Mulţumesc, Andrei Pleşu!

Posted: 2011/02/21 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Exact aşa.  Mă plângeam acum câteva zile unor oameni că nu mai ştiu ce să citesc. Părea nu că epuizasem cărţile (ar fi şi culmea), ci că nu mai aveam disponibilitatea de a mă lăsa vrăjit. Am început atunci vreo 4 cărţi, pe care le-am abandonat pe rând, pe drumul dintre bucătărie şi dormitor. Şi am recurs la nenea internet, ca să văd cine ce-a mai scos. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Andrei Pleşu a lansat o nouă carte, cu un titlu incitant, numai bun de pansat rănile într-un februarie atât de anost şi de trist (mie mi se pare că februarie e cea mai urâtă lună a anului, la mare concurenţă cu noiembrie).

Şi-am dat fuguţa la librărie. Şi-am cumpărat (sau să zic „achiziţionat”, ca să se amuze Andrei Pleşu de fandoseala mea lingvistică? 🙂 ) „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Sigur că, iniţial, am fost dezamăgit să constat că e doar o colecţie de texte apărute în Dilema veche şi Adevărul. După aceea, totuşi, mi-am dat seama că orice întâlnire cu scrisul lui Andrei Pleşu reprezintă pentru mine o imensă plăcere, nu doar pentru că, stilistic vorbind, autorul e capabil să mă fascineze, ci şi pentru că este eseistul de care mă simt cel mai apropiat în ceea ce priveşte atitudinea adoptată referitor la (aici trebuia să pun „vizavi de”, ca să arăt că ştiu umbla cu fineţuri şi că sunt băiat subţire 🙂 ) lucrurile care ne înconjoară. În plus de asta, cartea a fost pentru mine o semi-noutate, pentru că eu îl citesc pe Pleşu doar în Dilema veche. Adevărul am încetat să-l deschid/accesez de când am văzut că şi patronul său îşi închipuie că are veleităţi de gazetar şi publică, în consecinţă, tablete săptămânale. Cam cum făcea Paul Everac la TVR. En fin.

Textele sunt decupate din realitatea de zi cu zi, dintr-un cotidian exasperant, pe care autorul îl priveşte uneori cu duioşie, alteori cu reală surprindere. Dar întotdeauna cu umor. Un umor sănătos, dar discret, corosiv, dar nu jignitor. Andrei Pleşu pare să ştie, cu fiecare pagină scrisă, că tarele unei societăţi în derivă nu se pot vindeca decât prin înfăţişarea lor într-o lumină care să le facă iniţial simpatice, după care ele să fie analizate la sânge, în completa lor nuditate, în spectralul lor grad de periculozitate. Cartea e structurată pe capitole care dezbat probleme curente cum ar fi orizontul personal de aşteptare, cititul cărţilor, nesimţiri şi indispoziţii cotidiene, agonia limbii române ş.a.md., într-o formulă care nu face plicticos nici măcar recursul la figurile palide şi ridicole ale politicii româneşti. „Frumuseţea uitată a vieţii” nu e decât stropul de fericire pe care ţi-l poate conferi o lectură bună, un hohot de râs, un ceai fierbinte în compania prietenilor, o discuţie cu Andrei Pleşu, contemplarea naivă a unui peisaj rural etc. Autorul ne învaţă, astfel, că ura, ranchiuna, prostia şi excesul au marele neajuns de a ne urâţi într-un mod care ne face nerecognoscibili şi străni până şi de noi înşine. Colecţia aceasta de eseuri e o carte care se poate citi oriunde şi oricând şi ale cărei poveţe te însoţesc mult timp după ce ai închis-o. Aşa că: mulţumesc, Andrei Pleşu! Am petrecut 3 ceasuri în prezenţa unui autor care a încercat (şi a şi reuşit) să mă convingă că, dincolo de exasperările care ne acoperă în fiecare zi, există întotdeauna posibilitatea adoptării unui alt unghi de a privi lucrurile, de unde totul capătă o strălucire revigorantă, capabilă să ne remonteze brusc şi să ne reconecteze la marile miracole ale vieţii.

Transcriu aici câteva pasaje care mi-au plăcut:

„Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu demult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie” (p.158).

„… nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit” (p.238).

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, 280 p., ed. Humanitas, 2011)

Anunțuri
Comentarii
  1. Namila spune:

    Este cel mai trist februarie…

  2. Bogdan T. spune:

    Intr-adevar Andrei Plesu are o savoare incomparabila cand il citesti. Nu iti trebuie decat organ pentru stilul eseistic si atat – brusc il indragesti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s