Varză reîncălzită

Părerile în privinţa lui Irvine Welsh sunt, aşa cum îi stă bine oricărui autor contemporan, împărţite. Am citit şi că e genial de amuzant şi entertaining, dar şi că e plictisitor pentru că bate monedă pe aceleaşi subiecte, over and over again.

Acuma, ce-i drept e drept: genul acesta de istorioare, cu tineri drogaţi şi curvari, cu nopţi bahice şi dimineţi lubrice, se pretează perfect la atmosfera anilor ’90. Mie aşa mi se pare. Şi de aceea, atunci când autorul a scris Trainspotting, a fost considerat o revelaţie. Un fel de carte a unei întregi generaţii. Decrepită, true, da’ tot generaţie e. Adică să nu se confunde cu The Catcher In The Rye a lui Salinger, că nu merge… Sau merge, dacă-ţi lipseşte simţul ridicolului.

Pentru aceste motive m-am hotărât să citesc cea mai recentă carte a surprinzătorului Irvine Welsh, Varză reîncălzită. O colecţie de povestiri, având, în mare, cam aceleaşi teme, dar tratate diferit. Volumul se subintitulează „Povestiri despre degenerarea chimică”. Şi cam despre asta e vorba. O spun fără menajamente: mie mi-a plăcut. Nu ştiu dacă asta mă descalifică în ochii puritanilor, dar nu-mi pasă. Mi-a plăcut, de pildă, umorul macabru din „Deviere periculoasă”. Un bărbat îşi ia soţia în oraş, cu condiţia să se întoarcă acasă în timp util ca el să poată urmări meciul la tv. Bineîneţels, pentru că ăştia-s eroii lui Welsh, în cârciumioara din oraş se îmbată criţă amândoi, iar la întoarcere, grăbindu-şi nevasta, el o trage peste linia ferată, fără să-şi dea seama că trenul se apropie repejor. Nevasta rămâne fără picioare, însă bărbatul e aşa de nerăbdător să vadă meciul încât îl roagă pe şoferul ambulanţei să-l lase pe el acasă, în drumul lor spre spital, ca să poată urmări transmisiunea… :))

Sau ironia dureroasă din „Vinovăţie catolică”: un homofob înrăit este pedepsit de zei, după moarte, să se trezească în permanenţă într-o acuplare frenetică (şi foarte anală) cu diverşi bărbaţi pe care i-a cunoscut de-a lungul vieţii! Sau mitocănia agresivă a personajulu din „Prietenul lui Elspeth” care, deşi e salvat de la moarte de acest prieten, îi va trage un pumn în figură pentru că l-a bruscat prea tare în timp ce încerca să-i scoată din gât alimentul care-l sufoca…

Mai găsim aici un tip care moare în urma unei supradoze, iar prietenii lui, ca să nu fie găsiţi vinovaţi de ceva, îl cară mort prin oraş, noaptea, în speranţa că-l vor putea duce acasă şi să se stabilească ulterior că acolo a şi murit („Petrecerea”). Plus lumea care va fi stăpânită de nişte extratereştri, într-o complicitate halucinantă cu nişte huligani ai străzii („Incidentul Rosewell”). Ce mai, un deliciu!

Nu mi-a plăcut prea tare, în schimb, ultima povestioară, „Eu sunt Miami”, care e prea moralizatoare ca să-mi suscite interesul (un profesor pensionat se stabileşte la fiul lui şi are ocazia să se întâlnească, în Miami, cu un fost elev, ajuns dj de succes, dar care n-a avut cuvinte de laudă de spus la adresa lui într-un interviu. Profesorul Black se decide să-l confrunte, dar ajunge într-o situaţie penibilă. Îl va însoţi pe Carl, elevul lui, la o petrecere deşucheată unde, fără voia sa, se va droga, îşi va aduce aminte de experienţa sa homosexuală din facultate şi se va căi a doua zi. Carl îl va consola, ca un om matur, iar bătrânul îşi va recunoaşte înfrângerea, urmând ca ei doi să devină prieteni. Aşa, pe scurt.).

Cert e că Varză reîncălzită e o carte vioaie, nervoasă şi comică. Aşa că o recomand tuturor acelora care se simt agasaţi de vremea neprietenoasă de afară. Şi să mai zic că mie, unul, volumul ăsta mi se pare straşnic de bine tradus. Aşa că hail to Ciprian Şiulea!

(Irvine Welsh, Varză reîncălzită, 352 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Ciprian Şiulea)