Antierou

Am terminat lectura cărţii ăsteia acum mai bine de două săptămâni, dar n-am avut nici răgazul, nici starea necesară să scriu despre ea. Nu pot să spun că acuma mă trage prea tare cheful înspre aşa ceva, dar încerc. N-am plecat la drum cu mari speranţe în ceea ce priveşte romanul de faţă. Ştiu doar că, atunci când l-am terminat, m-am tot întrebat de ce i se spune „roman”, când, de fapt, după toate regulile teoriei literare, ne găsim în faţa unei (mai stufoase, e drept) nuvele. M-au „invitat” la lectură recomandările de pe coperta a patra, ale unor Dan C. Mihăilescu ori Alex Ştefănescu, în ale căror verdicte am, de regulă, încredere. Mai puţin în cazurile în care Ştefănescu se chinuie să ne propună domniţe talentate şi serafice sau când DCM încearcă să ne sugereze că mizerabilismul e… mizerabil şi-atât.

Cartea lui Ciprian Măceşaru se citeşte uşor, e antrenantă, comică, însă nu scapă de unele clişee de construcţie a personajului principal. Ştim cu toţii despre scriitorul tânăr, rod al unei educaţii străine de tot ce înseamnă spirit, artă, metafizic ş.a.m.d., captiv într-o căsnicie debilă, vag performant la locul de muncă, abulic, nesănătos, plictisit şi complexat de lipsa succesului. Nimic nou sub soare. Genul acesta de background are doar rolul de a te face empatic cu eroul, pentru că fiecare trecem prin stări similare, every now and then. Iar aici, spre deosebire de alte cazuri, n-am simţit deloc intenţia autorului de a arunca antema asupra societăţii în ansamblul ei. Paul, personajul principal, este un ratat magistral. Şi nu e nimic romanţat aici: nu are nevoie de empatie, de priviri compătimitoare, de bătăi prieteneşti pe umăr. Sau, dacă are nevoie, n-o arată. În ceea ce-l priveşte pe Paul, totul e complicat: căsnicia lui disfuncţională se consumă între habotnicia aridă a nevestei şi suspiciunea unei relaţii homosexuale (mă rog, lesbiene, dar sună ca dracu’), meseria nu-i oferă niciun fel de satisfacţie (e un biet editor fără succes); iar despre relaţia cu tatăl său, să nici nu începem. Partea cea mai amuzantă a volumului e dată de scrisorile pe care tatăl le trimite fiului, în care se arată indignat de faptul că nu şi-a ales o meserie serioasă, preferând să viseze cai verzi pe pereţi: „ACU MĂ ÎNTÂLNESC CU CÂTE UNU ŞI ÎMI SPUNE CĂ COPII LUI SÂNT AJUNŞI, AU FUNCŢII, AU CASĂ ŞI MAŞINĂ IAR IO CE SĂ-I SPUN, CĂ BĂIATU MEU E SCRIITOR? TU NUŢ-I DAI SEAMA ÎN CE SITUAŢIE MĂ PUI?” (p.58).

Toate aceste neajunsuri par să-şi găsească o rezolvare atunci când Paul devine autorul unui furt literar (îşi însuşeşte manuscrisul – bun! – al unui domn care, între momentul predării hârtiilor şi răspunsul editurii, decide să moară puţin), devenind, peste noapte aproape, vedetă. Este, aici, o satiră şi o şarjă groasă aplicată visului american al dobândirii facile a notorietăţii. Şi, pentru că, în cazul lui Paul, lucrurile nu pot fi niciodată simple, îl apucă un fel de remuşcare raskolnikoviană şi decide, finalmente, să-şi recunoască vina. Însă o face doar în faţa copilului său nou-născut. Iată o idee ingenioasă de a concilia dorinţa de a rămâne on top şi intenţia de spovedanie. Ca tot românu’, şi Paul s-a „descurcat”: „Mă gândeam adesea la sinucidere, dar nu găseam nicio formă de sinucidere care să-mi permită să trăiesc în continuare” (p.145).

Seriously now:  Superhero e un roman agreabil, fără mari pretenţii de originalitate. Ciprian Măceşaru se plimbă cu o dexteritate remarcabilă în registre diverse; trece cu uşurinţă de la proza introspectivă la satiră, de la dialogul concentrat la tabloul  panoramic. Am citit romanul cu mare plăcere, mai ales datorită faptului că îi lipseşte cu desăvârşire dorinţa de epatare, atât de prezentă la mulţi autori (încă) tineri de la noi. O carte mică, dar vioaie, cum s-ar zice.

P.S. Ca să nu mai zic că m-am simţit complet răzbunat de următorul fragment: „am scos din geantă un roman de Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, am citit cinci pagini din care n-am priceput o iotă, […] nu înţelegeam ce dracului vrea Pynchon să spună, ce vrea de la mine, aveam impresia că bate câmpii cu mare talent şi atâta tot” (p.67). Şi io la fel, Paule, şi io! 🙂

(Ciprian Măceşaru, Superhero, ed. Cartea românească, 2012)