Arhivă pentru mai, 2012

Iar m-a pus dracu’ (cine altul?) să mă iau după toate însemnările leşinate ale duduilor blogăriţe. După ce am văzut nu una, ci două, trei, patru laude orgasmice la adresa cărţii ăsteia, mi-am zis să-i dau şi eu o şansă. Rău am făcut. Mda, trebuia să mă gândesc că dacă două fetişcane ameţite cad pe spate când citesc cartea asta şi mai şi scrie, pe coperta ei, că e „New York Times” bestseller, lucrul nu miroase a bine. Dar am citit-o.

Toată gama de clişee despre lumea islamică, despre dorinţa omului simplu de acolo de a fi bun, despre prietenia dintre un bogat şi-un sărman, o melodramă a pierderii şi-a regăsirii, acţiuni demne de filme proaste cu gangsteri, încrengături tâmpite între oameni, care nici nu bănuiau că-s rude şi că, în final, aproape că devin bunicii unul altuia ş.a.m.d., pe toate le găsiţi în „Vânătorii de zmeie”, cartea atât de lăudată a lui Khaled Hosseini.

Cum să spun? Nu mi-a plăcut. Începutul era promiţător, dar, când am bănuit ce va urma, m-a apucat subit greaţa. Cei doi prieteni din copilărie, Amir şi Hassan, provin din lumi diferite: Amir este fiul unui om înstărit, în timp ce Hassan este fiul slugii lor, Ali. Acţiunea se petrece în Afganistan, înainte şi după venirea ruşilor. Adică înainte şi după dezastrul care a mutilat o ţară – până atunci – paşnică. Hobby-ul copiilor este lupta cu zmeiele, un fel de tradiţie la care participă toată lumea şi în urma căreia învingătorul culege nu doar laurii unei victorii, ci şi foarte mult respect de sine. Găsim (se putea?, că doar e un roman hollywood-ian) conflictul psihologic între fiu şi tată, care pare a da mai multă atenţie şi a arăta mai multă apreciere lui Hassan decât lui Amir şi, prin urmare, provoacă mici drame existenţiale în sufletul bietului copil bogat care, deşi asistă la umilirea celui mai bun prieten de o gaşcă de derbedei (are loc un viol homosexual), nu reacţionează şi va avea de suferit o viaţă întreagă din cauza faptului că n-a putut aprecia prietenia lui Hassan etc. Înţelegeţi unde bat? Totul e previzibil şi, mai mult decât atât, acolo unde autorul simte că pierde teren în favoarea banalului, condimentează acţiunea cu întorsături de situaţie care te fac să râzi. Se pare că Hassan e fratele lui Amir, de fapt, pentru că tatăl lui Amir, Baba, a avut o relaţie pasageră cu mama lui, fugită-n lume. Amir emigrează în America, dar se va întoarce pentru some unfinished business. Descoperă că Hassan e mort şi decide să-l adopte pe fiul acestuia. Numai că asistaţi la un film prost de Hollywood: fiul lui Hassan e captiv într-un harem de băieţei condus de… de… (aud? altcineva?) de… aţi ghicit! Tocmai de violatorul lui Hassan! Ei, drăcie, nu v-aţi fi gândit la asta, nu? Nuuuu. Şi se bat, dom’le, ca-ntr-un joc video, cu ochi scoşi, cu fente de Bruce Lee reşapat. Şi Amir îl bate pe nemernic şi scapă în ultima fracţiune de secundă. Pfuai, nene! Şi dup-aia intervine partea grea a adopţiei, că e cu schepsis, nu se poate, legile-s legi etc. Cum adică vine americanu’ borât să ia pruncii afgani? Păi nu se poate. Dar pentru că Amir e un super hero şi umblă cu splina despicată ca să-şi facă dreptate, sunt speranţe. Şi credeţi că e cu happy end? Daaa, pentru că trebuie să mâncăm popcorn în timp ce vedem/citim şi n-am vrea să ne cadă greu la stomac.

Deci nu vă recomand. Decât dacă vi se face dor de „Die Hard” sau filmele diabetice de pe Hallmark. Cartea e o combinaţie între aceste două extreme. Păcat de autor. Condei are, se vede din modul în care descrie realităţi mai puţin rizibile ale Afganistanului şi din felul în care dospeşte povestea. Dacă ar fi făcut-o credibilă, putea fi o carte frumoasă şi înduioşătoare. Dar lui i-a trebuit să aşeze o carpetă peste un tablou promiţător. Şi să pună vreo două bombe dedesubt, ca să se prindă lumea că povestea are şi coaie.

Aproape bullshit, cum vă spuneam.

(Khaled Hosseini, Vânătorii de zmeie, ed. Niculescu, 2011, trad. de Mihaela S Oprea-Anton)

Panta rhei (I)

Posted: 2012/05/16 in Uncategorized

Acum câtăva vreme auzeam pe cineva povestind despre faptul că altcineva (da, ştiu, e ca în „Lanţul slăbiciunilor” al lui Caragiale) îşi scrie o teză de doctorat despre literatura japoneză de secol XX. Se pare că, la majoritatea autorilor niponi, temele predilecte sunt lupta dintre tradiţionalismul puternic şi modernismul agresiv, laolaltă cu încercarea de a stabili o coabitare paşnică între practicile ritualice străvechi şi tehnologia de vârf. Nu ştiu cât adevăr zace în aceste clişee. Cert este că la autorii japonezi pe care i-am citit (Ryu Murakami, Junichiro Tanizaki, Yasunari Kawabata, Yukio Mishima, Taichi Yamada ş.a.) am detectat fie tendinţa de conciliere cu un trecut dubios şi moravuri incerte, fie dorinţa de a da spaţiului nipon aura unui centru al fantasticului, al poveştilor incredibile, presărate cu violenţă ieşită din comun şi cu o extraordinară sete pentru elementul şocant (dorinţă cauzată, probabil, de monotonia igienică a cotidianului nipon, unde până şi accesul la veceul public e computerizat şi ordonat ostăşeşte).

continuarea, pe , cu un clic aici.

(Haruki Murakami ― 1Q84 (vol. I), editura Polirom, Iaşi, 2011, trad. de Iuliana Oprina şi Florin Oprina)

*cronici apărute în revista , nr.4/2012

Un scriitor

Un cristian (pseudonimul lui Cristian Cosma) e un individ incomod. În calitatea sa de personaj literar auxiliar, aşa cum îi place să se autoproclame, editor la Casa de pariuri literare şi redactor la Observator cultural, a reuşit deseori să işte mici scandaluri în la fel de mica lume scriitoricească autohtonă. „Scandaluri” e, totuşi, mult spus. Vorbim, mai degrabă, despre o insaţiabilă nevoie a lui un cristian de ordine, de fair-play şi respectarea unui minim set de reguli, legi, cutume, văzută de criticii lui ca o formă de maladivă isterie auctorială, de batere cu pumnul în piept şi de căutare a nodului în papură. Un chiţibuşar, adicătelea. Nu voi face, aici, o sinteză a tuturor conflictelor născute în jurul personalităţii lui un cristian. Spun doar că autorul romanului Morţii mă-tii nu e un tip străin de controversă.

Şocant, în aceste condiţii, este faptul că romanul său nu a fost supus, printr-un foarte facil şi ieftin (a se citi: la îndemâna oricui) transfer de vină, unor critici distructive. Dimpotrivă; cel puţin până la această dată, receptarea critică a cărţii a fost fie entuziastă, fie absentă cu desăvârşire. Nu ştiu să fi existat vreo cronică devastatoare referitoare la Morţii mă-tii. Şi asta nu pentru că defuncţii mamelor noastre n-ar merita toată atenţia, ci pentru că, probabil, şi cei mai acerbi inamici ai lui un cristian şi-au dat seama că ne găsim în faţa unei cărţi-eveniment.

Fără să-mi propun să devin encomiastic, spun că romanul lui un crisitian poate fi considerat cartea unei generaţii. Morţii mă-tii nu retuşează, retroactiv, deriva unei generaţii literare care s-a găsit în prag de mileniu fără o dorinţă (artificială, de altfel) de închegare a unui mesaj unitar, ci prezintă diacronic crâmpeie de viaţă reală, într-o temerară încercare de creare a unui personaj emblematic. Nu lipseşte nici copilăria plină de întâmplări hazlii, de personaje pitoreşti (bunicul, de exemplu) şi de acea libertate absolută a cuvântului răcnit, a sudalmei răcoritoare exersată de adulţi, după cum nu lipsesc nici adolescenţa ori studenţia, cu accentele lor naiv-dramatice ori cu planurile semi-ridicole de ieşire din anonimat. Peste toate acestea adie vântul răzvrătirii, aşa cum îi şade bine oricărui erou de viţă nouă, coborât parcă din Salinger şi trântit cu brutalitate în praful autohton cotidian. Personajul principal al romanului traversează lumea cu îndârjire, conştient fiind de riscurile la care se supune, însă nu-şi pierde niciodată umorul şi păstrează intactă convingerea, uşor egolatră, că face mereu ceea ce trebuie. Nu e greu să recunoaştem în personajul cărţii un alter-ego al autorului însuşi, chiar dacă romanul se constituie într-un soi de semi-ficţiune ori, la limită, într-o meta-realitate, unde importante nu sunt asumările de roluri, ci morala normativă care derivă din rezolvarea impasurilor.

În ciuda titlului incitant (motiv pentru care autorul spune că romanul a fost refuzat de unele edituri – uite premisele controversei care face atât de bine pe termen lung!), romanul lui un cristian propune o metodă conceptuală de înţelegere a mecanismelor de funcţionare a unei întregi generaţii literare. Generaţie care, iată, găseşte în acest roman rădăcinile nebănuite ale propriei naşteri. Şi nu doar atât. Prin stilul liber-asumat, neprincipial şi, la rigoare, chiar extra-literar, un cristian reuşeşte să deseneze perfect momentul zero al naşterii unui fenomen. Chiar dacă fiecare din cei care se afiliază fracturiştilor, milenariştilor, douămiiştilor, mizerabiliştilor ejusdem farinae se consideră un univers în sine, străin de orice formă de mimetism, citind romanul lui un cristian îşi va da seama de liantul nevăzut care îl leagă de congeneri. Marele merit al cărţii de faţă acesta este: a reuşit să comprime şi să lege într-o manieră inteligibilă micile diferenţe care fac ca, totuşi, generaţia de după 2000 să capete un profil autonom, coerent şi vizibil. Chiar dacă lucrul acesta se rezumă, deocamdată, la originile sale şi la primii paşi în istoria literaturii. E o primă reuşită, deloc neglijabilă.

Morţii mă-tii are toate ingredientele unui roman interesant, perfect citibil şi mustind de veridic, căutând mereu să demonteze estetismul devalorizant şi metafora care ascunde, de fapt, bube străvechi. De aceea, să nu-l credeţi pe un cristian atunci când declară, neconvingător, că nu se consideră autor de literatură. E o simplă cochetărie. Autoevaluarea, în cazul de faţă, n-are niciun temei. Concluzia e simplă: un cristian e, cu siguranţă, un scriitor.

(un cristian, Morţii mă-tii, Casa de pariuri literare, 2012)

Photoshop failure

 

Nu-mi aduc aminte să fi fost mai entuziasmat vreodată de un volum de debut aşa cum am fost citind cartea lui Mihai Mateiu, intitulată, simplu, Oameni. O culegere de proză scurtă, reunind 13 povestiri incitante, chiar dacă aparent banale, într-un stil literar convingător, percutant, bine ţintit şi fermecător. Niciun cuvânt nelalocul lui, o frazare impecabilă, o siguranţă aproape maniacală în selectarea elementului inedit, a unghiului propice dindărătul căruia puteam recrea povestea – acestea sunt, pe scurt, motivele pentru care consider Oameni a lui Mihai Mateiu drept cel mai puternic şi convingător debut literar din ultima vreme.

Fiecare dintre cele 13 bucăţi de proză scurtă prezintă succint o întâmplare izolată în destinul unor indivizi anodini, lipsiţi de cea mai mică sclipire de geniu ori originalitate. Această nivelare a trăsăturilor de caracter a personajelor sale face ca oamenii lui Mihai Mateiu să devină, paradoxal, interesanţi. Lupta surdă cu dezamăgirea propriei vieţi , cu atât mai dureroasă cu cât este comparată cu excentricităţile unui fante bătrân („Interviul”), pierderea simţului proporţiilor („Înfrângerea”), compensarea criminală a unui eşec simbolic („Vânătorul”), caruselul halucinant al rutinei înnebunitoare („Animal”), paralela tulburătoare între traseul prestabilit, onorabil, şi captivitatea animalelor la zoo („Robotul”) sunt tot atâtea ocazii pentru ca Mihai Mateiu să-şi exerseze dexterităţile literar-psihologice şi să ofere incipitul unor concluzii care se nasc, exclusiv, în mintea cititorului. Autorul se opreşte exact în momentul în care orgoliul auctorial l-ar face pe oricare debutant să încerce o linguşire a lectorului, o complicitate cu acesta în conducerea către un final previzibil. Sketch-urile lui Mateiu se bucură de o elegantă simplitate lexicală, laolaltă cu o tăietură exactă a conflictului şi o arhitectură perfectă a emoţiei.

Autorul volumului pare să înregistreze metodic felii de viaţă pe care le reproduce ulterior într-o formă brută, fără cosmetizări inutile. În cazul lui Mateiu, aşadar, Photoshop-ul nu are niciun rost: lumea lui este atât de grăitoare de la sine, încât nu are nevoie de niciun strop de adaos pentru ca veridicitatea ei să fie păstrată intactă. Ceea ce surprinde plăcut la Mateiu este şi dorinţa de a zugrăvi portrete pornind de la un decupaj atent al unor situaţii care sunt tipice pentru eroii săi, dar care, tocmai prin ciclicitatea lor, devin emblematice. Personajele cărţii sunt rareori declamative, trăsăturile lor de caracter rezutlând mai degrabă din surprinderea reacţiilor şi a automatismelor care le complică existenţa.

Consider că Mihai Mateiu a riscat enorm când a hotărât să debuteze editorial cu un volum de proză scurtă. Obtuzitatea şi rezerva criticii când vine vorba despre receptarea unor astfel de culegeri l-ar fi îndemnat pe oricare „începător” să caute o metodă cu şanse mai bune de a se face auzit. Autorul, posedând o siguranţă a condeiului aproape neverosimilă la un debutant, a câştigat, totuşi, acest pariu. Volumul său, despre care sper că este doar primul dintr-o serie lungă de cărţi care să mă bucure cel puţin la fel de mult ca Oameni, reprezintă o surpriză de proporţii. Povestirile lui Mateiu, adevărate bijuterii literare – adoptând, pe lângă manierismul deloc epatant, mici incursiuni psihologice –, formează un volum proaspăt, revigorant, promiţător şi, din aceste motive, demn de toată atenţia.

(Mihai Mateiu, Oameni, Casa de pariuri literare, 2011)

Cu cartea asta se încheie lungul şir al cărţilor lui Iris Murdoch (11 la număr) pe care le-am avut în casă şi pe care, fără excepţie, le-am citit. Dovadă stă lista volumelor citite, unde le puteţi găsi pe toate. Aşadar, am terminat o etapă. Ştiu că mai există în româneşte tradusă şi Prins în mreje, însă, nefiind  reeditată de Polirom, aş găsi-o doar pe la anticariate. La acelea la care am fost n-am avut sorţi de izbândă. Nu-i nimic. Probabil nici n-aş mai putea să citesc ceva scris de Dame Murdoch. Îmi place în continuare, dar m-am plictisit. E ca o relaţie între un bărbat şi-o femeie: ai fluturi în stomac la început, ţi se pare că sexul e fantastic (the best you had! ), dar după 11 cărţi (sic!) deja începi să te saturi. Lucrurile se răresc, nu mai există spontaneitate, totul e întrucâtva previzibil. Mă opresc, că deja mi se pare că vorbesc despre cu totul altceva. 🙂

Ucenicul cel bun, citită în ultima săptămână, urmează îndeaproape reţeta patentată de Iris Murdoch: un tânăr, Edward, care-şi ucide din neatenţie prietenul cel mai bun (de care-l leagă, cum altfel?, şi nişte pulsiuni homosexuale), drogându-l pe ascuns. Urmează remuşcările, încercarea de a găsi confort la tatăl lui pe care abia îl cunoaşte (Jesse Baltram, un pictor bătrân, fost mare crai). Ajunge la locuinţa acestuia (nu ştiu de ce, în romanele lui Murdoch, există mereu câte un personaj care locuieşte în nişte tărâmuri aproape mitice ori mistice, departe de civilizaţie, cu marea la picioare, cu rude care par desprinse din filmele cu bolnavi psihic), unde îl găseşte decrepit, ţinut ostatic de soţia lui, Mama May, şi cele două fiice: Bettina şi Ilona. Bătrânul n-are voie să iasă din cameră, nu pare conştient de ce se întâmplă şi totul e învăluit într-un mister lugubru. Ajutat, fireşte, şi de decorul gotic al poveştii. Asta e o parte a romanului. Îl avem apoi pe tatăl vitreg la lui Edward, Harry, care se încurcă sentimental cu Midge, nevasta psihologului Thomas. Harry mai are un fiu, Stuart, care vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să predice religia tuturor necredincioşilor (o pasă mistică de asemenea găsibilă destul de des în romanele lui Murdoch); Meredith, fiul lui Midge şi Thomas, care-şi surprinde mama în adulter, dar nu spune o vorbă; mai sunt personaje secundare, care conferă volum romanului, fără a fi prea importante în derularea poveştii. Complicat. Structura e arborescentă: se pleacă de la o dilemă morală; se încearcă rezolvarea ei pe calea psihologic-facilă a reîntregirii familiei; lucrul eşuează, întrucât Jesse e irecuperabil, astfel încât Edward nu-şi găseşte sprijinul în figura paternă pe care a căutat-o cu disperare. Mai mult decât atât: Jesse moare înecat (probabil că într-una din desele lui escapade în jurul castelului, din neatenţie, cade în râu); îl găseşte Edward, căruia i se adaugă, deci, şi povara grea de a fi a martorul morţii propriului tată. Mama prietenului său, pe care l-a ucis din neatenţie, Mark, îi trimite o serie de scrisori furibunde, care îi cresc anxietatea şi tendinţele de autoflagelare. Conflictul extern e mocnit; cel interior, în schimb, e într-o gradaţie continuă şi sfâşietoare. Finalul romanului aduce un fel de reconciliere tardivă şi fragilă, însă suficientă pentru ca protagoniştii să-şi dorească să ia totul de la zero. Cu mâna pe inimă spun, totuşi, că n-am înţeles semnificaţia titlului. Bănuiesc că Edward ar fi ucenicul cel bun, dar al cui şi cu ce scop, ei bine, lucrul ăsta a rămas un mister total.

Stufos, scris cu o dezordine conceptuală dezarmantă, însă cu atât mai veridică, Ucenicul cel bun e un roman citibil doar pentru cei care sunt deja familiarizaţi cu stilul lui Murdoch. Pentru un neofit, cred că şocul ar fi prea mare, iar plăcerea lecturii – foarte greu truvabilă. Încercaţi, aşadar, pe proprie răspundere.

(Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, 648 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Anca Dan)