Posts Tagged ‘nora iuga’

coperta_piata[cronică în logo_poesisint, nr.12/2013]

Reeditarea volumului Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie al Norei Iuga (apărut prima oară la Cartea românească, în 1986) reprezintă un dublu eveniment editorial: în primul rand, ne prilejuieşte întâlnirea cu o carte care, la apariţia ei, a stârnit câteva controverse legate mai ales de imposibilitatea aparentă a criticii literare de a o încadra “corect” (Valeriu Cristea a fost unul dintre puţinii comentatori care au evaluat volumul în afara oricăror exigenţe critice, vorbind doar despre valoarea lui morală şi de “răscolitoarele” lui sensuri); în al doilea rand, Casa de editură Max Blecher a publicat această carte folosind exemplarul pe care însăşi autoarea îl dăruise, în urmă cu 27 de ani, prietenei ei, poeta Mariana Marin, aşa încât el conţine o “retrocenzură”, adică o rescriere a pasajelor şi cuvintelor care fuseseră decupate nemilos din stofa iniţială a textului. Termenii găsiţi de cenzura comunistă ca substituţi pentru îndrăznelile morbide ale autoarei sunt, aici, tăiaţi şi înlocuiţi cu elementele originale. Avem, aşadar, un document – pe alocuri hazliu – al elanului castrator cu care se rescria literatura română înainte de 1989.

Nora Iuga încearcă în acest volum o reevaluare tandră a spaţiului privat. Nu e greu de ghicit ce stă în spatele acestei intenţii livreşti: creionarea convingătoare a unei poveşti în jurul propriei intimităţi. Pentru că exteriorul e fad şi pentru că răspunde la cu totul alte legi decât cele ţinând de libertatea interioară a fiecăruia, scriitoarea găseşte un subterfugiu convenabil (şi totodată îndrăzneţ) pentru a-şi ocroti, de una singură, pulsiunile. Bucătăria nu e doar locul prozaic în care se întâmplă lucruri odioase (“se spintecă, se toacă, se răzuieşte”) şi “socializări” salvatoare, ci şi o metaforă a regăsirii sinelui. Acest lucru derivă foarte clar şi din modul original de construcţie a cărţii: o istorisire despre libertatea furată şi redobândită nu poate lua altă formă decât aceea a unei mixturi curajoase între epic şi liric, între poemul ermetic şi concentrarea pe detaliu, între anvergura dorinţelor şi limitele obiective ale realizării lor. La o privire mai atentă, se poate uşor observa că Piaţa cerului comprimă toate temele regăsibile în opera de mai târziu a scriitoarei. Este un fel de colecţie de obsesii, care vor fi reluate în volumele ulterioare ca “istorii” de sine stătătoare. Găsim aici erotismul difuz, prozaismul cinic, onirismul descătuşat, memorialistica, metaforele concretului şi lirica descheiată din cărţile de poezie şi proză care au urmat.

Evadarea din perimetrul frivol al bucătăriei se face prin plonjarea într-un imaginar bogat, colorat şi suprarealist, unde frica de ridicol se dizolvă instantaneu şi unde literatura se scrie fecund şi liber: “puteam să călătoresc într-un dirijabil / după vrerea unor drumuri cu neputinţă de contrazis / nefiind aşteptat nicăieri să ajung întotdeauna la timp / pe un stadion printre şepcuţe galbene şi fanioane / într-o cursă aproape aplatizată de atâta viteză / îmi amintesc toate aceste posibilităţi / cel căzut la datorie scrisoarea / un text dactilografiat pe o foiţă / – dacă filele unei cărţi ar fi la fel de transparente / s-ar putea citi totul deodată” (p.59). Nora Iuga resimte acut imposibilitatea de a mai recunoaşte în jur frumuseţea banală, sub greutatea inhibitorie a cotidianului cenuşiu, însă această neputinţă nu estompează pornirile naturale, ci, dimpotrivă, le potenţează, aducându-le într-o zonă a insuportabilului, a durerii de a nu putea fi părtaş la miracol. Compensaţia e riscantă şi vag blasfemiatoare: “despre lucrurile frumoase nu se poate vorbi / colinele verzi domul din köln / picioarele josephinei baker / privim cum intră planeta-n eclipsă / ne agăţăm de gâtul poeţilor tineri / – tentaţia sinuciderilor dimineaţa – // există o lege a compensaţiei / (cum râvneşti să faci amor în biserică) / o revanşă aproape magică / şacalul cu limba lui roşie / aţâţă sacralitatea” (p.65).

În Piaţa cerului, întregul contur existenţial se rescrie. Din singurătatea unei camere, privită pe fereastră sau cunoscută prin poveştile altora, lumea capătă proporţii mitice. Dezechilibrele pe care le simte omul „supt vremi” sunt demontabile de către acelaşi personaj, care caută febril să-şi reconecteze sensibilitatea şi raţiunea la confortul previzibilului. Dacă reuşeşte lucrul acesta, liniştea se reinstalează. Dacă nu, imaginarul intră într-o nouă fază de experiment: „poate traiectoria stelei / e firul de păr al unui copil / mă gândesc la moarte / şi-n apartamentul vecin / cineva îşi înseamnă creşterea / pe canatul uşii / ce trişti sunt oamenii care stau acasă / vine un cal de undeva / dintr-un parc englez / îţi striveşte ţigara în scrumieră / comode zile ca trei canapele în huse albe / ce n-ai da să fii tu diamantul / care taie fereastra” (p.86). Într-o lume asfixiată, pe care sensibilitatea o tolerează cu destul de multă greutate, semnele exterioare devin mijloace sigure de diagnosticare a acestei imobilităţi forţate şi reducţioniste. Nici măcar poezia, cu aerul ei vetust şi timidele ei tentative creatoare, nu reuşeşte să străpungă atmosfera sufocantă şi delirul static al terorii: „uneori din lipsă de întâmplări / cerul e alb // după ce strângi faţa de masă / după ce fereastra de vizavi / te lasă în pace / îţi reciteşti ultimele versuri / aştepţi cu degetul pe o virgulă / închizi ochii / parcă îţi tragi pe minte o scufă de lână” (p.103).

Lipsa de coeziune a cărţii e provocată şi de frecventele inserţii intertextualiste. Nora Iuga vorbeşte, între paranteze, despre întâlniri esenţiale pe care le-a avut în decursul timpului (cu M.R.P., de exemplu), ca o completare factuală a tentei fantastice a volumului. E o contrapondere, din nou, în încercarea scriitoarei de a cuprinde între paginile aceleiaşi cărţi decupaje (cât mai diferite ca structură) ale vieţii înseşi. Excesul de corporalitate pe care îl aduc episoadele izolate ale volumului subliniază o direcţie nouă în proza şi poezia Norei Iuga. Spre deosebire de alţi autori, care interpretează aplecarea asupra trupului ca pe o investigaţie crudă şi masochistă, cu mize pur grafice şi cromatică şocantă, la Nora Iuga aceste feluri de raportare la corp se completează cu dorinţa de a-i conferi acestuia statutul de ultimă redută a siguranţei şi a dimensiunii intime a personalităţii. Spaţiul privat al bucătăriei se comprimă încă şi mai mult, reducând fiinţa la esenţa ei ultimă. Iar renegarea acestei poziţii în ecuaţia complicată a lumii duce la o anihilare totală a impulsurilor vitale. Personajul ajunge să regrete întruparea, pentru că o resimte ca pe o nedreaptă închidere între nişte limite pe care nu le-a ales şi pe care nu mai vrea să le accepte: „un copac e o lume mai ascunsă ca lumea, o lume închisă şi de aceea mai cinstită. dintre toate făpturile, copacul seamănă cel mai mult cu dumnezeu şi eu stau aici în această grămadă, cu aceste gânduri atât de nepotrivite şi sunt din ce în ce mai tristă că m-am născut din carnea unei femei” (p.68). Anonimitatea absolută rezultată din acest demers imaginar-autodistructiv elimină, rând pe rând, toate atributele individualităţii, anulându-le ireversibil şi evacuându-le din prezentul contabilicesc al existenţelor noastre: „şi deodată constaţi / că numele tău e de fapt un cuvânt // de-acum înainte nimeni / nu te va putea convinge / să răspunzi: prezent!” (p.123). Autoarea pare, însă, gata să-şi asume acest risc, câtă vreme perspectiva morţii n-o înspăimântă mai mult decât ideea unui neprevăzut al aşteptărilor, a suspendării oricărui traseu prescris, ambele dătătoare de satisfacţii deopotrivă spirituale şi carnale: „nici durerile, nici bucuriile trupului nu pot fi retrăite în amintire. frică este scoaterea acestei cămăşi în care voiam să mă vezi […] insuportabil gând, că s-ar putea să fie pentru ultima oară, că voi rămâne ca acei negri izolaţi într-un deşert african care au văzut cândva un avion şi de atunci stau ani de zile şi privesc cerul tăcuţi într-o linişte mai grea decât nesomnul şi foamea aşteptând să-l mai vadă o dată” (p.133).

Emblematic pentru opera Norei Iuga, volumul acesta e pariul câştigat al autoarei că frivolitatea asumată franc şi introspecţia dureroasă la care te constrâng vremurile tulburi pot coabita într-o lume în care recursul la o intimitate flamboiantă pare un păcat congenital. Uşor neomogenă stilistic şi inclasabilă conceptual (semn al libertăţii auctoriale agresive, de care Nora Iuga nu e deloc străină), Piaţa cerului rămâne o carte şocantă, compactă şi puternică.

(Nora Iuga, Piaţa cerului. Jurnal de bucătărie, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Spuneţi şi voi: câţi oameni pot spune zice lucrul de mai sus fără să pară ipocriţi, deplasaţi, nelalocul lor? Foarte puţini. Nora Iuga e una dintre persoanele pe care eu le îndrăgesc enorm nu doar pentru că fiecare carte a ei este, pentru mine, prilej de jubilaţie estetică, ci şi pentru că sinceritatea ei absolută (şi, uneori, dezarmantă) reprezintă lucrul cel mai de preţ al unei personalităţi frumoase (vă las pe voi să descoperiţi, în carte, la ce se referă autoarea când spune că se topeşte după kitsch).

M-am îndrăgostit de Nora Iuga citindu-i Sexagenara şi tânărul, apoi Săpunul lui Leopold Bloom, apoi Fetiţa cu o mie de riduri, apoi Berlinul meu e un monolog, apoi Dactilografa de noapte. De fiecare dată am găsit în cărţile ei lucrul pe care-l caut cel mai des: firescul brut, refuzul oricărei cenzuri (estetice ori ideologice), plăcerea fantastică a amănuntului, adulmecarea asiduă a viului, a nemaipomenitului, a bucuriei de-a descoperi lucruri noi la fiecare pas. Iar Blogstory, cel mai recent volum al autoarei (care mi-a parvenit prin bunăvoinţa şi promptitudinea celor de la Casa de pariuri literare, cărora le mulţumesc), nu face rabat de la marca autoarei, această Alice-în-ţara-minunilor a literaturii române ultra-contemporane.

Paginile din Blogstory reconstruiesc mesajele Norei Iuga destinate blogului personal (creat cu susţinerea lui un cristian): inserţii diaristice, mirări fructuoase, rememorări dureroase (dar duios-compensatorii) ale întâlnirilor cu oameni din alte timpuri (merge chiar să scriu şi „din alt veac”!), notaţii referitoare la activitatea literară a autoarei (mult mai vie şi mai apreciată în Germania decât pe tărâmul unde poveştile respective s-au născut), bucuria de a te înconjura de oameni tineri, de suflul nou, de tirania mobilităţii şi imperativul agitaţiei cotidiene. Nora Iuga dă dovadă de aceeaşi acuitate ieşită din comun ca şi în momentele în care scria Berlinul meu e un monolog, carte în care simbioza dintre mintea care concepe realitatea şi fantasticul unei lumi într-o permanentă transformare este desăvârşit. Nora Iuga nu cunoaşte tristeţea. Chiar şi atunci când aceasta iese la suprafaţă obraznic, dintre rândurile frumos aranjate, nu e decât pretext pentru o paradoxală reaşezare în matca fericirii; acea fericire de a şti că universul e o parte din tine, că şi tu contribui permanent la tainicul său mers. Autoarea îşi priveşte viaţa ca pe un dar nesperat, evacuând sistematic orice tentativă a ei de a trăda speranţa.

Blogstory-ul este, de altfel, un proiect livresc nemaiîntâlnit până acum în literatura română, întrucât face saltul invers, dinspre electronic şi virtual către existenţa materială, palpabilă. Marele câştig al acestei tentative ste faptul că, în cazul Norei Iuga, ea nu-şi modifică mesajul în funcţie de suportul său ori de destinatarul imediat al gândurilor. Nora Iuga e aceeaşi: lirică, ermetică doar cât să nu fie acuzată de exhibiţionism, elegantă, delicată, îndrăgostită perpetuu de viaţă şi de oameni. Această vitalitate a scriitoarei este cea care face ca fiecare carte a ei să se constituie într-un eveniment literar. Salut, aşadar, apariţia Blogstory-ului!

Redau mai jos un fragment emoţionant al cărţii, care îmbină exemplar fiorul memoriei cu simbolistica târzie a gesturilor împăciuitoare. Un tablou de o rară frumuseţe: „Cartea cu poza lui Nino sprijinită de vaza de lemn moştenire de la mama mare, pe masa rotundă cu placă de sticlă. O candelă roşie cu flacăra pâlpâind lângă ea. O farfurie cu felii de cozonac cu nuci şi cu mac. Două pahare cu vin roşu. Iau într-o mână un pahar, în cealaltă un pahar. Le ciocnesc. La mulţi ani, Nino. Beau o gură dintr-unul, beau o gură dintr-altul. Îmi şterg buzele cu dosul palmei. Sărut fruntea alb-negru a fotografiei.” (p.87)

Bravo, Nora Iuga!

(Nora Iuga, Blogstory, 124 p., ed. Casa de pariuri literare, 2011)

Semnalez apariţia nr. 4 al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare cronica mea la cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog. Să mă laud şi să vă spun că însăşi Nora Iuga mi-a dat un telefon ca să-mi mulţumească pentru textul meu referitor la jurnalul dumneai? Mă laud! 🙂

Revista o puteţi găsi în librăriile Cărtureşti ori, pentru cei mai din margine (cum sunt şi eu), la punctele de difuzare Inmedio. Sau, dacă vă e lene să vă deplasaţi şi s-o luaţi pe hârtie (deşi merită, parol!), o puteţi accesa aici.

Chestiunea a doua: a apărut şi nr. 11 al revistei suspans.ro, unde puteţi găsi, printre altele, recenzia mea la cartea lui John Saul,Coşmarul. Vă invit să răsfoiţi revista sau, dacă mă vreţi doar pe mine, daţi clic aici.

(John SaulCoşmarul, 322 p., ed. Rao, 2006, trad. de Monica Şerban)

Mi-a fost dor de un strop de poezie de Nora Iuga. Ultima carte de versuri semnată Nora Iuga pe care am citit-o a fost „Fetiţa cu o mie de riduri” şi ţin minte că mi-a plăcut enorm naturaleţea cu care autoarea nu se sfieşte să dea frâu liber imaginaţiei, nestăvilită de nicio barieră a raţionalului. Autoarea scrie versul în ritmul în care îi rodeşte imaginea în minte. Nu există un flux al trecerii dinspre concept către sugestie. Totul e live.

Din punctul ăsta de vedere, Dactilografa de noapte aduce o uşoară schimbare. Sigur, e impropriu spus că „aduce” o schimbare, câtă vreme prima ediţie a volumului a apărut în 1996, iar Fetiţa cu o mie de riduri – în 2005. Tonul volumului capătă un anume prozaism, cu care cititorii de mai târziu ai poetei nu vor fi familiarizaţi. Nora Iuga e aceeaşi dintotdeauna, însă metodele prin care convinge cititorii să participe la micile bucurii (sau dezolări) care-i răsar în cale sunt diferite de stilul aparte al volumelor ulterioare. Nu e vorba despre o autocenzură, ci de modificarea modulaţiei, a timbrului prin care adevărurile poetei dobândesc un contur recognoscibil. Sumbrul imaginilor e redat meticulos, într-un stil direct şi neechivoc: „o doamnă bătrână cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cât burta căscată / în hoitul oraşului” (băteam străzile seara la ora cinci, p.13).

Un citadinism cochet străbate volumul de la un capăt la celălalt. Detectez chiar şi vagi influenţe bacoviene, minulesciene şi… gellu-naum-iene: „sînt case mari cu ferstre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Acest firesc al absurdului este o marcă a poeziei Norei Iuga, completând cu graţie pasajele de un realism crunt, dezlipit de pe retină cu brutalitate şi dezvăluit în starea sa cea mai pură: „neterminarea mea dezolată şi extatică / întocmai ca acest tablou / cu maşina ciuruită de gloanţe / a prinţului franz ferdinand / acolo la sarajevo / ce istorie şugubeaţă / ce vesel azil de bătrâni” (şi cerul ca un ou moţăind, p.41).

Nu lipsesc nici pasajele în care se simte o adiere de umor autoironic, menit să creioneze personalitatea unei autoare căreia îi par importante, în egală măsură, atât preocuparea pentru claritatea şi sinceritatea absolută a dezvăluirii, cât şi obnubilarea delicată a micilor defecte şi a nevoii feminine de alint: „azi noapte l-am visat / pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / „ai un creier frumos” / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie” (punct, p.20).

Dacă la Nora Iuga „viaţa era frumoasă / şi câinele bolnav”, sunt gata să afirm că Dactilografa de noapte reprezintă un volum de poezie care îmbină speranţa tonică a mai-târziului cu amintirea perpetuă a micilor morţi parţiale care ne duc mai aproape de un fatal deznodământ. Însă dacă peste toate acestea tronează optimismul debordant şi vitalitatea nestăpânită a Norei Iuga, câinele bolnav devine un simplu prilej de contemplaţie, nu un motiv serios de depresie. Pentru că la Nora Iuga nu există tristeţi nedepăşibile. Şi nici finaluri netrăibile. Ci doar poezie. Atât.

(Nora Iuga, Dactilografa de noapte, 54 p., Casa de pariuri literare, 2010)

Va fi un text mai scurt, de data aceasta, pentru că despre cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog, voi scrie mai pe larg în următorul număr al Poesis Internaţional. Cu toate astea, sunt atât de entuziasmat de jurnalul ăsta încât e musai să zic vreo două vorbe, că tocmai am încheiat lectura lui.

Da, şi în loc să-mi petrec seara de vineri făcând ce fac oamenii de vârsta mea, stau şi vă povestesc despre Nora Iuga. Credeţi că-mi pare rău? Deloc! Poate folosesc nişte clişee, însă Nora Iuga e o personalitate fascinantă. I-am citit şi Săpunul lui Leopold Bloom, şi Sexagenara şi tânărul (my favourite! – cel puţin până la apariţia jurnalului de faţă), şi Fetiţa cu o mie de riduri şi pot să spun că autoarea, care a împlinit acum câteva zile vârsta de 80 de ani, are o vitalitate şi o frumuseţe a gândului exemplare. N-am găsit, în tot acest jurnal, vreun rând care să-mi reamintească faptul că am în faţă pagini scrise de o persoană de vârsta bunicii mele. N-am întâlnit nicăieri vreun ton plângăreţ, vreo văicăreală (fie ea şi cochetă, aşa cum le stă bine femeilor), vreo părere de rău pentru simpla scurgere a timpului. Nora Iuga trăieşte prin toţi porii, zâmbeşte cu dărnicie, împărtăşeşte cele mai intime lucruri cu demnitatea şi eleganţa unui om care ştie că asta trebuie să conţină un jurnal. Nu e nimic vulgar aici, nici măcar în paginile în care se face referire la sexualitate ori la moarte.

Jurnalul are două părţi: Fasanenstrasse 23. O vară la Berlin şi Stuttgarter Platz 22, cuprinzând, la un interval de 10 ani, raportarea autoarei la oraşul care o găzduieşte. E frumoasă trecerea de la prima parte – unde Berlinul este perceput aproape tactil, dar ca un corp încă străin, exterior – şi cea de-a doua parte, când Nora Iuga pare că interiorizează fiecare gest al oraşului, într-un duios transfer al existenţei. Berlinul nu mai e aici locul în care se întâmplă lucrurile, ci metabolismul propriu al autoarei. Autoarea jurnalului închide între graniţele propriei pieli respiraţia unui întreg oraş, care nu mai reprezintă o coordonată spaţială, ci una afectiv-emoţională. Voi vorbi despre asta, pe larg, la momentul oportun. 🙂

Ah, da, să nu uit multitudinea de imagini vii, care sunt plăsmuiri ale unei imaginaţii niciodată obosite. Nora Iuga ne vorbeşte despre sexualitate cu naturaleţea cu care eu vorbesc despre vreme: „Cum văd un bărbat şi o femeie mergând mai apropiaţi – ăştia se trădează şi dacă nu le vezi feţele -, încep să mi-i imaginez în pat, în toate poziţiile posibile, ca-n filmele porno, cu cărnuri transpirate plescăind când se lovesc, parcă-s făcuţi din aluat” (p.147); „Mi-au lăsat ca amintire o poză cu două girafe de la Zoo, una călare pe cealaltă; aş vrea să le aud gâfâind, dar sunt atât de inerte, de pasive, ca nişte lorzi englezi” (p.174); „Oare ce-o fi paradisul, o linişte nesfârşită sau un orgasm continuu?” (p.256). Emoţionante sunt şi notaţiile despre moarte, despre transformările trupului, despre iubire, tandreţea burgheză cu care Nora Iuga vorbeşte despre România şi dragostea sinceră pe care o poartă prietenilor (a căror tinereţe se pare că autoarea a absorbit-o, la rându-i). Şi peste toate acestea, evident, imaginea panoramică a oraşului din afară şi a celui dinăuntru. Acelaşi. Mereu.

Până aşteptaţi următorul număr din Poesis Internaţional, unde mă voi strădui să scriu în aşa fel despre Nora Iuga încât să vă îndrăgostiţi de ea (aşa cum mi s-a întâmplat şi mie), vă spun doar atât: unii oameni au nevoie de pâine ca să trăiască; nouă, celorlalţi, ne e suficentă Nora Iuga. Şi dacă ne străduim tare de tot, ştim şi unde s-o întâlnim. E drept că ne dă ea indiciul: „Când n-o să mă mai găsiţi nicăieri, căutaţi-mă la Berlin, la ziarul Die Zeit, la Tv ArRTE, la cinematograful „Hackesche Höfe”, în parcul de pe Koenigsallee, la Café Einstein, la librăria Hacker und Presting pe Leonhardstrasse…” (p.230-231).

Un filmuleţ în care Nora Iuga ne povesteşte despre S-Bahn, mijlocul de transport în comun pe care-l iubeşte atât de mult, despre ziare româneşti şi despre privilegiul anonimităţii 🙂 :

(Nora Iuga, Berlinul meu e un monolog,  288 p., ed. Cartea românească, 2010)

Mi se întâmplă uneori să întrerup lectura unei cărţi mari (ca dimensiune, nu neapărat ca valoare) pentru a citi o altă carte, mai uşurică, mai accesibilă. De existenţa cărţii despre care scriu acum nici nu ştiam până joia trecută, când am intrat în librărie. Mi s-a părut interesantă, provocatoare şi am cumpărat-o.

Volumul de interviuri al lui Ovidiu Şimonca (Pot să vă mai enervez cu ceva?), redactor-şef adjunct al Observatorului cultural, conţine 25 de dialoguri cu personalităţi ale lumii culturale româneşti, chestionate în perioada 2005-2009, cu excepţia discuţiei inedite cu Al. Paleologu, care datează, ni se arată, din 1999.  Trebuie să spun că nu mă dau în vânt după revista Observator cultural, în paginile căreia au fost publicate aceste interviuri. Publicaţia mi se pare vag superficială, subţirică intelectualmente şi ultra-vocală în probleme care mie-mi par minore. Nefiind un cititor asiduu al ei, e firesc că pentru mine majoritatea interviurilor cuprinse în volumul lui Şimonca au fost noi.

Ineditul e dezvăluit tocmai din titlu. Întrebarea Pot să vă mai enervez cu ceva?, adresată (cui altcuiva decât) lui Gabriel Liiceanu (un vechi amic al revistei la care Şimonca scrie), dezvăluie o impură raportare a autorului la scopul oricărui interviu cultural. În definitiv, de ce să vrei să-l enervezi pe interlocutor? Această mentalitate, de hărţuitor popular, nu mi se pare compatibilă cu spiritul unei dezbateri culturale, indiferent cât de antipatic îţi este preopinentul. Interviul central al cărţii a şi stârnit, la vremea lui, reacţii pătimaşe din partea prietenilor lui Liiceanu, îl numesc de pildă pe A. Pleşu, care a scris un editorial dilematic având exact acest titlu („Pot să vă mai enervez cu ceva?”), cu referire directă la stilul (sau non-stilul) lui O. Şimonca. E adevărat că interviul cu Liiceanu pare făcut cu maxilarul încleştat. Iar subiectele alese (cum stă editura Humanitas cu plata datoriilor către stat, de exemplu) sunt din categoria soft-tabloidă a unui anumit gen de presă culturală. Păcat, putea ieşi un interviu mai acătării…

Există şi surprize în carte. Nu ştiam, de pildă, că Neagu Djuvara aprecia, în 2005, strategia politicii externe a lui Băsescu (celebra axă Washington-Londra-Bucureşti); nu ştiam nici despre relaţia (amicală? mai-mult-decât-amicală?) dintre Gabriela Melinescu şi Nichita Stănescu; nu ştiam că Livius Ciocârlie suferă de modestie cronică; nici că Antoanetei Ralian, cea care l-a tradus pe Henry Miller în româneşte, îi e jenă până şi astăzi să rostească unele cuvinte pe care le-a folosit în traducerea lui Sexus şi Plexus; sau că tot A. Ralian a cunoscut-o bine pe (şi a avut o corespondenţă de 25 de ani cu) Iris Murdoch…; nu ştiam că Nora Iuga, traducătoarea Elfriedei Jelinek în româneşte, n-a putut să se întâlnească niciodată cu autoarea nobelizată, pentru că aceasta ar fi o persoană extrem de respingătoare şi dificlă şi pentru că a refuzat cu încăpăţânare să-şi cunoască traducătorii… ş.a.m.d. Interviuri interesante mai sunt cele cu Dumitru Ţepeneag (supărat că Liiceanu i-ar fi cerut în 1990 suma de 1000 de dolari ca să-i publice o carte), Gabriela Adameşteanu, Ştefan Agopian (înţepându-l once again pe Alex Ştefănescu), Victor Rebengiuc.

Interviurile cuprinse în volumul de faţă nu sunt cursive. Deseori se ghiceşte fie stânjeneala celui care întreabă, fie greutatea trecerii de la un subiect la altul. N-aş spune că e vorba despre amatorism, pentru că nu sunt expert în materie. E o simplă opinie de cititor. Duetele acestea, dirijate şi orchestrate de Ovidiu Şimonca, par pe alocuri murmurate de un personaj aproape afon, care nu ştie sau nu înţelege că dialogul e un regal al confesiunii benevole, nu o încercare de pătrundere sub fusta interlocutoarei. Vi se pare în regulă ca, fie şi într-un interviu mai liber, Ovidiu Şimonca s-o întrebe pe Nora Iuga (o autoare aflată nu chiar în floarea vârstei) ce rol a avut şi are sexul în viaţa ei? Click! şi Cancan, Şimonca o să vă ia pâinea de la gură!  

(Ovidiu Şimonca, Pot să vă mai enervez cu ceva? Interviuri între vehemenţă şi emoţie, 424 p, ed. Cartier, 2009)