Posts Tagged ‘poezie’

coperta_miscari-de-insecta[cronică publicată în revista logo ACCENTE, nr.9/2013]

Poezia lui Ionel Ciupureanu e neîncadrabilă şi nesistematizabilă. Autorul nu face parte din nicio grupare, şcoală ori generaţie literară. Din această pricină, receptarea critică a liricii sale suportă două riscuri: unul ar fi acela al imposibilităţii obiective de a stabili corespondenţe tematic-conceptuale între versurile sale şi cele ale unor eventuali congeneri; altul ar fi impulsul de a decreta că poezia lui Ionel Ciupureanu e „originală”. În acest din urmă caz vorbesc, totuşi, despre un risc (şi nu o calitate), pentru că ineditul stilistic al unui anumit tip de scriere nu este, automat, un garant al valorii literare.

„Mişcări de insectă”, cel mai recent volum de poeme al autorului, propune, pe de o parte, o imagine ludic-amară a existenţei ca fatalitate, iar pe de altă parte – un sumbru şi arid tablou al degradării. Folosind o retorică fragmentară, lipsită complet de orice fel de coeziune, poetul pendulează între două stări complementare: fie o detaşare ironică şi neconvingătoare, fie o asumare eroică şi stentorală. Avem aici şi drama instalării în perimetrul fragil al imprevizibilului, trăit la cote intense („în câteva nopţi / pericolul de-a înnebuni a trecut şi el încetişor / simulând poate ceva din răzvrătirea mea” – p.7), dar şi brodarea gratuită şi şubredă estetic a unor angoase livresc-infantile („Auzisem că arde femeia mea şi chiar femeia mea ardea / m-am şi gândit să ard cu femeia mea / dar mi-am incendiat numai femeia” – p.8). Exact ca un entomolog, poetul extrage, din observaţiile făcute pe marginea zilelor, elementul definitoriu pentru comportamentul unei specii. Acest exerciţiu de notaţie acribioasă este rezultatul unor neînţelegeri fundamentale, care îl mână pe cel curios să găsească răspunsuri într-o ciclicitate universală, într-o permanentă reîntâlnire cu sinele reformulat şi reîncarnat: „Nu mai vreau să-mi revin / că nici nu mai pot să te nasc tăticule şi / lumina se şi cimentase-n creierul meu” (p.16). Extincţia e, în aceeaşi măsură, un reducţionism metaforic înspre tăcerea întemeietoare („eram în ziua morţilor şi / fiecare sufoca gura celuilalt” – p.34) şi prilej pentru exersarea unei convenabile amnezii ontologice: „mi-aduc aminte sfârşitul / tresar şi nu mi se-ntâmplă nimic” (p.47).

Ionel Ciupureanu scrie o poezie rece, castrată şi sincopată. Întâlnim deseori în versurile sale o întrerupere brutală a ideii, laolaltă cu o neostoită tendinţă de pulverizare a tonului şi de impunere a unui ermetism descumpănitor. Deşi se găsesc câteva poeme reuşite („Poem de dragoste” – p.11 – mi se pare, de departe, cel mai izbutit), volumul păcătuieşte prin inutila lui ritmicitate şi prin derapajele stilistice („în râuleţul din zidul ăsta haotic / în lumina din scrumul ce l-am visat” – p.43). O mai puternică infuzie de coerenţă stilistică şi o mai apăsată sondare a adâncimilor nu cred că i-ar fi stricat.

(Ionel Ciupureanu, Mişcări de insectă, Casa de editură Max Blecher, 2012)

* cronică apărută în nr.7 al revistei , proaspăt ieşită de sub tipar, al cărei site este aici. Dar mai bine luaţi-o de la chioşcurile Inmedio. Că aveţi ce citi.   Spor la lectură, folks!

Motocicleta de lemn, volumul de poeme al lui Ştefan Manasia, este genul acela de carte care îşi dezvăluie valenţele estetice şi volutele la a doua citire. Sau, cel puţin, aceasta este senzaţia pe care mi-a provocat-o mie. Abia la recitire am reuşit să pătrund cu adevărat textura scriiturii şi să găsesc, dincolo de rândurile meşteşugit aranjate, miezul afectiv al mesajului poetic.

Strucurată în trei grupaje distincte din punct de vedere tematic, însă destul de omogene sub aspect stilistic, Motocicleta de lemn trasează contururile fixe ale unei lumi abulice, debusolate şi străine de propriul rost. Ceva dinspre umanitate debutează, de altfel, cu descrierea minuţioasă (atât cât îi este permisă ochiului selectiv al poetului) a unui decor în care superficialitatea provizoratului devine regulă ontologică şi, prin urmare, mintea iscoditoare a căutătorului de sens nu poate detecta, aici, decât schimbări senzoriale, introspectiv revelatorii: „cred în schimbările la nivel subcelular / cred în preţul ce trebuie plătit / mă-nchin homeless-ului cu căşti pe urechi / sortând resturile dintr-o pungă albastră / cred în excavatoarele-abandonate / pe şantiere / cred în schimbările la nivel subcelular / în bătrâne pocăite în Lennon / şi-n iarba răsărind fojgăind peste tot” (p.7). În ciuda aparenţelor, tabloul înfăţişat de poet reprezintă o expresie a optimismului, care se leagă de fiecare detaliu coerent al ansamblului imagistic oferit de lumea înconjurătoare. Poetul îşi adaptează aşteptările în funcţie de legităţile noi pe care le simte crescând în jurul său şi pe care încearcă să le înţeleagă şi să le asimileze. Mirarea inerentă pare similară aceleia a unui copil care descoperă lucruri noi în fiecare zi şi pe care, cu uşurinţă şi o uşoară teamă iniţială, le socoteşte treptat o parte a realităţii sale. Mergând pe această linie, volumul înaintează cu rememorări ludice şi duioase ale unor vremuri idilice, în care inocenţa primordială pare a ascunde în ea germenele înstrăinării de mai târziu („Dovleci”, „Guştere”).

Autorul poemelor îşi trăieşte viaţa tegumentar; el pare că vrea să transfere dimensiunile exterioare ale dezastrului între graniţele suportabile ale conştiinţei proprii, acolo unde banalul cotidian (fie el chiar urban, social ş.a.m.d.) se împleteşte surprinzător cu pericolul apocaliptic al extincţiei: „Tumora asediază creierul oraşului lent. / Şi oraşul supurează bitum, betoane. / Tumora a anesteziat nările: / stratosfera de smog şi osânză / poate acum avansa liniştită. / Nu mai sînt un oriental înfometat, / dar tot mi-e silă de atâţia satrapi / şi de impozitarea pensiilor” (p.12-13). Mai mult decât atât: dorinţa poetului de a-şi apropria şi de a-şi structura interior elementele ce ţin de externalitatea factuală e atât de mare, încât îl determină să regândească într-o manieră original-geografică până şi intimităţile cele mai adânci. El se întinde spaţial, folosind informaţii stereotipe (şi, la rigoare, incorecte politic), ca pretext al regăsirii discretului erotic, aflat în imediata proximitate: „Oraşul din vest înnebuneşte / şi e arat cu motocicletele, / oraşul din sud e mai veninos / decât tarantula şi ţipă romeni di merda. // Oraşul din est e-mbălsămat în nostalgie / iar acela din nord / consumă cereale / cu lapte şi pedofilizează băieţei […] // Părul tău acum incendiază mesteceni / îmblânzeşte crotali şi pe mine mă cuprinde / o pace adâncă […]” (p.18-19). Anatomia primară, ca mod de a distinge senzorial lumea, se metamorfozează aici într-un instrument de reconectare cu umanitatea evacuată pe nesimţite din prezentul alienat şi alienant deopotrivă: „lumină sau fluid asemănător / învăluie corpul / străbate degetele până capătă / portocaliul labei de raţă // […] Şi numai carnea zdrelită // Şi numai amintirea unei pisici / pe timpurile anacreontice / mai face totuşi să simţi / ceva dinspre umanitate” (p.34).

Poemele din Antwerpen completează imagistic un tablou al diversităţii care dezbină şi în care înstrăinarea neparticipativă devine dureroasă. Elementele componente ale acestui peisaj pestriţ poetul le resimte ca pe nişte expresii ale izolării, chiar dacă din punct de vedere social-cromatic ele par bine plasate şi veridice. O gamă întreagă de clişee urbane (atât de accesibile oricărui privitor cât de cât atent) dau mărturia unei acuităţi în descreştere, provenită dintr-o conştiinţă a inutilităţii închegării vreunui viitor mulţumitor: „pişoarul din metal masiv / sub cerul liber / ca tiribombele din celălalt secol / Aici ne întâlnim: / tinichigiu afro / asiatic incert / european self-distructiv / coborâţi din fantasmele Pepsi / din filmuleţul sponsorizat / pentru democraţia / afgană // pentru Sudan” (p.41). De altfel, reticenţa poetului deine explicită, odată cu asumarea radicală a eşecului unei eventuale coabitări cu această lume a lipsei de coeziune. Poetul nu-şi doreşte o topire în universul străin, pentru că asta ar însemna o demisie de la propriul mod de a percepe totul. Chiar şi tardiva imersiune în acest tărâm de neînţeles e resimţită ca o blândă concesie făcută comodităţii, fără ca prin aceasta poetul să-şi repudieze crezul dintâi: „Mi-a fost teamă că m-aş putea / simţi bine-n Antwerpen / citind cronici de cinema & savurând / salate cu o tonă de maioneză // […] M-am topit ca / de fiecare dată-n vitrinele cu bijuterii / […] şi-n lumina căzută / prin fante mistice,-alcoolizate / -n somnul funcţionarului / colonial” (p.43-44).

Poate cea mai reuşită parte a volumului, Ostroveni. Viaţa şi contactele realizează involuntar o continuare cvasi-explicativă pentru nedumeririle exprimate anterior. De data aceasta avem de-a face cu retrogradarea matură într-un timp al suspendării oricăror temeri, în afara celor ludic-puerile pe care le implică vârsta copilăriei. Într-un stil uşor caustic, cu tuşe umoristice şi micro-tragedii savuroase, Ştefan Manasia recreează, convingător şi sigur, premisele unei fericiri aparente. Nu lipsesc, e drept, nici micile morbidităţi sadice, nici verva revanşard-adolescentină a căutătorului de vise diriguitoare: „gândacule, fii înghiţit de înserare / pierde-te pe aeroportul florii ultraviolet: / uită bizantinismul defuncţilor pe care / -i mixez în baletul ăsta înfiorător de încet” (p.73). Spectacolul reconfigurării, în mic, a tarelor care-şi formează sâmburii în inofensivul joc al copilăriei ia forma unui exerciţiu stilistic de mare impact, care mi-a amintit de Exuviile Simonei Popescu: „trupuşoarele fetiţelor erau RĂUTATEA pură / plângeau văzând furnicile cum duc gândaci în crevasele / din ciment // […] se trăgeau de păr cine să-nceapă şotronul / în ciorapi supraelastici transpiraţi / regină, regină, câţi paşi îmi dai?” (p.75).

Aşadar, chiar dacă inegal sub aspectul ponderii şi al eficienţei afectelor în comunicarea mesajului poetic, volumul lui Ştefan Manasia întăreşte convingerea că, dincolo de estetismul derutant al unei întregi generaţii de poeţi pentru care subiectivismul absolut e singura formulă de redesenare a lumii, există, totuşi, şi scriitori care şi-au făurit un ţel din stilizarea persuasivă a speranţei. Cred cu tărie că poezia lui Manasia reprezintă o formă proaspătă de a adulmeca necunoscutul, de a-l confisca din eterna lui atemporalitate şi de a-l îmblânzi cu talent, plasându-l, cu admirabilă răspundere lirică, între limitele darnice ale versului.

(Ştefan Manasia, Motocicleta de lemn, ed. Charmides, 2011)

Uneori mi se face dor de poezie. De aceea, nu uit niciodată să aşez strategic, la capătul patului (printre cărţile care urmează să fie citite), şi câte-un volum de poezie. Mie aşa îmi place. În jurul patului meu e plin de cărţi (ultima oară când le-am numărat erau peste douăzeci) şi, din când în când, mă ridic într-un cot, mă uit pe jos, iau una dintre ele şi mă apuc s-o citesc.

Bietul Ioan Es. Pop şi-a aşteptat câteva săptămâni bune rândul. Şi nu ştiu exact de ce am fost atât de reticent în a-l da gata mai devreme. Pentru că din momentul în care am deschis-o, deşi trebuia să ajung destul de repede la birou, n-am lăsat-o din mână până la ultima filă. Sigur că am întârziat, că a trebuit să bălmăjesc nişte scuze penibile, că ziua a descurs altfel decât o plănuisem. Dar, în toată această harababură, m-am bucurat. Pentru că volumul lui Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, e o metodă sigură de a-ţi exersa sensibilitatea. Atâta câtă ţi-a mai rămas.

Prima impresie de după citirea volumului a fost aceea că Ioan Es. Pop scrie aici o poezie a dislocării, a unei ieşiri forţate din tihna redundanţei ori a traseului prestabilit. Încă de la prima poezie („când eram mic, visam să fiu şi mai mic”) se simte adierea unei resemnate nemulţumiri, însă aceasta nu rămâne necomunicată. Ioan Es. Pop nu e răzvrătit, nu bate cu pumnul în masă, dar simte că şi-a câştigat dreptul la expresie şi că, prin aceasta, poate să dea glas unor dorinţe intime, mărunte, majoritatea nerealizabile. Ideea de ne-aparţinere, de de-branşare nu e nouă, însă Ioan Es. Pop o aduce în limitele suportabile ale unor tânguiri fără efect melodramatic.

Amintirile sunt aici pretextul găsirii unor corespondenţe între un trecut palpabil şi sincopa existenţială a prezentului. De exemplu, poemul „cartea” vorbeşte despre mirajul absolut pe care i-l provoacă eroului nostru „Amintiri din casa morţilor” a lui Dostoievski. Găsim şi elemente de realism pur aici, dar nu insist, pentru că nu e atât de relevant. Smuls din activităţile cotidiene impuse de părinţi, micuţul hipnotizat de scriitura marelui Dostoievski îşi primeşte pedeapsa cuvenită, însă simbolistica ascunderii cărţii în pământ şi nemaigăsirea ei ulterioară, de parcă literele au fost înghiţite de ţărână, face parte dintr-un registru explicativ aparent facil, însă cu nimic mai puţin impresionant sub aspect emoţional.

Nu la asta se reduce volumul, totuşi. Dar modul lui Ioan Es. Pop de a pune în cuvânt spaima de trezire (vezi poemul „am închis şi-am zăvorât cum nu se putea mai bine”) e impresionant. Deşi, dacă stau bine să mă gândesc, nu cred că avea cineva vreun dubiu că Ioan Es. Pop este unul dintre cei mai tari poeţi români în viaţă (mamă, cum sună asta…). „Uneltele de dormit” sunt, exact după cum le spune numele, mici instrumente de îmblânzit o conştiinţă care, păcătuind prin caracterul ei de a fi mereu „trează”, oboseşte viaţa. La Ioan Es. Pop, trăibilul nu e neapărat kinetica agitată a cotidianului, ci lupta surdă şi uneori exasperant de inutilă cu propria acuitate, cu perpetua interogare asupra rostului. Numai că, precaut din fire, poetul nu ţi-o spune pe şleau. Te lasă purtat, timp de 104 pagini, de melodia ritmică a versului, de măruntele trivialităţi ale luminii, de povestea fără noimă a omului de aici şi de oriunde, fără să evite incursiunea în poezia adevărată a somnului izbăvitor.

Vreţi verdicte? Păi, nu era clar? Excepţional. The best poetry of 2011, so far.

(Ioan Es. Pop, Unelte de dormit, 104 p., ed. Cartea românească, 2011)

Două au fost numele scriitorilor tineri care, la debutul colecţiei „Ego. Proză” a editurii Polirom, au provocat vehemente indignări din partea unor cronicari cu experienţă în detectarea timpurie a imposturii literare. Era vorba despre Claudia Golea şi Ionuţ Chiva, ale căror romane („Vară în Siam” şi, respectiv, „69”) reuşiseră performanţa de a isca falii serioase între aplombul istericoid al celor reuniţi sub umbrela fracturismului ori a douămiismului, pe de o parte, şi cuminţenia dârză a criticii aşezate, conservatoare şi reci, pe de alta. Declanşatorul inocent al acestui conflict literar (colorat ulterior şi cu diverse conotaţii ce ţineau mai degrabă de idiosincrasiile referitoare la generaţiile care se succed, fatalmente!, cu o prea mare repeziciune, şi care înlocuiesc verbul eufonic cu invectiva suculentă) a fost nimeni altul decât Dan C. Mihăilescu. Într-o celebră emisiune televizată, în care-i avea ca adversari pe cei doi tineri autori, versatul critic a utilizat un întreg arsenal de acuze la adresa acestora, cuprinzând atât obiecţii stilistice, cât şi reproşuri referitoare la dimensiunea extra-literară a textelor. Timoraţi, prea puţin curajoşi în argumentarea propriilor idei, Claudia Golea şi Ionuţ Chiva dădeau impresia unor scriitori care vor chibzui îndelung înainte de a se înhăma la un alt proiect literar.

Şi iată un rezultat: 7 ani au trecut între debutul controversat al lui Chiva şi apariţia volumului său de poeme, „Instituţia moartă a poştei”. Nu ştiu cât calcul strategic a intrat în ecuaţia creării acestei colecţii de versuri, pentru că noua apariţie editorială a autorului pare a fi o punere în scenă a unor teme literare prea des vizitate în ultimii douăzeci de ani: dezrădăcinare, abulie, tristeţe impură, inadaptare erodantă, nostalgii minore şi epatante dezolări. De pildă, autorul resimte experienţa maturizării ca pe un blestem benign care dă naştere unei corespondenţe nefireşti între evoluţia trupească lentă şi înţelepciunea unei alte vârste, cuibărite în creier înainte de vreme: „ştiu înaintea ta cu o secundă / tot ce ai putea să zici / când asta stau eu la malul mării şi mă întreb: / e vorba de vârstă? e vorba de lărgirea cercurilor sociale? / e vorba de jenă? / de o anumită condescendenţă? / aşa merg lucrurile? / inteligenţa noastră afectivă s-a împiedicat / şi a rămas puţin mai în spate? // asta stau la malul mării şi mă întreb despre maturitate” (p.26). Alteori, excesul de singurătate al exilatului de aici şi de oriunde ia forma unei paranoia înduioşătoare, care pigmentează ternul unei banale ploi cu zvâcnetul indiscret al îndoielii patologice: „plouă mereu nu ştiu ce au ăştia cu mine / de trei zile autostradă trei zile de depăşiri / decoruri asemănătoare camere de hotel şi ploaie ploaie în duşmănie / trei zile de întuneric şi faruri în ploaie” (p.34). Narcisismul tonifiant al autoflagelării, laolaltă cu o stângace mimare a indiferenţei, formează reţeta prin care personajul principal răzbeşte în necunoscutul unei zile trăite dindărătul ferestrei: „din pat, mă uit pe geam / o femeie blondă îşi duce copilul la şcoală / sau îl aduce de la şcoală dracu mai ştie / ce mă fute pe mine eu am căştile mele” (p.35). Teribilismul juvenil al lui Muiuţ, eroul central al romanului „69”, se metamorfozează aici într-o ineficientă greaţă existenţială, un soi de lehamite organizată, folosită ca justificare imediată pentru fiecare eşec. Poetul e înstrăinat, e lipsit de prieteni, de dragoste, iar modalitatea prin care acesta se comunică pe sine e reinventarea nepăsării. Muiuţ era obraznic, impulsiv, scabros şi zoofil; Ionuţ Chiva, cel din „Instituţia moartă a poştei”, e o palidă replică peste timp a golănismului adolescentin, care acum ia forma unui precoce (şi, din această cauză, necredibil) dezgust generalizat.

Alteori, angoasa lipsei unui viitor luminos îl determină pe poet să caute consolare în descoperirea unor compatibilităţi cu prietenii de altădată, schimbaţi la rândul lor şi transformaţi în versiuni updatate ale propriilor chipuri. Deseori pe parcursul volumului găsim imaginea câinelui, tovarăş de nădejde şi liant necesar în crearea unei legături trainice între o lume idilică, dar pierdută, şi una nedreaptă, însă dureros de actuală. Refugiul în reverii nu are deci coloratură romantică, ci un simplu efect terapeutic. Iar aspiraţiile personajului principal nu au nimic eroic ori ofensiv: ele sunt doar tentative chinuite de a recrea un paradis al siguranţei, al palpabilului liniştitor, al căldurii delicate a copilăriei: „cred că sînt perfect ok nu chiar ca la 12 cînd eram foarte curajos şi / deschis dar ceva tot o fi rămas […] / după aia […] mare lucru nu se mai întîmplă în afară de degradare care / nu e importantă ce eşti la 12 la 28 idem + informaţie. / cred că oamenii nu se schimbă. […] cred că nimeni nu ştie ce vrea. şi că toţi / vor un cîine. / un cîine distant cenuşiu care nu se bagă peste tine / te lasă să-i dai de mîncare şi-ţi linge mîna când mori” (p.42).

Acest duh al tristeţii uşor masochiste străbate întreg volumul, făcându-l, de cele mai multe ori, plictisitor prin redundanţă. Nu vorbim despre lipsa imaginaţiei aici, ci despre o obsesie atât de pătrunzătoare, încât sufocă orice demers deviaţionist. Până şi încercarea unui experiment literar (poemul „bar de zi, bar de noapte…”) păleşte sub greutatea cenuşie a afectului morbid. Pentru că totul e inutil şi de nedepăşit, poetul întristat nu mai vede bucuria nici măcar în ludicul încropirii ad-hoc a unor versuri inspirate de observarea firmei unui „bar de zi”, loc de pelerinaj şi de meditaţie etilică: „îndoctrinat, futut, mişculînd combinaţii / în ce parte / s-o iau acum / bar de zi, bar de noapte? / […] ce n-am băut încă / şi ce să comand? (visînd viitorul / meu ca o păpuşă cu malformaţii faciale)” (p.72-73).

Metafora titlului, sugerând extincţia absolută a comunicării, completează tabloul sumbru al reflecţiei solitare, într-un mediu în care inadaptarea devine dureroasă şi cinică. Ionuţ Chiva scrie o poezie a disperării, într-un stil care atenuează paradoxal efectul distructiv al gândului. Falsa detaşare, neconvingătoarea ipostază a invincibilului sunt doar faţete ale unei ruşinoase laşităţi. Nu curajul îi lipseşte, totuşi, autorului, ci asumarea senină a eşecului, coabitarea împăciuitoare cu ratarea. Falsa capitulare pe care ne-o înfăţişează Ionuţ Chiva în acest volum face ca, prin comparaţie, Muiuţ din „69” să capete aura unui erou legendar! Dacă intenţia autorului a fost aceea de a stârni în cititor empatia, cred că şi-a ales greşit metoda. Pentru că maturizarea ştrengarului din alte vremuri nu trebuie asezonată cu dispreţul iconoclast şi cu paloarea instalării într-o poziţie refractară („scîrba se mulează pe faţa mea / pe măsură ce timpul trece. / şi timpul trece” – p.13), ci cu emfaza (chiar şi iresponsabilă a) oricând-posibilului. Cu alte cuvinte, volumul „Instituţia moartă a poştei” e dezamăgitor nu neapărat stilistic ori formal, cât mai ales din cauza unei precare managerieri a prezentului şi a unei egocentrice organizări a dispreţului.

(text publicat în , nr.5/2011.)

(Ionuţ Chiva, Instituţia moartă a poştei, ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Mi-a fost dor de un strop de poezie de Nora Iuga. Ultima carte de versuri semnată Nora Iuga pe care am citit-o a fost „Fetiţa cu o mie de riduri” şi ţin minte că mi-a plăcut enorm naturaleţea cu care autoarea nu se sfieşte să dea frâu liber imaginaţiei, nestăvilită de nicio barieră a raţionalului. Autoarea scrie versul în ritmul în care îi rodeşte imaginea în minte. Nu există un flux al trecerii dinspre concept către sugestie. Totul e live.

Din punctul ăsta de vedere, Dactilografa de noapte aduce o uşoară schimbare. Sigur, e impropriu spus că „aduce” o schimbare, câtă vreme prima ediţie a volumului a apărut în 1996, iar Fetiţa cu o mie de riduri – în 2005. Tonul volumului capătă un anume prozaism, cu care cititorii de mai târziu ai poetei nu vor fi familiarizaţi. Nora Iuga e aceeaşi dintotdeauna, însă metodele prin care convinge cititorii să participe la micile bucurii (sau dezolări) care-i răsar în cale sunt diferite de stilul aparte al volumelor ulterioare. Nu e vorba despre o autocenzură, ci de modificarea modulaţiei, a timbrului prin care adevărurile poetei dobândesc un contur recognoscibil. Sumbrul imaginilor e redat meticulos, într-un stil direct şi neechivoc: „o doamnă bătrână cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cât burta căscată / în hoitul oraşului” (băteam străzile seara la ora cinci, p.13).

Un citadinism cochet străbate volumul de la un capăt la celălalt. Detectez chiar şi vagi influenţe bacoviene, minulesciene şi… gellu-naum-iene: „sînt case mari cu ferstre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Acest firesc al absurdului este o marcă a poeziei Norei Iuga, completând cu graţie pasajele de un realism crunt, dezlipit de pe retină cu brutalitate şi dezvăluit în starea sa cea mai pură: „neterminarea mea dezolată şi extatică / întocmai ca acest tablou / cu maşina ciuruită de gloanţe / a prinţului franz ferdinand / acolo la sarajevo / ce istorie şugubeaţă / ce vesel azil de bătrâni” (şi cerul ca un ou moţăind, p.41).

Nu lipsesc nici pasajele în care se simte o adiere de umor autoironic, menit să creioneze personalitatea unei autoare căreia îi par importante, în egală măsură, atât preocuparea pentru claritatea şi sinceritatea absolută a dezvăluirii, cât şi obnubilarea delicată a micilor defecte şi a nevoii feminine de alint: „azi noapte l-am visat / pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / „ai un creier frumos” / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie” (punct, p.20).

Dacă la Nora Iuga „viaţa era frumoasă / şi câinele bolnav”, sunt gata să afirm că Dactilografa de noapte reprezintă un volum de poezie care îmbină speranţa tonică a mai-târziului cu amintirea perpetuă a micilor morţi parţiale care ne duc mai aproape de un fatal deznodământ. Însă dacă peste toate acestea tronează optimismul debordant şi vitalitatea nestăpânită a Norei Iuga, câinele bolnav devine un simplu prilej de contemplaţie, nu un motiv serios de depresie. Pentru că la Nora Iuga nu există tristeţi nedepăşibile. Şi nici finaluri netrăibile. Ci doar poezie. Atât.

(Nora Iuga, Dactilografa de noapte, 54 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Pentru orice iubitor de poezie, apariţia unui nou volum semnat Ioan Moldovan, redactorul-şef al mereu tinerei Familia, ar trebui să constituie prilej de sărbătoare. Drept e că pe mine mă-ncearcă şi o ţâră de patriotism local când se întâmplă una ca asta, aşa încât plăcerea e dublă.

Nu ştiu dacă mai apuc să citesc vreo altă carte până la finalul anului ăstuia, aşa că s-ar prea putea ca „Mainimicul” poetului orădean Ioan Moldovan să fie ultima mea incursiune din 2010  în lumea literaturii. Şi ar fi chiar frumos să se întâmple aşa, mai ales că volumul de faţă, proaspăt ieşit de sub tipar, comprimă într-un mod discret o întreagă colecţie de nedumeriri şi resemnări aparţinând unei personalităţi de o lucidă blazare. Volumul pare decupat dintr-o bucurie a măruntului, în care aspiraţiile n-au voie să depăşească un anumit prag, din cauza inadecvării la habitaclu a acestora. Într-o lume sufocată de birocraţie, de legi absurde, de timp nemilos, singura opţiune a celui care trece prin ea este fie hazul de necaz, fie nepăsarea senină în faţa inutilităţii zbaterilor cotidiene („Domnişoarele aerobice şi profesoara lor strigându-le / să ridice mai sus piciorul stâng / să-şi curbeze mai tare coloanele // Acolo, în pivniţă / se pregătesc toate să ajungă foarte flexibile / pentru minunea aceea / când vor cădea din cer” – În pivniţă, p.9). Metafizicul nu mai e aici privit ca recompensă pentru puritatea unui traseu corect, ci mai degrabă ca ultimă frontieră a speranţei într-un ceva ce trece dincolo de ghişeul unde-ţi plăteşti dările („Stau doar la masa mea şi beau suc / şi mă gândesc mă gândesc mă gândesc mă gândesc – doar la datorii / şi-mi cântă îngerul „Unde te duci? unde mă duc? şi când şi când şi când vom fi iarăşi vii?!” – Cântec de petrecere, p.12).

Tributul plătit aici pentru un acolo mulţumitor se traduce în cuantificarea tuturor gesturilor nesemnificative care însoţesc descrierea unui cotidian anost, banal prin definiţie. Poetul gândeşte totul în termeni de costuri-beneficii, într-un duios pragmatism al dorinţei de a conferi sens fiecărei acţiuni proprii. Viaţa devine, astfel, o melodie a înţelesurilor ascunse („opt sute acolo nouă dincolo / vreo patru pe maşină pe bucate / o sută pentru cerşetori / o alta pentru biluţele ingurgitate per os // şi aşa mai departe şi aşa mai departe / te inspiră cântă barde” – Amintirea grijilor, p.25).

Tonul volumului e unitar, exprimând fără echivoc speranţa într-o mântuire pe rămăşiţele fiecărei zile. Din mainimic renaşte izbânda, din vidul existenţial se creionează conturul unui mâine al abundenţei. Asta nu înseamnă, fireşte, că poetul suferă de naivitate; dimpotrivă, o atare atitudine este expresia matură (şi ludic-ironică!) a unui instinct de conservare puternic, capabil să lupte vârtos cu deziluziile unui trai mărunt („beau bere / fumez / şi sunt birocrat // ce viaţă dulce / ce trai minunat” – De lucru, p.28)

Aşa cum m-am obişnuit deja, nu închei această mică impresie de lectură fără să transcriu, integral, poemul care mi-a plăcut cel mai mult. De fapt, întreaga carte mi s-a părut minunată, poate şi pentru că am citit-o în seara de Crăciun, în vârf de munte, acompaniat de zăpezi neprietenoase, pahare mereu reumplute cu vin, un foc mocnit, amoruri consumate rapid şi pesimismul aferent lunii decembrie. O lectură sub pătură, la lumina caldă a unei paradoxal-de-tonice melancolii. O să-nţelegeţi, aşadar, de ce poemul următor mi s-a potrivit mănuşă: „o mulţime de oameni / mă ocupă / şi în tristeţea trupului îi plâng / din umbră / şi aceasta e însăşi ştergerea mea din table // scrisori care nu se scriu / vieţi care nu se vieţuiesc” (Ştergerea, p.8).

(Ioan Moldovan, Mainimicul, 80 p., ed. Cartea românească, 2010)

Nu intenţionasem să cumpăr cartea asta. Dar nu pentru c-aş fi avut ceva împotriva ei, Doamne fereşte! Voiam neapărat să citesc „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al bănăţeanului Robert Şerban. Am şi găsit-o dar, văzând că mai există şi volumul ăsta în librărie, le-am cumpărat pe amândouă. Şi m-am hotărât să le citesc în ordine cronologică. De aceea am început cu „Cinema la mine-acasă”, apărut în 2006 la Cartea românească.

Pe Robert Şerban nu-l cunosc personal. Ţin minte, însă, o întâmplare al cărei protagonist a fost el (de fapt, nici nu e o întâmplare în sensul livresc al termenului) şi la care am participat şi eu. Eram la Zilele revistei Familia, acum câţiva ani (probabil 2006) şi stăteam liniştit pe scaun în incinta Teatrului de Stat din Oradea, aşteptând să văd ce ne pregăteşte scena. Acolo erau Ioan Moldovan, Traian Ştef, Mircea Bradu, plus câţiva poeţi care urmau să citească din creaţiile proprii. În spatele meu, pe rândul imediat următor, erau câţiva inşi mai gălăgioşi, din cauza cărora, uneori, cuvintele de pe scenă nu ajungeau intacte până la mine. M-am enervat, însă, ca să nu intru în categoria ţaţelor care admonestează condescendent alţi spectatori la teatru, am tăcut. La un moment dat, Ioan Moldovan anunţă că următorul poet prezent la Oradea care va citi câte ceva e Robert Şerban. Rumoare în rândul următor aceluia pe care stăteam eu. Fără prea multe fasoane, un tânăr înalt o zbugheşte, din spatele meu, pe scenă, ia microfonul şi spune că nu s-a pregătit cu nicio poezie (toată această justificare avea ceva frumos de copilăresc) dar că, dacă i se acordă un minut să transcrie din cap una mai scurtă, o va şi citi ulterior. Ioan Moldovan, ca o gazdă perfectă ce este, şi-a dat, evident, acordul. Robert Şerban scrie repede pe un bileţel câteva rânduri, se ridică în picioare, ia microfonul şi citeşte următoarea poezie („Poate”), pe care am regăsit-o în volumul de faţă: „din maşina sport / coboară două femei înalte / cu fustele scurte cât latul de palmă / sunt atât de frumoase atât de frumoase / încât numai gândul că poate sunt curve / mă mai linişteşte”. (p.39) Sala izbucneşte în râsete şi aplauze.

Aşa e Robert Şerban. Şi tot volumul acesta e la fel. Un ochi mereu curios, o privire percutantă, dublată de un umor sănătos şi de darul de a nu escamota urâtul din lume. La Robert Şerban, metafora nu se naşte din splendoarea versului, ci din firescul unei imagini pe care numai un ochi talentat îl poate surprinde în totalitatea sa: „o mamă şterge cu dosul palmei / bărbia fiului care mănâncă // e bătrână / are părul de culoarea cremenii / şi mâna atât de uscată / încât / după ce fiul i-o sărută / începe / să fumege / încet” („fum”, p.54).

Poetul face dese trimiteri la imagologia unei copilării fericite. Însă, acum, o priveşte prin grila de interpretare senzorială a adultului, care detectează în peisajul bucolic şi nuanţe ale unui refuz al plăcerilor „incorecte”: „am tăiat porcul / i-am scos şuncile şi le-am sărat / i-am pus carnea la fum / i-am scurs beregata / iar din plămâni din ficat maţe şi splină / am făcut sângerete // am tăiat porcul / un an întreg am mâncat din el / şi mi s-a părut că viaţa / e foarte frumoasă” („mi s-a părut”, p.47).

Discrete interogaţii metafizice mai găsim în volum, alături de tablouri de o vivacitate perfectă, într-un ansamblu care nu pare deloc încărcat. Robert Şerban pare să vadă totul şi, dacă i se pare că a ratat ceva, recurge imediat la registrul universal, într-o duioasă compensaţie: „de fiecare dată când mă uit la cer / mă întreb / dacă lui Dumnezeu nu i se face rău / când ne priveşte de la o înălţime / aşa de mare” (p.48).

Poezia care dă titlul volumului e uşor diferită de tonul general al cărţii. Se întâlnesc acolo autoironia şi satisfacţia împlinirii la nivel de gonade a unor neputinţe sufleteşti. Pentru că e emotiv (şi „prost”, după propria descriere), poetul lăcrimează la filme, iar domnişoarele care-i stau în preajmă se topesc în faţa unui bărbat care-şi exhibă latura sensibilă (numai în literatură există asemenea femei, vă spun eu…). Prin urmare, „ele au toate aceeaşi reacţie / mă iau în braţe / mă strâng la piept / mă mângâie pe cap / uneori îmi şterg ochii / ce femeie rezistă unui bărbat care plânge? // acasă / la filme despre moarte / despre viaţă / eu plâng şi fut” (p.42). Ceea ce, of course, vă doresc şi vouă. Că tot e week-end şi avem timp. 🙂

(Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, 80 p., ed. Cartea românească, 2006)

Poeziile mele

Posted: 2010/10/24 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Am uitat să vă semnalez la timp apariţia în revista Familia a trei poeme de-ale mele. Şi nu vreau să treacă anul fără să vi le dau spre citire. 🙂 Acestea au apărut în numărul 5/2010 şi le puteţi găsi accesând adresa revistei (aici) şi dând click pe „2010”, iar apoi pe „nr. V” al publicaţiei. Pagina 47 e cu noroc!

Le găsiţi acolo: amsterdam, loco, silent night. Lectură uşoară! 🙂

„30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil. / 37 de femei. 1 singură nevastă. / 3 tentative de sinucidere. plus o internare la psiho. / 100 de depresii. 10.000 de remuşcări. / 7 meserii. 20 de locuri de muncă.”

Nu, nu despre mine e vorba aici, deşi mi-ar fi plăcut să semăn autorului la unele descrieri de mai sus. Am încercat şi eu să fac nişte versuri în care să înlocuiesc adevărurile lui cu ale mele, dar ies atât de prost la capitolul palmares, încât m-am lăsat păgubaş.

E vorba de Marius Ianuş şi volumul său din 2007, „Ştrumfii afară din fabrică!”. Pe ultima copertă, Daniel Cristea-Enache spune că autorul este cel mai bun poet al generaţiei tinere. O fi, dar, după gustul meu, cel mai tare e Komartin. En fin, nu asta contează. We’ll agree on disagreeing.

Ce mi-a atras mie atenţia la Ianuş:

1) scrie o poezie aproape completamente lipsită de lirică, dar prin care, totuşi, transpare emoţia. Iau la întâmplare: „Îmi place s-o fac ca un artist / îmi place să stau îndelung în tine, / pe penisul meu scrie ianuş inside – / un virus homofob mi-l susţine…” („ianuş inside”, p.35). Eh? Sau „[…] m-am târât spre ieşire / înjurând frumuseţea, Sinaia / şi pe Depeche Mode – // de ce pisicii mă-sii nu-mi spusese / că e cuplată?! // & m-am aşezat pe bordură şi / mi-am aprins o ţigară. // Şi am aşteptat să aud / sirena poliţiei” („Black celebration”, p.24).

2) se întrevede, nu ştiu dacă intenţionat sau nu, o destul de dificilă, dar nu mai puţin autentică, asumare a maturităţii. E vremea bilanţurilor parţiale, în care poetul rememorează o adolescenţă teribilistă, compensată (tardiv, probabil) de o cuminţenie casnică. Seamănă, aici, cu Dan Sociu care aranjează şosetuţele Ioanei pe calorifer, cu o duioşie descrisă suav în „Cântece eXcesive”. Ioana lui Sociu e Zveruţa lui Ianuş. „Când eram mic / îmi plăcea oriunde şi orice… / Camera bunicii era un palat /Castanul din faţă era un om magic. // Ce aţi făcut din mine / după asta? // Ce cunoştinţe de rahat / mi-aţi băgat în cap? // Şi în ce lume / m-aţi aruncat?… // Când eram mic camera bunicii / era raiul poveştilor. // Camioanele care treceau prin faţă / erau nişte zmei / cu piepturi de argint. ” („Versus – Versus M”, p.29)

3) există, cum îi şade bine oricărui poet in his 30s, răzvrătire, ură împotriva celor care ne croiesc destinele fără să ne-ntrebe dacă avem chef să-i ascultăm sau nu. Asta e o trăsătură comună poeţilor tineri de la noi însă, dacă m-ar întreba cineva, cred că Elena Vlădăreanu (cea din „europa. zece câtece funerare”) e cea mai cea la capitolul ăsta. E greu de înţeles cine e portretizată în versurile următoare? „În schimb i-am trimis într-o zi o scrisoare / vacii ăleia de ministru al culturii / la care nu mi-a răspuns, deşi îi cerusem asta – / pentru că ea era doar o vacă turnătoare / de care nu auzise nimeni / şi care nu ştia / decât să dea din pizda aia de gură / la televizor…” („Ţară de rahat”, p.106).

4) Ianuş nu scrie o poezie a neputinţei, a eşecului absolut. Poate şi pentru că lucrurile pe care i le-a dăruit viaţa? destinul? Dumnezeu? sunt suficiente pentru ca ochiul critic al tânărului furios să fie brusc îmblânzit şi să-i confere acestuia o privire de ansamblu asupra peisajului, în care micile plăceri personale sunt, deseori, mai importante decât marasmul general: „Când a alunecat Zveruţa pe gresia udă, / când i-am simţit capul izbindu-se de ea, am simţit că mor. // […] Simţeam că mor, că s-a terminat, şi fetele / s-au oprit din plâns şi / ne-am dus pe ţărm şi Zveruţa / a început să râdă.” („Ştrumfii alunecă pe gresia udă” – p.75).

Nu, categoric nu semăn cu Ianuş. Nici măcar n-am 30 de ani. Încă un an şi-un pic. Însă „Ştrumfii afară din fabrică!” mi-a dat idei. Numai că nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că am eu superstiţia asta: că dacă te apuci să vorbeşti despre nişte planuri, există mari şanse ca ele să nu fie duse niciodată la îndeplinire. Deci 30 de ani, 37 de femei, 1 copil…

(Marius Ianuş, Ştrumfii afară din fabrică!, 120 p. ed. Cartea românească, 2007)

Ştiu că tocmai am inventat un cuvânt nou, dar nu-mi pasă, pentru că după concediu (nu spun „binemeritat”, că-mi sar în cap invidioşii) încă îmi mai pot permite să mă iau a la legere, vorba franţuzului.

Însă chiar cred că Ion Barbu reuşeşte, chiar dacă pe hârtie, prin fotoşopări şi alte manevre estetico-chirurgicale aplicate betoanelor, să înfrumuseţeze, fie şi potenţial, un oraş românesc de o urâţenie a sărăciei care te şochează: Petrila. Proiectul e mai vechi. Am citit, acu’ ceva vreme, la aceeaşi editură, Antologia poeziei româneşti la zid, care a depăşit, de fapt, graniţele firave ale hârtiei. Poeziile chiar au ajuns pe zidurile hâde ale Petrilei, iscând la vremea respectivă un mic scandal cu izuri administrativ-instituţionale de o comicăraie tristă cum rar s-a văzut pe meleagurile noastre. „Mâzgălitorii” au fost acuzaţi de satanism şi de subminarea puterii de stat. Giizăs! Cretinism din abundenţă. Whatever…

Deci, ce face Ion Barbu cu acest volum? Continuă munca începută în anterioarele: imaginarea unei alternative la hidoşenia gri a clădirilor din Petrila şi tatuarea lor cu versuri româneşti şi desene sugestive. Maestru de ceremonii: acelaşi Ion Barbu. Literele coboară din pagina cărţii şi se strecoară pe nesimţite printre cărămizile triste ale caselor din oraş. Emil Brumaru, Petre Stoica, Marta Petreu, Ion Mureşan, Nora Iuga, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii devin aici zugravi inspiraţi, creatori de piatră vie, de ciment vorbitor, de beton metaforic. Cezar Baltag, spre pildă, lipeşte următoarele cuvinte pe o casă gri, cu uşi nenorocite şi hornuri gata să se prăbuşească: dincolo de orbul / care caută bâjbâind / inima mea printre frunze (p.49). Singurătăţile acestei periferii culturale a Europei (după cum au numit-o creatorii volumului Antologia poeziei româneşti la zid) sunt imprimate discret pe imaginile unor locuinţe fără suflu, pe lângă care oamenii mişună stingheri, ca-ntr-o frică perpetuă de ochiul invaziv al libertăţii. Adrian Alui Gheorghe ne spune, de sub acoperişul unei căsuţe mângâiată discret de soare, că a trecut poştaşul a sunat din greşeală (p.65). Însă nu vreau să mai dezvălui din surprizele cărţii. E un volum care e frumos prin intenţie, şi anume aceea de a arăta, prin culoare şi cuvânt, că viaţa se poate împoezi, se poate înfrumuseţa prin literă, sunet, culoare. Frumos. Păcat că un astfel de proiect nu poate fi transformat în realitate în ţara unor moş teacă, indivizi cu capete pătrate, care preferă oricând o urâţenie pe care o pot controla decât un vers sugestiv care să te pună pe gânduri în drumul zilnic dintre locul de muncă şi crâşma din drum. Pe care cineva a aşezat-o acolo cu un scop. Pentru că, vorba cântecului, ăla n-a fost om nebun… 

(Ion Barbu, Colonia râsa-plânsa, 210 p., ed. Polirom, 2006)