Posts Tagged ‘casa de pariuri literare’

păpădia electrică[cronică publicată în revista logo zona literara, nr.7-8/2013]

Nici cel mai exigent cititor nu va găsi vreo fisură în linearitatea elegantă a „Păpădiei electrice”, cel mai recent volum de poezie al lui Şerban Axinte. „Decoct”, „Bulb” şi „Acele electrice” sunt capitole distincte ale cărţii, însă le uneşte o foarte subtilă disponibilitate de reinterpretare a unei realităţi pe cât de subiectivă, pe atât de banală în grafica ei. Lumea lui Axinte n-are nimic spectaculos, nu impresionează prin originalitate, însă modul de raportare a poetului la ceea ce-l înconjoară naşte în mintea lectorului un soi de empatie spontană. Au loc dese transferuri de simboluri în interiorul unei minţi pregătite mereu să răstoarne semnificaţii şi ierarhii: „scriu despre dumnezeu, / rup pagina, / o mestec încet, încet / la masa de seară; // mâine voi vizita / muzeul de ştiinţe naturale. // să te văd cum îţi porţi cu mândrie / trupul bine păstrat / în saliva mea” (p.36).

„Naturaleţea” despre care vorbeşte Andrei Terian pe coperta a patra a cărţii nu are ca punct de plecare o dorinţă a poetului de reducere brutală a intensităţii unor sentimente, ci credinţa (tot mai evidentă pe măsură ce înaintăm în poezie) că simplitatea şi perenitatea imaginilor de aici şi de oriunde sunt mai degrabă garantul unei universalităţi afective decât promotoarele unui schematism cu mize pur estetice. Cu alte cuvinte, omogenitatea stilistică pe care o propune Axinte în „Păpădia electrică” are menirea de a transmite un mesaj unitar, uşor de descifrat şi de asimilat. Inclusiv în pasajele unde ironia e evidentă, se simte un subton nivelator, de „recuperare” în destinul autorului a oricui îi citeşte versurile: „tu eşti prostul proştilor, / nu mai eşti bun nici de plimbat prin spitale, / s-a terminat raţia, / s-a zis cu prefăcătoria, ai înghiţit momeala, / acasă, / fugi acasă cât te ţin picioarele” (p.26). Această complicitate a „iniţiaţilor” continuă şi sub forma unei scrisori cu destinatar incert, dar pe care îl pasc aceleaşi primejdii şi căruia îi dau târcoale aceleaşi obsesii: „ai sacrificat totul, ai pus în scenă viaţa ta şi viaţa mea, / eu te-am lăsat, nu am zis nimic, / te-am lăsat şi acum când ştiu că se apropie clipa în care / toate devin repede altceva / nu pot decât să-ţi cer iertare / pentru că nu am putut face mai mult pentru tine; // cândva ai să-ţi aminteşti şi de mine, / ar trebui în douăzeci de minute să termin de băut sticla cu vin / şi să-ţi spun marele adevăr; / cred totuşi că vei înţelege singur, / nu are rost să-ţi povestesc ce şi cum va fi, îmi este şi mie frică” (p.29).

Şerban Axinte nu se sfieşte să livreze cititorului câteva sfaturi prin care acesta s-ar putea salva de la ciclicitatea perpetuă a zilelor. Dincolo de metaforă şi vers, autorul cunoaşte îndeajuns de bine resorturile care-i fac pe oameni să-şi dorească la nesfârşit o rutină liniştitoare. Rostul poetului, într-o astfel de situaţie, este acela de a potenţa livresc o soluţie salvatoare, ivită dintr-o tentativă de organizare a hazardului. Zilele devin obiecte mărunte, căzute de-o parte şi de alta a axei diriguitoare: „să intre acul în aer şi / să rotească lumea! // să se adauge, să se resoarbă dublul zilelor // la douăsprezece o iau de la zero. // dar ceea ce se adaugă / e tot ce nu poate trece / în niciun chip dincolo. // zilele cad alături de contur / şi revin; / se întâmplă, nu se întâmplă” (p.46). Ideea restului care „nu poate trece în niciun chip dincolo” sugerează o concepţie existenţială a grijii pentru urma pe care ieşirea din timp o lasă asupra lumii. Traseul individual nu rămâne niciodată fără efect, fără o minimă reflectare în mersul ulterior al lucrurilor. Paradoxul constă în inutilitatea cotidiană a unor gesturi mici; rostul lor e, deocamdată, nedetectabil. Iar scânteia care produce combustia revelatorie nu e neapărat rezultatul unor evadări bahice (prilej de adânci meditaţii şi fantasme abisale), ci urmarea firească a unei imposibilităţi obiective, care se converteşte într-un posibil de „dincolo”: „revelaţia deplină / va scăpăra / numai din vârful / chibritului meu ud” (p.53).

Remarcabil în „Păpădia electrică” este stilul lipsit de emfază cu care Axinte îşi îmbracă poveştile. Poetul recurge la minimalism estetic pentru a extrage din miezul lucrurilor sâmburele de adevăr pe care îl propune celorlalţi. În plus, nu găsim nicăieri în volum vreun artificiu inutil, chiar dacă, dintr-o naivitate vecină cu un idealism pur, până şi erosul ni se dezvăluie în episoade conturate precis şi în secvenţe bine alese, complet eviscerate de vreo conotaţie mistică. Dragostea, la Axinte, e cât se poate de in-your-face, legată structural de personalitatea şi sensibilitatea personajului principal. Iar tablourile care îi folosesc ca decor nu sunt create neapărat ca să prezinte, îngroşat, validitatea unor senzaţii, ci ca să întărească o convingere mai veche – nu scenografia creează sentimentul, ci acesta din urmă este cel care se pliază pe datele concrete ale unui background preexistent: „de fiecare dată când mă aruncam în gol de la căpătâiul patului / speram să primesc / minutele tale zilnice de nemurire, // îmi amintesc şi acum la fel de clar / nopţile de la spitalul şapte. // atunci am început să înţeleg cu adevărat / compoziţia chimică a secundelor, / goliciunea mea completă, morţile mele repetate” (p.72). Timpul subiectiv al îndrăgostitului se poate găsi, uneori, într-un decalaj faţă de poziţia temporală a obiectului adoraţiei. Spaţiul comun nu presupune, neapărat, şi contemporaneitate. Iar detaşarea care intervine aici poate fi şi autoindusă, mai ales atunci când, pentru o retrăire egoistă a plăcerilor, e necesară o distanţă discretă: „va veni o zi când îţi vei aşeza bărbia pe umărul meu / ca să citim împreună / despre cum mă pot ridica eu pe vârfuri / ca să închid cerurile. // […] tu ai înţeles deja cum stau lucrurile // întunericul din mine te orbeşte // rămân, / nu rămân, / rămân puţin în urmă / ca să mi te imaginez / cu încă cinci paşi mai în faţă” (p.50). Totul se coagulează, se resoarbe şi se retransmite într-o formă compactă. Relaţionările se consumă într-o intimitate absolută şi cu înţelesuri tainice, de unde şi puterea surprinzătoare a câte unui vers izolat: „rămâi atât de liber cât să-ţi explodeze inima de la frumuseţea blurată a ochiului ce te recompune din toate clipele în care de fapt nu ai trăit” (p.76).

Receptarea critică a „Păpădiei electrice” este, cel puţin până la data apariţiei acestui text, destul de palidă. Comentatorii volumului au vorbit mai degrabă despre o confirmare a locului important pe care Şerban Axinte îl ocupă în rândurile poeţilor generaţiei sale decât despre valoarea intrinsecă a poeziei pe care o scrie aici. Iar adevărul este că „Păpădia electrică” e o foarte reuşită combinaţie de admiraţii retroactive, gânduri prezente (răzleţe şi temerare,) precum şi prefigurări timide ale unui viitor incert. Pe cât de „simplă” în prezentarea ei, pe atât de plină de semnificaţii ni se prezintă aici poezia lui Axinte. Absenţa unui stil epatant şi răsunător se compensează tocmai prin asumarea poziţiei unui copil mare, care filtrează lumea din jur prin intermediul unei priviri naive, dar veşnic însetată de dezlegarea unor enigme. Gândul e curat, pasul e nesigur, iar ceea ce urmează va răscumpăra, la judecata timpului, toate micile nedreptăţi care stau în cale. Păpădia electrică e, ea însăşi, o aducere-în-acelaşi-trup a vegetalului (expresie a naturalului în formă brută) şi a mecanicismului uscat al unei lumi în derivă. Rezultatul e o  resemnare matură, o instalare în farmecul suspect al fatalismului: „pe drum constat că direcţia în care mă deplasez / este greşită, / nu-i nimic, sunt încă tânăr, / peste ani şi ani îmi voi dori nespus / să ajung la destinaţie cât mai pe ocolite” (p.17).

(Şerban Axinte, Păpădia electrică, Casa de pariuri literare, 2012)

Iată şi prima carte apărută la Casa de pariuri literare care-mi place fără rezerve. Am citit-o ieri şi mi-am dat seama că de foarte multă vreme n-am mai avut ocazia de a trece atât de repede printr-o carte de poezie. Ca trenu’ prin gara din Lehliu, cum s-ar zice, numai că eu am oprit la fiecare poem şi l-am savurat pe îndelete. Loved it!

Şi uite cum mă găsesc în postura de a căuta cuvinte de laudă la adresa unei cărţi care mi-a plăcut. Drept să vă spun, mi-e mult mai uşor să desfiinţez câte-un volum, decât să explic de ce mi-a plăcut ceva anume. Demolarea e muuult mai facilă decât efortul susţinut de a-mi justifica plăcerile (hedonistu’ pulii, veţi zice).

Totuşi, tre’ să bag două-trei vorbe. Corina Bernic e sketchy, e tăioasă, e directă. Poezia ei te cucereşte prin trepidaţii zguduitoare, nu prin mângâieri cu pene de păun sub bărbie. Autoarea nu se joacă. Te convinge că ceea ce-ţi spune e real. Iar recursul la metafizică n-are nimic sfânt în el, e doar un mod de a-ţi regla conturile cu penuria din jur: „în buzunar / dau numai peste / mărunţiş / cu care nu pot / nici măcar / să-mi cumpăr / un dumnezeu / al meu / şi numai / al meu // pe care să-l trag / după mine / de sfoară / ca pe zmeu” (p.18).

Volumul e construit oarecum arhitectural, ca o justificare tardivă a numelui. Casa scărilor e loc al tranzitului prin excelenţă, unde fiecare gest e înregistrat mecanic, lăsat să se reflecte în micro-cosmosul din jur şi pe urmă evacuat fără milă în aşteptarea noului: „aleg 0 // e albă, e mare, e mai // să tot jucăm / până o terminăm / şi n-o mai vedem // să nu te ştiu singur / aş şterge-o cu radiera / şi aş lua-o de la-nceput // şi tot aşa // pân’ la anul / ‘ooo” (p.26).

O blândă concesie făcută lirismului găsim în grupajul „printre etaje pistruiatu blues”, unde domolirea afectelor e însoţită de o calmă corelare cu banalitatea clişeistică a zilelor. Dar nici măcar aici Corina Bernic nu scapă frâiele poeziei, pe care o conduce sigur către zone mai degrabă volatile decât dătătoare de sens arid: „presimt fuga / drumul / când îmi clătesc dinţii seara // dintr-un somn cu gust de / ceas deşteptător / se naşte dimineaţa” (p.40).

Tablourile sunt sumbre, sunt ludice, sunt sinestezice, sunt hiper-creionate şi descărcate emoţional, perfect încadrate rolului care li s-a stabilit. Autoarea parcurge fiecare vers într-o transă a smulgerii din tema clasică, dându-i fiecăruia aura spectaculoasă a misterului, a ineditului, a nemaiântâlnitului şi a nefăcutului. Umor cât cuprinde („am o colegă la serviciu / seamănă cu iggy pop / când îşi ia salariul”), ironie acută şi reconfortantă, vână artistică exemplar strunită, o construcţie liniştitoare a spaimei şi fâşii de macabru bine temperat, toate reunite într-un volum care – pe mine, cel puţin – m-a lăsat cu gura căscată. Ştiţi bancul ăla cu găina lovită de tir şi care, ameţită, mai are puterea să exclame: „ăsta da cocoş!”? Ei bine, aşa m-am simţit eu ieri, după ce am închis cartea: asta da poezie!

Fucking awesome!

p.s. Da’ temperaţi-mă odată, băi…

(Corina Bernic, Casa scărilor, 70 p., Casa de pariuri literare, 2011)

Mi-a fost dor de un strop de poezie de Nora Iuga. Ultima carte de versuri semnată Nora Iuga pe care am citit-o a fost „Fetiţa cu o mie de riduri” şi ţin minte că mi-a plăcut enorm naturaleţea cu care autoarea nu se sfieşte să dea frâu liber imaginaţiei, nestăvilită de nicio barieră a raţionalului. Autoarea scrie versul în ritmul în care îi rodeşte imaginea în minte. Nu există un flux al trecerii dinspre concept către sugestie. Totul e live.

Din punctul ăsta de vedere, Dactilografa de noapte aduce o uşoară schimbare. Sigur, e impropriu spus că „aduce” o schimbare, câtă vreme prima ediţie a volumului a apărut în 1996, iar Fetiţa cu o mie de riduri – în 2005. Tonul volumului capătă un anume prozaism, cu care cititorii de mai târziu ai poetei nu vor fi familiarizaţi. Nora Iuga e aceeaşi dintotdeauna, însă metodele prin care convinge cititorii să participe la micile bucurii (sau dezolări) care-i răsar în cale sunt diferite de stilul aparte al volumelor ulterioare. Nu e vorba despre o autocenzură, ci de modificarea modulaţiei, a timbrului prin care adevărurile poetei dobândesc un contur recognoscibil. Sumbrul imaginilor e redat meticulos, într-un stil direct şi neechivoc: „o doamnă bătrână cu o tocă neagră / fără sex-appeal şi fără resurse / într-o piaţă cât burta căscată / în hoitul oraşului” (băteam străzile seara la ora cinci, p.13).

Un citadinism cochet străbate volumul de la un capăt la celălalt. Detectez chiar şi vagi influenţe bacoviene, minulesciene şi… gellu-naum-iene: „sînt case mari cu ferstre rău prevestitoare ca nişte măşti / sînt patefoane vechi cu pîlnii care înghit kilometri de tăcere / şi-ncep să desluşesc arcuşele acelea tăind calea / micului ratat care se zbate să moară au ralenti // tu îngropato mi-a strigat atunci gellu naum / şi mi-a băgat pe gât un pumn de frunze / ce verde agonie închipuieşte-ţi / ce verde agonie” (au ralenti, p.21). Acest firesc al absurdului este o marcă a poeziei Norei Iuga, completând cu graţie pasajele de un realism crunt, dezlipit de pe retină cu brutalitate şi dezvăluit în starea sa cea mai pură: „neterminarea mea dezolată şi extatică / întocmai ca acest tablou / cu maşina ciuruită de gloanţe / a prinţului franz ferdinand / acolo la sarajevo / ce istorie şugubeaţă / ce vesel azil de bătrâni” (şi cerul ca un ou moţăind, p.41).

Nu lipsesc nici pasajele în care se simte o adiere de umor autoironic, menit să creioneze personalitatea unei autoare căreia îi par importante, în egală măsură, atât preocuparea pentru claritatea şi sinceritatea absolută a dezvăluirii, cât şi obnubilarea delicată a micilor defecte şi a nevoii feminine de alint: „azi noapte l-am visat / pe liiceanu / avea o cămaşă albă apretată / îngheţa totul în jur / „ai un creier frumos” / mi-a spus / vedeţi şi dumneavoastră / cu ce se poate lăuda / o femeie” (punct, p.20).

Dacă la Nora Iuga „viaţa era frumoasă / şi câinele bolnav”, sunt gata să afirm că Dactilografa de noapte reprezintă un volum de poezie care îmbină speranţa tonică a mai-târziului cu amintirea perpetuă a micilor morţi parţiale care ne duc mai aproape de un fatal deznodământ. Însă dacă peste toate acestea tronează optimismul debordant şi vitalitatea nestăpânită a Norei Iuga, câinele bolnav devine un simplu prilej de contemplaţie, nu un motiv serios de depresie. Pentru că la Nora Iuga nu există tristeţi nedepăşibile. Şi nici finaluri netrăibile. Ci doar poezie. Atât.

(Nora Iuga, Dactilografa de noapte, 54 p., Casa de pariuri literare, 2010)