Capcanele limbii române

Era vremea să mai citesc şi-o carte de genul ăsta, mai ales că eu am alergie la exprimările incorecte şi la ignorarea ortografiei. Pe bune vă zic, am un cusur (numai unul, în rest sunt aproape perfect): tind să-i consider dobitoci pe toţi aceia care nu ştiu să scrie corect. Recunosc din capul locului că e un defect major, dar pornesc de la următorul raţionament: scrisul e o expresie a gândirii; gramatica, aşa cum e ea, e eminamente logică (se poate explica, de pildă, fiecare nenorocită de cratimă care dă bătăi de cap proştilor); prin urmare, dacă GÂNDEŞTI corect o chestiune şi vrei s-o exprimi, dar scrisul îţi joacă feste, răspunsul nu poate fi decât unul din următoarele: 1. fie ideea ta e tâmpită; 2. fie eşti tu prost. Simplu! Deci, oricum am întoarce-o, să nu ştii să scrii corect în limba maternă e o dovadă de prostie cruntă. Scurt.

Cartea lui Alexandru Graur, totuşi, a apărut prima oară în 1976, aşa că era evident că unele „atenţionări” vor fi depăşite şi contrazise de dicţionarele ulterioare. Dar ideea de normă a rămas, astfel încât, dincolo de toate transformările inerente ale limbajului, unele chestiuni merită cercetate cu atenţie. Recunosc că am fost surprins să aflu, de exemplu, că accentuarea corectă a numelor ruseşti Tolstoi, Ilici, Hruşciov se face pe cea de-a doua silabă. Habar n-aveam. Am oarecum scuza că nu ştiu o boabă ruseşte. Tot Graur se arată mirat că tot mai multă lumea accentuează avarie pe a doua silabă deşi, spune el, corect ar fi pe ultima. Mă rog… Măcar atâta bucurie am, că eu pronunţam mereu suburbie cu accentul pe al doilea „u”, în timp ce Ioana mă atenţiona mereu că trebuie să-l accentuez pe „i”. Graur îmi dă dreptate, în 1976, numai că, între timp, dicţionarele acceptă ambele forme de accentuare. Deci nu m-am certat cu Ioana pe tema asta.

Ne mai zice să nu confundăm prodigios cu productiv, în construcţii de genul „activitate prodigioasă”; să nu folosim abnegaţie cu sensul de „sârguinţă”, întrucât termenul înseamnă „punerea intereselor altora mai presus de ale tale proprii”, „devotament dus până la sacrificiu”; ne atrage atenţia că e incult să spui că doctorul te-a consultat, întrucât a se consulta înseamnă „a de sfătui, a face schimb de păreri” (prin urmare, se va spune „doctorul m-a examinat„) ş.a.m.d.

Foarte utilă mi s-a părut partea din carte care tratează (acuma mă gândesc că „a trata” înseamnă „a se îngriji de o boală”, nu „a dezbate”) problema pleonasmului şi mai ales a falsului pleonasm. Cu toţii ştiam că a-şi aduce aportul e pleonasm, nu? Ei bine, Graur spune că exprimarea e mai puţin gravă decât s-ar crede. Iată de ce: „Foarte des însă este criticată o formulă mai nouă şi, la drept vorbind, mult mai puţin defectuoasă: a aduce un aport. Zic că e mai puţin defectuoasă nu numai pentru că aport nu e din aceeaşi temă cu a aduce, ci mai ales pentru că numai cine ştie franţuzeşte recunoaşte că aport este de fapt sinonim cu aducere. (Şi prinos la origine, în slavă, înseamnă aducere, totuşi nimeni nu critică expresia a aduce un prinos). Totuşi, se încearcă evitarea acestui cuvânt: în loc de „România şi-a adus aportul în problema dezarmării”, se zice „şi-a adus contribuţia”. În fond, nu s-a reparat nimic, pentru că contribuţia e sinonim cu aport, iar avantajul de a nu fi din aceeaşi familie cu a aduce îl are şi aport.”

Cartea asta e utilă tuturor tâmpiţilor care spun „eu, ca şi profesor” şi care folosesc „decât” în construcţii pozitive; deşi volumul nu face referire la aceste erori, pe care cred că nici măcar bietul Graur nu le prevedea, într-atât de imbecile sunt. Aşadar, ca să fiu în ton cu lumea, zic: eu, ca şi deţinător de blog de cărţi, ca şi cronicar literar şi ca şi om de bine, vă recomand să citiţi cartea. Nu e scumpă: decât 19,00 lei.

(Alexandru Graur, „Capcanele” limbii române, 140 p., ed. Humanitas, 2009)