Arhivă pentru martie, 2011

O copertă urâtă, un roman minunat. Astea ar fi primele cuvinte pe care le-aş putea spune despre cartea lui Stelian Ţurlea, Darul Ioanei. Terminând-o, mi-am dat seama că nu mă interesează deloc ce nume au personajele, prin ce oraşe au păşit, ce meserii au părinţii lor. Închizând-o, m-am surprins mergând spre fereastră, sprijinindu-mă cu amândouă mâinile de pervaz şi uitându-mă fascinat la spectacolul dimineţii de primăvară. Sigur, am idealizat totul, pentru că, cu alte ocazii, aş fi spus că tabloul care se vede de la geamul meu nu e deloc pitoresc. Însă acum, fiind străbătut de povestea din romanul lui Stelian Ţurlea, realitatea înconjurătoare mi-a apărut într-o altă dimensiune. Şi nu, n-am băut înainte de a mă aşeza la laptop ca să scriu despre Darul Ioanei.

Andrei Vlădescu e un tânăr intelectual, ziarist, care ascunde în el toate obsesiile comune ale unei generaţii măcinate de absenţa libertăţilor dintr-un regim totalitar (acţiunea se petrece în anii comunismului românesc). Din această cauză, perfecţionismul intenţiilor şi al acţiunilor personale e o stratagemă în a răzbi în lumea cenuşie de afară. Andrei e bine construit interior, e ambiţios, inteligent, capabil să-şi organizeze raţional priorităţile. Calităţile sale, în schimb, i se vor transforma în cele mai păcătoase defecte, odată cu trecerea timpului. El locuieşte în gazdă la doamna Magda Pop, o femeie din alte vremuri, care, la rândul ei, trăieşte cotidianul comunist într-un mod absent, scufundată în memoriile unei tinereţi de altădată, cu alte reguli. Între cei doi se naşte o prietenie trainică, dublată de o relaţie aproape filială. De aceea, moartea doamnei Pop îl lasă pe Andrei mai sărac (inclusiv la propriu, întrucât e silit să elibereze rapid apartamentul în care locuise cu ea). Refugiul său în cărţi, în seminarii, în cursurile de la facultate şi în relaţia sa cu Ioana nu par suficiente. Pentru că a gustat din experienţa unei lumi mai bune, resemnarea cu universul malign actual este dureroasă. Andrei nu poate contribui emoţional la relaţia lui cu Ioana, comportându-să în permanenţă ca un răsfăţat al sorţii, care nu trebuie să dea nimic înapoi atunci când e înconjurat de iubire. În timp, din aceste motive, legătura lor se rupe. Ioana, fire pasională (dar de un pragmatism feminin remarcabil), îşi găseşte refugiul într-o nouă prietenie, părăsindu-l pe Andrei care, în ceasul al doisprezecelea, îşi dă seama că o iubeşte nebuneşte. Prea târziu. Discuţia lor lămuritoare, de un sadism rece, ne-o prezintă pe Ioana ca pe o persoană care nu e dispusă să-şi negocieze timpul în aşteptarea unui viitor mai bun. Viaţa se trăieşte acum, cu oameni care acum pot să-i ofere ceea ce ea crede că merită. Nu neagă faptul că Andrei a iubit-o, însă îi reproşează lipsa gesturilor aferente şi totalul dezinteres faţă de o fiinţă care i-a fost alături. Diferenţa aceasta de optică le e fatală clor doi tineri: Andrei crede în universalitatea şi frumuseţea eternă a gândurilor, Ioana crede mai degrabă în utilitatea prezentului şi a gesturilor imediate. Sfârşitul lor este, deci, inevitabil. Andrei nu-şi poate justifica acţiunile, izvorâte dintr-un fond nativ al său. N-ar fi putut, de exemplu, să explice nici de ce a înşelat-o în mod repetat pe Ioana, fiind gata să sară în patul oricărei femei disperate (majoritatea celor cu care se culcă el sunt din această categorie: părăsite de soţi, de prieteni, bătute sau suferind de vizibile complexe de inferioritate). Toate aceste experienţe trec pe lângă Andrei fără să-l atingă. Într-atât de încrezător este personajul nostru în capacitatea sa de a reuşi, încât evită să mai fie receptiv la semnele exterioare. Iar refuzul Ioanei de a continua relaţia cu el este, aşa cum îi spune lui Andrei un prieten, către finalul cărţii, un adevărat dar: numai înfrângerea îi mai lipsea lui Andrei din catalogul senzaţiilor pe care le-a trăit. El ajunge un om complet abia după ce primeşte această palmă neaşteptată. Ioana, deci, îl transformă pe Andrei dintr-un idealist naiv într-un om cu picioarele pe pământ, gata să ia totul de la capăt.

Stilistic vorbind, romanul e absolut remarcabil. Mă gândeam că aş putea să spun că e călinescian ca structură şi camilpetrescian din punctul de vedere al construcţiei personajelor. Şi cred că n-aş greşi prea mult. Nu mi-aş fi putut închipui că mai există azi autori români care să fie atât de preocupaţi (aproape flaubertian) de tonul şi muzicalitatea frazelor unei cărţi încât s-o rescrie de nenumărate ori şi s-o dea spre publicare abia când autorului i se pare că romanul nu are nicio fisură. Aşa a fost în cazul Darului Ioanei. Iar rezultatul e, dacă mă veţi crede pe cuvânt, uimitor. Am fost sceptic când am deschis cartea însă, pe măsură ce înaintam cu lectura, mi-am dat seama că mă aflu în faţa unui roman adevărat, de modă veche, cum puţine se mai scriu azi în literatura română. A fost, pentru mine, ca o gură de aer proaspăt.

(Stelian Ţurlea, Darul Ioanei, 528 p., ed. Polirom, 2007)

Lol.

Posted: 2011/03/17 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Nu sunt în cea mai fericită zi a vieţii mele, însă nu pot să renunţ la acel „lol” din titlul postării. Cărţile lui Dan Lungu au darul ăsta, de a te face să râzi în hohote, oriunde te-ai afla. Am avut norocul (de fapt, de ce zic „noroc”, vorbesc din experienţă şi ştiu că nu e voie să citeşti Dan Lungu în public, pentru că vei fi săltat de zdrahoni în halate albe, care îţi vor pune şi-un diagnostic infamant) de a savura cartea asta acasă, în intimitatea celor patru pereţi. Îl cunoşteam pe autor din nebunaticul „Rai al găinilor”, din haiosul „Sunt o babă comunistă!”, din „Proză cu amănuntul” şi din mai sobrul „Cum să uiţi o femeie”. Aşa că ştiam că merg pe mână sigură. N-aveam cum să mă plictisesc.

Dacă la precedentele romane umorul completa (destinzându-le şi făcându-le suportabile) nişte destine aiuritoare, de data aceasta hazul istorisirii are efect terapeutic pentru personajul principal, care rememorează anii de adolescenţă, pe care i-a petrecut cu gaşca de prieteni. Romanul e, de altfel, construit pe două paliere, distincte atât tematic, cât şi ca perspectivă narativă. Personajul principal e Victor, un fel de loser contemporan, care îşi petrece zilele înşurubat într-un fotoliu, total imun la orice ştire de dincolo de fereastră, şi care încearcă, pe parcursul desfăşurării acţiunii, să-şi pigmenteze existenţa, acceptând tot felul de munci minore (la un moment dat se „angajează” ca detectiv particular , având datoria de a-l urmări pe soţul infidel al unei „femei de afaceri”). Această demisie din lume, trăită suficient şi blazat, constituie partea mai puţin funny a romanului, sugerând transformarea existenţei unui om de la periferia societăţii şi refuzul lui aparent de a coopera cu noile cerinţe.

Cealaltă jumătate a romanului, construită la persoana I, cuprinde flash-back-uri mustoase ale unei adolescenţe tembele, în care alcoolul, teribilismele (băieţii se adună la un moment dat în boxa unuia dintre ei ca să verifice care dintre ei are penisul cel mai urât), donjuanismele precoce (sunt descrise aici metodele rudimentare şi aproape brutale prin care băieţii cărora abia le-a mijit mustaţa încearcă să „combine” câte-o gagicuţă mai arătoasă) şi filosofiile second-hand care însoţesc toate acestea se împletesc într-un tablou de un haz absolut. Dan Lungu e un maestru al construirii unor discuţii fireşti,  perfect aplicabile situaţiei descrise. Argoul consistent, asociat cu un registru verbal de o familiaritate care ne gâdilă, sunt elemente-cheie în tot acest proiect de creare a realului. Însă Dan Lungu, spre deosebire de alţi autori, nu-şi face din acest lucru un scop în sine, un prilej de epatare a versatilităţii scriiturii. Autorul pare a înregistra conştiincios, pe o bandă de reportofon, discuţii întregi între membrii găştii, pe care le transcrie ulterior fără a modifica vreo literă.

Totuşi, acel „lol” din titlul meu are un punct după. Nu un semn de exclamare. Pentru că da, e adevărat că gaşca e comică până la apoplexie, însă restul povestirii se referă, de fapt, la drama unui om care şi-a ratat drumul. Victor (poreclit în tinereţe „Franzelă”) nu devine inactiv neapărat pentru că a hotărât lucrul acesta, ci pentru că modul lui de a înţelege lumea nu se pliază pe ceea ce ea îi poate oferi acum, când nu mai e tânăr. N-aş spune că e un roman al ratării, dar e, cu siguranţă o carte a nostalgiei şi a lipsei dureroase de orizont.

Încă o chestie. Am încercat să-i povestesc unui prieten cartea, înecându-mă de râs când îi spuneam despre „madam Pizdette” (profesoara de franceză), despre „Pulinstein” (o poreclă mai mult decât străvezie), despre expresiile „a te defecăca pe tine” şi „a te băşi la mort”, însă n-a părut impresionat. S-a uitat la mine ciudat, întrebându-mă dacă vorebsc serios când îi spun că e o carte foarte frumoasă. De unde conchid că Dan Lungu nu trebuie povestit, ci musai citit. Daţi-i drumul! Pe locuri, fiţia gataaa…

(Dan Lungu, În iad toate becurile sunt arse, 242 p., ed. Polirom, 2011)

Ce-aş putea spune eu despre Chuck Palahniuk, fără să încerc să par un strâmbător din nas? În cazul meu, reclama excesivă făcută unui autor are efectul invers: cu cât aud mai des pomenindu-i-se numele, cu atât mai reticent devin în legătură cu opera sa. De cele mai multe ori, am dreptate. Sau, cel puţin, am această impresie.

Născut în 1962, Palahniuk este considerat reprezentantul cel mai important al „generaţiei nihiliste”. Mie, unul, asta nu-mi spune nimic. Adică nimic de bine. Dacă şi literatura devine un teren al demolării furioase a oricărui establishment, fără un proiect sănătos de înlocuire a nocivului cu ceva benefic pe termen mediu şi lung, ne-am pricopsit. Literatura, fie ea şi underground, ar trebui, după capul meu, să aibă ca scop prioritar filtrarea artistică a unui subiect real sau imaginar, şi nu neapărat manifestul milităros şi cadenţat. Cred în firescul spontan al artei, nu în valoarea ei programatică. Evident că nu autorul e vinovat pentru această încadrare într-o categorie abstractă. Însă bănuiesc că nici nu-l deranjează prea tare eticheta de bad boy.

Continuarea recenziei în numărul 9 al revistei Suspans, cu un clic aici.

(Chuck Palahniuk, Cântec de leagăn, 298 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Radu Gârmacea)

„Povestaşul sau povestaşii trebuie să fie un fel de poştaşi ai comunităţii. Personaje care mergeau de la un cătun la altul, pe întinsul teritoriu pe care se risipiseră indienii machiguengas, povestind unora ce făceau alţii, informându-i reciproc despre evenimentele, întâmplările sau nenoricirile acestor fraţi pe care îi vedeau rareori sau poate niciodată. […] Am impresia că povestaşul nu aduce numai ştiri actuale, ci şi despre trecut. Probabil că e şi un fel de memorie a colectivităţii, că îndeplineşte un rol asemănător celui jucat de trubadurii şi de jonglerii medievali.” (p.86-87).

Şi al doilea fragment reprezentativ: „Mascarita a intrat în contact cu o lume care l-a intrigat şi l-a sedus. Ceea ce ar fi trebuit să fie, la început, o simplă curiozitate intelectuală şi simpatie pentru obiceiurile şi pentru condiţia indienilor machiguengas a devenit, cu timpul, pe măsură ce-i cunoştea mai bine, le învăţa limba, le studia istoria şi începea să împartă cu ei aceeaşi existenţă, în perioade mai mult sau mai puţin lungi, a devenit deci o conversiune, în sens cultural, dar şi religios al termenului, o identificare cu obiceiurile şi cu tradiţiile în care – din raţiuni pe care le pot intui, dar nu le pot înţelege cu totul – Saul şi-a găsit un suport spiritual, un stimul, o justificare în viaţă, un angajament, pe care nu le-a găsit la celelalte triburi de peruani – evrei, creştini, marxişti etc. – printre care trăise.” (p.219)

Am recurs la copierea a două bucăţele din carte pentru că mi-e lene să vă povestesc pe larg despre ea. Nu mi-a plăcut foarte mult. Adică a fost o lectură ok, dar, în comparaţie cu alte romane ale lui Llosa (pe care le-am înghiţit, pur şi simplu), ăsta a fost mai slăbuţ. E vorba despre un prieten al naratorului, Saul (poreclit şi Mascarita, pentru o cicatrice care-i ocupă toată partea dreaptă a feţei, întocmai ca o mască), care pledează necontenit pentru nepătrunderea societăţii civilizate în obiceiurile şi logica socială a triburilor din selva peruană. Tribul de care e foarte ataşat e acela al machiguengas-ilor, pe care-i studiază îndeaproape şi în mijlocul cărora va reuşi, se pare, să se insereze, aşa cum reiese din conţinutul ambiguu al întâmplărilor narate. Romanul e construit pe două paliere: istorisirea naratorului, întrebându-se în permanenţă dacă obsesia lui Saul are rădăcini în dorinţa lui de a păstra o legătură ancestrală între natură şi om sau în psihologia minoritarului (Saul are o cicatrice din naştere, tatăl lui e evreu etc.) şi capitole care redau, într-o manieră captivantă, mitologii şi legende ale tribului. Cartea are arhitectura consacrată prin Mătuşa Julia şi condeierul, un excepţional roman al lui Llosa, dar, spre deosebire de acesta, Povestaşul pierde printr-o subtilă monotonie. Saul dispare la un moment dat, justificându-şi absenţa prin dorinţa lui de a se muta în Israel, pentru a-şi regăsi originile iudaice, însă naratorul constată (deduce? bănuieşte?) că acesta s-a pierdut în mijlocul triburilor pentru ale căror libertate şi autonomie a pledat toată viaţa sa. Saul devine, deci, un povestaş căruia, aidoma legendelor pe care le duce cu el, nu i se cunoaşte identitatea şi căruia, în cele din urmă, i se va pierde urma.

Impresionant prin bogăţia imaginilor şi frumuseţea legendelor, Povestaşul e un roman bun dar, din punctul meu de vedere, nu suficient de catchy încât să mă facă să exclam „oau!” la finalul lui. A fost, totuşi, o premieră pentru anul ăsta: a fost prima carte pe care am terminat-o de citit pe balansoarul din curtea alor mei, în prima zi din 2011 când a fost suficient de cald încât să pot face acest lucru. 🙂

(Mario Vargas Llosa, Povestaşul, 224 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Coman Lupu)

M-am hotărât să preiau leapşa lui isuciu, pentru că în ultima vreme nu prea mai am chef de citit. Se şi poate observa destul de uşor: ultima postare datează din 1 martie. Adevărul e că citesc în paralel 3 cărţi şi nu mă rabdă inima s-o duc pe niciuna la capăt (deşi se apropie dead-line-ul, ştiu, Mircea 🙂 ). Ok, here we go.

1. Numiţi cinci titluri de cărţi capodopere din literatura română sau universală.

Hmm, să zicem aşa: 1. Război şi pace (Tolstoi); 2. Don Quijote (Cervantes); 3. Muntele vrăjit (Thomas Mann); Decameronul (Bocccaccio); Fraţii Karamazov (Dostoievski); Maestrul şi Margareta (Bulgakov).

2. Dintre o carte scrisă de un autor român şi una scrisă de un autor străin pe care o alegeţi ? Presupunerea este că dacă o citiţi pe una nu mai puteţi s-o citiţi şi pe cealaltă.
Autor român. Iubesc literatura română, aşa minoră cum e ea. Sunt un pedofil, adicătelea.
3. Ce apreciaţi la o carte: povestea sau emoţia ?
Păi… e o întrebare ciudată. Povestea există ca să te emoţioneze. În lipsa poveştii (înţeleasă în sens larg, nu neapărat epic)  nu există emoţie.
4. Literatura modernă şi contemporană este mai valoroasă decât cea antică ?
Întrebarea asta va trebui adresată cuiva care va trăi peste vreo câteva secole bune.
5. Orientarea politică a autorului influenţează valoarea unei cărţi ?
Valoarea nu, dar îi poate influenţa forţa receptivă.
6. Pe care scriitor îl consideraţi mai valoros: Stefan Agopian sau Mircea Cărtărescu ?
Pe Agopian nici nu l-am citit. Nu mă atrage deloc. Cărtărescu mi se pare un autor foarte bun. Dar nu genial.
7. Consideraţi că trebuie să faceţi eforturi pentru citirea unei cărţi bine cotate sau o părăsiţi ? În acest din urmă caz, regretaţi că aţi
pierdut ceva ?
Nu fac niciodată eforturi pentru citirea vreunei cărţi. Dacă nu-mi place, îmi cer scuze (în capul meu) de la autorul său şi o închid. Viaţa e prea scurtă, cărţile bune – prea multe.
8. Credeţi că o carte poate avea un efect terapeutic ?
Da, cu siguranţă.
9. Apreciaţi valoarea unei cărţi pe baza gustului personal sau a recomandărilor criticilor ori a prietenilor ?
Ambele. De cele mai multe ori, însă, mă ghidez după instinct. Deja pot să miros cărţile bune.
10. V-aţi întâlnit cu situaţia în care să vă placă opera unui scriitor, dar să nu vă placă autorul ?
Da. Eugen Barbu, Ernesto Sabato, Augustin Buzura. Voiam să zic şi Nicolae Breban, însă brusc mi-am dat seama că, în cazul lui, nu mi-au plăcut nici măcar cărţile, darămite prezenţa publică narcisiacă şi megalomană a autorului.
11. Dacă aţi văzut o ecranizare a unui roman, mai citiţi şi cartea?
Da. Din curiozitate, de cele mai multe ori.
12. Credeţi că un scriitor poate să creeze o operă valoroasă dacă nu este patriot ?
Credeţi că un autor cu platfus poate scrie poezii bune?
13. Dacă ar fi sa realizaţi un clasament valoric al literaturilor lumii (engleză, franceză, italiană, spaniolă,  japoneză etc.), de la 1 la 10, pe ce loc aţi poziţiona literatura română?

Nu-mi place genul ăsta de clasament. Nu-l înţeleg.

P.S. trimit leapşa către Mircea, Şerban Tomşa, Mayamaria.

Poezia lui Claudiu Komartin nu mai are nevoie de prezentări. În momentul în care am dat peste Circul domestic, am fost uluit de amestecul incredibil între acuitatea aproape străvezie a autorului şi sensibilitatea care, la acelaşi autor, nu se transformă niciodată în melodramă. A fost, pentru mine, una dintre surprizele poetice plăcute ale pepinierei de poeţi ai Cărţii româneşti.

A trecut ceva vreme până am reuşit să citesc Un anotimp în Berceni. Întârzierea nu mi se datorează mie, neapărat. N-am găsit cartea în nicio librărie în care intru (şi asta se întâmplă destul de des), aşa încât mi-a rămas doar varianta comandării ei. Am aşteptat muuult, mult prea muuuult până a sosit. Însă, aşa cum se întâmplă în cazul lucrurilor bune, această aşteptare pare să fi meritat.

Îndrăznesc să spun că, pentru iubitorii liricii lui Komartin, volumul de faţă poate constitui un mic şoc. Atitudinea autorului pendulează, aici, între două extreme: fie duce empatia până la contopirea totală cu obiectul/fiinţa la care se raportează, transformându-şi reacţiile corpului în nişte replici fireşti la zbuciumul de dincolo („carnea mea s-a împletit pe cadrul metalic al patului / în structuri torsionate, formând o reţea / coastele mi-au ieşit prin piele mă privesc în oglindă / mă privesc rânjind prosteşte cu gândul / că semăn puţin cu un cal răstignit” – alien redemption, p.31), fie e o expresie a dezimplicării totale, într-un peisaj în care numai privirea analitică se integrează discret: („[…] înţeleg că, aici, viaţa mea are legătură / mai mult cu ritmurile animalelor mărunte / pe care ţăranii le urăsc sau le tratează cu dispreţ. // Printre ei, mama mea decepţionată / şi tatăl meu îmblânzit – deşi sunt în sfârşit / acasă! – par uneori nişte figuri tragice sub cerul sângeriu / şi nici o scăpare / şi nici o consolare nu le va invada inimile / decât într-un târziu” – Tornando al pases, p.54). Altfel spus, Un anotimp în Berceni nu admite jumătăţile de măsură: o maturitate scrutătoare îi conferă autorului privilegiul de a discerne între acele trăiri care reclamă contopirea sentimentelor şi a afectelor emiţătorului şi ale receptorului şi acelea care, datorită rupturii agresive între realitatea brută şi anticiparea ficţională a minţii autorului, nu necesită decât o fugară privire şi o (minuţioasă, totuşi!) dare de seamă. Dezimplicarea nu e, aşadar, o specie a nepăsării juvenile, ci o asumată poziţie a celui care cunoaşte potenţialul afectiv al peisajului, însă nu-l mai detectează.

Ciclul Poemelor cu tătuca, constituind o importantă parte a volumului, înregistrează aproape cinematografic involuţia degradantă a trupului şi instalarea treptată a morţii celui apropiat. Stilistic vorbind, această parte a volumului e încărcată de o simbolistică neiertătoare, creată nu pentru a separa triumfător viul de aproape-viu, ci din dorinţa autorului de a surprinde neechivoc chipuri ale unei existenţe în descompunere: „Tata-i bolnav, degeaba îi mai aduce mama ligheanul. / Burta-i bolboroseşte şi suspină în graiul ei umed-cleios: / tătuca e-o damigeană în care cineva suflă printr-un furtun / de plastic la 5 dimineaţa” – p.10. Interogările, fără substraturi mistice, au rolul de a face comprehensibilă participarea celui măcinat de boală la spectacolul uimitor al sfârşitului: „Cine se zvârcoleşte mai tare ca tine? / Cine suferă, / cine se dă de ceasul morţii, / cine e mai orb decât tine, mai vanitos, mai smintit? / Stricăciunea îţi lucrează în oase şi nu-i nimeni pe lume / să te poată-ajuta” – p.15.

Poemele din Black butterfly sunt cele mai apropiate, ca ton, de acelea care au format Circul domestic. Claudiu Komartin se întoarce cu duioşie la stilul poemelor de acum 6 ani, revizitând, cu aceeaşi intensitate, vechile „locuri comune”: indiscreţia, amorul scurt, poezia gesturilor şi sensibilitatea corespondenţelor între afect şi efect: „Se deschide o poartă: cu mers potrivit, o tânără / păşeşte în stradă. O priveşti încântat de la geam, / iar ea îţi zâmbeşte. Dispare într-o arcadă, / apoi se arată din nou. // Un dans matinal. Un capriciu. O joacă. // I-ai pune pe frunte frunze de laur. / Foarte încet, prin părul fetei trece o boare de vânt, / ca peste o plajă presărată cu solzi fini de aur.” – Un dans matinal, p.34-35.

Prozaismul unora dintre poemele din La debarcader pierde din ariditate tocmai prin pictarea banalului şi înzestrarea acestuia cu subtilităţi (fatalmente subiective, evident), izvorâte din apetenţa crescută a autorului de a da un plus de sens oricărui eveniment anodin: „îmi pierd mâna prin părul tău / cum se pierde un liliac / în liniile de înaltă tensiune” – Laura, p.60. Dacă erotismului îi scade, aici, forţa plenarităţii, el câştigă, totuşi, mult mai mult prin paralelismul pe care autorul îl stabileşte între gestul îndrăgostitului şi imaginea electrică a firelor de înaltă tensiune. Nu e mai puţin, e mult mai mult. Pentru că poetul, înzestrat cu un curaj exemplar, zugrăveşte aparent necenzurat trăirea în proximitatea imediată a sentimentului. E o scânteie surprinzătoare, nu un foc aşezat.

N-aş fi crezut, iniţial, că un volum de o asemenea densitate, cu o puternică structură eterogenă şi polifonic până la diluţie, m-ar mai putea impresiona. Totuşi, modul în care argumentarea poetică se naşte în fiecare vers şi în fiecare poem, traversând volumul ca un fir nevăzut, dar rezistent, au făcut ca Un anotimp în Berceni să fie, după părerea mea, o culegere de poeme de ţinut aproape, în momentele în care vi se face dor de sunetul poeziei bune. Just in case.

(Claudiu Komartin, Un anotimp în Berceni, 72 p., ed. Cartier, 2009)