Week-end cu Coetzee

„Epoca de fier”, romanul nobelizatului J.M. Coetzee (am căutat serios, acuma câţiva ani, să aflu cum se pronunţă numele ăsta, după ce-i citisem romanul Disgrace, apărut tot la Humanitas, cu titlul „Dezonoare”), a fost cartea care m-a acaparat vineri. Şi ieri, un pic, pentru că n-am putut-o termina în seara în care am început-o. Nu pentru c-aş fi lazy, ci pentru că am reînceput să mă uit, pe net, la un serial care mi-a plăcut mai demult şi pe care am ţinut neapărat să-l revăd (e vorba de „Oz”). Nerelevant, dar atât de mult îmi place să fiu nerelevant duminica… Nici nu vă puteţi închipui.

Anyway, romanul ăsta are ceva simbolistică facilă prin el, atâta cât să simţi că autorul îţi face cu ochiul şi să te bucuri, în sinea ta, că uite!, dom’le, am prins ideea! E vorba despre o femeie, bolnavă de cancer, care trăieşte în tumultoasa Africă de sud, măcinată de conflicte rasiale şi războaie locale. Boala care-i roade trupul avansează pe măsură ce relaţiile din afara corpului devin tot mai complicate şi mai dramatice. Întregul roman e contruit sub forma unei scrisori pe care femeia o scrie fiicei ei, plecată de ani buni în America, prin care o ţine la curent cu ceea ce i se întâmplă. În curtea casei ei îşi găseşte adăpost un homles, dl. Vercueil, împreună cu câinele său. Florence e femeia din casă, care îşi creşte cei trei copii (Hope şi Beauty, fetiţele, şi Bheki, băiatul cel mare) într-un climat ostil. Bheki se împrieteneşte cu un băiat de vârsta lui, împreună cu care, într-un act de bravadă puerilă, doreşte să demonstreze că negrii (n-o să zic în veci „oameni de culoare”, bleah!) au dreptul să fie trataţi pe picior de egalitate cu albii. Abuzul autorităţilor, obtuzitatea instituţională şi complicitatea murdară a poliţiei cu asupritorii sunt detaliate în carte, deşi uneori gradul lor de neverosimil atinge cote înalte. Pentru mine, care vin dintr-un stat ce nu e străin (sau n-a fost, cel puţin în anii comunismului) de acte reprobabile din partea autorităţilor, acţiunile din roman au fost cât de cât credibile. Însă mă gândesc ce mutră o fi făcut, la lectura cărţii, vreun cetăţean suedez, să zicem, complet rupt de realitatea unor astfel de practici. Cred că ar fi încadrat degrabă romanul la sefeuri… Bheki moare împuşcat, se încearcă muşamalizarea cazului; eroina noastră vede, cu disperare, cum lumea din jurul ei se prăbuşeşte, aidoma vieţii ei, e victima unui abuz din partea unor copii ai străzii (care-i bagă un băţ în gură, ca să verifice dacă nu are „dinţi de aur”, pe care i-ar putea smulge şi vinde ulterior). E o întreagă nebunie aici, un fel de anarhie cu voie de la împărăţie, care persistă pe tot parcursul romanului.

E şi un pic de tandreţe, nu zic nu, însă scriitura e tenebroasă, e grea, e sufocantă. Nu abundenţa detaliilor oboseşte aici (pentru că nici nu se exagerează cu livrarea lor), ci apăsătoarea atmosferă care se degajă din insecuritatea zilnică şi din preocupările disperate ale personajelor. Chiar şi când tac ori beau ceai, aceştia par străbătuţi de fiorul neprevăzutului, destinele lor fiind suspendate într-o lume a incertitudinii, unde până şi moartea capătă valenţe tulburi (se vorbeşte prea puţin despre victimele încăierărilor, poliţiştii având o înţelegere subterană chiar cu spitalele din zonă). O lume nebună, ce să mai…

Şi o carte care nu m-a dat pe spate, after all. Dar tre’ să recunosc că nici nu eram în dispoziţia de a fi pus la orizontală atât de uşor. 🙂 Romanul merită citit fie şi pentru a intra în ecuaţia complicată a unei societăţi care pare să funcţioneze după alte reguli decât lumea civilizată, fără a fi, completamente, lipsită de unele din avantajele acesteia. O ţară între două extreme, căutându-şi febril izbăvirea. Şi o femeie muribundă, care încearcă să înţeleagă mersul istoriei contemplându-şi, neputincioasă, împuţinarea.

(J.M. Coetzee, Epoca de fier, 200 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Irina Horea)