, însă nu-s coborâte din „Hyde Park”. 3) o anume neglijenţă lingvistică, surprinzătoare la Lorena Lupu: „vroiam” (în loc de „voiam” ori „vream”), „drept pentru care” (apare de vreo 4 ori, în loc de „drept care”, locuţiunea corectă). Dar astea-s mărunţişuri.

Conchid că, elementele negative fiind mult mai puţine şi mai nesemnificative decât cele pozitive, cartea merită citită. Fie şi pentru ora aceea pe care o petreci savurând un alt fel de poezie, care-ţi oferă şansa de a privi în tine însuţi, în vecinul de palier, ori în vagabondul de pe stradă. Un fel de peep-show, dar mai energic. Şi fără muzică de fundal.

(Lorena Lupu, Hyde Park, 112 p., ed. Millennium Press, 2009)

Atelierul meu

Am spus că nu am stare, deocamdată, să scriu despre cărţi. Nu pentru că n-aş citi nimic chiar acum, ci pentru că mood-u’ nu e la locul lui. De fapt, citesc în paralel vreo 4 cărţi, foarte diferite, despre care voi lăsa impresii cât de curând. Asta, evident, dacă între timp nu-mi vor face cu ochiul alte volume. Există mereu tentaţia asta de a abandona o lectură pentru o alta, după care să revin la prima dintre ele, cu remuşcarea cu care te întorci la nevasta înşelată. Deci.

Iată poze cu spaţiile în care „muncesc” pentru blogul ăsta.

Pentru început, o poză cu locul în care citesc:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Apoi, o ilustrare fotografică (ha, v-am spart!) cu micul meu loc de unde livrez textele.

 

 

 

 

 

 

 

 

Nu vă lăsaţi păcăliţi nici de gps-ul de pe măsuţă (salvarea mea când ies din apartament), nici de unghiera roz (care habar n-am ce caută acolo)! 🙂

Poesis Internaţional nr.3

Înainte de toate, vă doresc tuturor (era să scriu „tutulor”) un 2011 aşa cum vi l-aţi visat.

În al doilea rând, semnalez aici ieşirea în lume a celui de-al treilea număr al revistei la care scriu, Poesis Internaţional, unde apare o recenzie de-a mea („Ciobul de sticlă colorată”) la cartea Hertei Müller – Călătorie într-un picior. Daţi clic pe linkul de mai sus şi „scrolaţi” (există verbul ăsta?) până la pagina 93, dacă sunteţi interesaţi.

În al treilea rând, revista se găseşte la (sau urmează să ajungă în) toate punctele de difuzare inmedio. Adică în  hipermarketuri. Băgaţi mare!

În al patrulea rând, nu vă aşteptaţi să găsiţi prea repede un text nou pe blog. Mi-e lene de mor… O să-mi revin, dar va mai dura câteva zile. 🙂