Posts Tagged ‘superhero’

Am dat acest titlu pentru că volumul despre care scriu acum exact asta reprezintă: un mic jurnal cultural al unui autor despre care am mai scris (aici şi aici). Ciprian Măceşaru reuneşte, în Focul din tâmplă, mici fulguraţii trecătoare, flash-uri inteligente, dovezi clare ale unor acumulări deseori haotice, însă care prind un cheag consistent în mintea celui care îşi doreşte să fie pătruns de mister. Pentru că, trebuie spus din capul locului, nicăieri în volumul acesta nu se simte nici intenţia moralizatoare, nici epatarea corozivă şi trufaşă. Autorul pare genul omului tânăr entuziasmat de ceea ce descoperă pe parcurs şi care are o extraordinară disponibilitate (aproape ludică, uneori) de a le „şopti” şi celorlalţi ce minunăţii a întâlnit în cale.

Cartea reuneşte gândurile răzleţe a 10 ani din viaţa autorului (2000 – 2009), într-o perioadă în care, tânăr fiind, găseşte refugii consolatoare în literatură, muzică, pictură. Acestea nu au rolul de a îmbogăţi haotic mintea unui căutător de sens (ca să preiau un clişeu ce desemnează omul avid de cunoaştere), ci de a se aşeza, firesc şi pe tăcute, în experienţa cotidiană a celui care le caută asiduu.  Ciprian Măceşaru trăieşte aceste lucruri, nu le colecţionează în buzunarul hainei, pentru ca să le scoată, snob, la vreo întâlnire simandicoasă.

Referirile la literatură sunt scurte, surprinzând exact nuanţa care l-a făcut pe autor să iubească sau să dezaprobe o carte sau alta (spre pildă, vorbeşte despre Colecţionarul lui Fowles, care – fie vorba între noi – mie nu mi-a provocat entuziasm, spunând că tensiunea e „gradată extraordinar”). Alteori îmi regăsesc perfect propriile impresii („Grădina de ciment” a lui McEwan e „de-un umor negru magistral”. I agree).

Delicioase sunt şi micile accese de frivolitate studiată, care contrabalansează întrucâtva „greutatea” unor verdicte culturale îndreptăţite, dar care ar fi putut sufoca volumul: „Azi am văzut un film de Bertolucci, The Dreamers, din care cel mai adesea îmi voi aminti de superbii sâni ai Evei Green”, p.43). Deh, tinereţea! 🙂 Viziuni original-paradoxale mai are autorul şi asupra instituţiei căsătoriei, pe care o consideră o expresie a egoismului: „Căsătoria, o altă dovadă a laşităţii noastre. Teama de singurătate, gelozia, plăcerea de a-l „sechestra” şi folosi pe celălalt, astea sunt motivele care duc la căsătorie” (p.125).

Discernământul critic al lui Măceşaru nu suferă de miopie decât în acele ocazii în care, tributar unui mod corect şi tranşant de a pune etichete lucrurilor, greşeşte minimalizând reuşitele unor oameni pe care, în secret, îi iubeşte. Aici e vorba despre o chestiune vag psihologică, pe care am încercat-o şi eu, deseori: tinzi să fii mult mai critic cu cei de la care ai aşteptări, decât cu cei care, dintr-o ineficientă putere de convingere sau din inaderenţă intelectuală, nu-ţi spun nimic: „Am defectul de a lovi în puţinele puncte slabe ale autorilor pe care îi admir, uitând să-i laud pentru restul” (p.55).

Nu pot să închei aceste scurte consideraţii fără a transcrie un pasaj pe care l-am recitit de mai multe ori şi cu care, pe măsură ce-l digeram, tindeam să fiu tot mai solidar: „Prietenia nu poate exista decât între oameni buni, spunea Cicero. Îmi ling rănile cu vorba asta. Mă dăruiesc total prietenilor, dar atitudinea mea, în loc să-i bucure, îi sperie. Să păstrăm o oarecare distanţă, o anumită rezervă, caută să-mi spună, dar eu nu pot accepta asta şi atunci ei se retrag, ca şi cum nimic nu ne-ar fi legat” (p.73).

Sensibil, curios şi introspectiv, Ciprian Măceşaru reuşeşte aici să producă un mic manual al căutării, o coregrafie proaspătă şi scânteietoare a exemplului personal, demn de urmat de către orice om care simte, uneori, că realitatea cenuşie îl strânge în chingi, nelăsându-l să respire. Focul din tâmplă are acest dar: de a-ţi oferi, când te aştepţi mai puţin, o gură de aer proaspăt.

(Ciprian Măceşaru, Focul din tâmplă, ed. Brumar, 2010)

Am terminat lectura cărţii ăsteia acum mai bine de două săptămâni, dar n-am avut nici răgazul, nici starea necesară să scriu despre ea. Nu pot să spun că acuma mă trage prea tare cheful înspre aşa ceva, dar încerc. N-am plecat la drum cu mari speranţe în ceea ce priveşte romanul de faţă. Ştiu doar că, atunci când l-am terminat, m-am tot întrebat de ce i se spune „roman”, când, de fapt, după toate regulile teoriei literare, ne găsim în faţa unei (mai stufoase, e drept) nuvele. M-au „invitat” la lectură recomandările de pe coperta a patra, ale unor Dan C. Mihăilescu ori Alex Ştefănescu, în ale căror verdicte am, de regulă, încredere. Mai puţin în cazurile în care Ştefănescu se chinuie să ne propună domniţe talentate şi serafice sau când DCM încearcă să ne sugereze că mizerabilismul e… mizerabil şi-atât.

Cartea lui Ciprian Măceşaru se citeşte uşor, e antrenantă, comică, însă nu scapă de unele clişee de construcţie a personajului principal. Ştim cu toţii despre scriitorul tânăr, rod al unei educaţii străine de tot ce înseamnă spirit, artă, metafizic ş.a.m.d., captiv într-o căsnicie debilă, vag performant la locul de muncă, abulic, nesănătos, plictisit şi complexat de lipsa succesului. Nimic nou sub soare. Genul acesta de background are doar rolul de a te face empatic cu eroul, pentru că fiecare trecem prin stări similare, every now and then. Iar aici, spre deosebire de alte cazuri, n-am simţit deloc intenţia autorului de a arunca antema asupra societăţii în ansamblul ei. Paul, personajul principal, este un ratat magistral. Şi nu e nimic romanţat aici: nu are nevoie de empatie, de priviri compătimitoare, de bătăi prieteneşti pe umăr. Sau, dacă are nevoie, n-o arată. În ceea ce-l priveşte pe Paul, totul e complicat: căsnicia lui disfuncţională se consumă între habotnicia aridă a nevestei şi suspiciunea unei relaţii homosexuale (mă rog, lesbiene, dar sună ca dracu’), meseria nu-i oferă niciun fel de satisfacţie (e un biet editor fără succes); iar despre relaţia cu tatăl său, să nici nu începem. Partea cea mai amuzantă a volumului e dată de scrisorile pe care tatăl le trimite fiului, în care se arată indignat de faptul că nu şi-a ales o meserie serioasă, preferând să viseze cai verzi pe pereţi: „ACU MĂ ÎNTÂLNESC CU CÂTE UNU ŞI ÎMI SPUNE CĂ COPII LUI SÂNT AJUNŞI, AU FUNCŢII, AU CASĂ ŞI MAŞINĂ IAR IO CE SĂ-I SPUN, CĂ BĂIATU MEU E SCRIITOR? TU NUŢ-I DAI SEAMA ÎN CE SITUAŢIE MĂ PUI?” (p.58).

Toate aceste neajunsuri par să-şi găsească o rezolvare atunci când Paul devine autorul unui furt literar (îşi însuşeşte manuscrisul – bun! – al unui domn care, între momentul predării hârtiilor şi răspunsul editurii, decide să moară puţin), devenind, peste noapte aproape, vedetă. Este, aici, o satiră şi o şarjă groasă aplicată visului american al dobândirii facile a notorietăţii. Şi, pentru că, în cazul lui Paul, lucrurile nu pot fi niciodată simple, îl apucă un fel de remuşcare raskolnikoviană şi decide, finalmente, să-şi recunoască vina. Însă o face doar în faţa copilului său nou-născut. Iată o idee ingenioasă de a concilia dorinţa de a rămâne on top şi intenţia de spovedanie. Ca tot românu’, şi Paul s-a „descurcat”: „Mă gândeam adesea la sinucidere, dar nu găseam nicio formă de sinucidere care să-mi permită să trăiesc în continuare” (p.145).

Seriously now:  Superhero e un roman agreabil, fără mari pretenţii de originalitate. Ciprian Măceşaru se plimbă cu o dexteritate remarcabilă în registre diverse; trece cu uşurinţă de la proza introspectivă la satiră, de la dialogul concentrat la tabloul  panoramic. Am citit romanul cu mare plăcere, mai ales datorită faptului că îi lipseşte cu desăvârşire dorinţa de epatare, atât de prezentă la mulţi autori (încă) tineri de la noi. O carte mică, dar vioaie, cum s-ar zice.

P.S. Ca să nu mai zic că m-am simţit complet răzbunat de următorul fragment: „am scos din geantă un roman de Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, am citit cinci pagini din care n-am priceput o iotă, […] nu înţelegeam ce dracului vrea Pynchon să spună, ce vrea de la mine, aveam impresia că bate câmpii cu mare talent şi atâta tot” (p.67). Şi io la fel, Paule, şi io! 🙂

(Ciprian Măceşaru, Superhero, ed. Cartea românească, 2012)