Posts Tagged ‘macesaru’

Am dat acest titlu pentru că volumul despre care scriu acum exact asta reprezintă: un mic jurnal cultural al unui autor despre care am mai scris (aici şi aici). Ciprian Măceşaru reuneşte, în Focul din tâmplă, mici fulguraţii trecătoare, flash-uri inteligente, dovezi clare ale unor acumulări deseori haotice, însă care prind un cheag consistent în mintea celui care îşi doreşte să fie pătruns de mister. Pentru că, trebuie spus din capul locului, nicăieri în volumul acesta nu se simte nici intenţia moralizatoare, nici epatarea corozivă şi trufaşă. Autorul pare genul omului tânăr entuziasmat de ceea ce descoperă pe parcurs şi care are o extraordinară disponibilitate (aproape ludică, uneori) de a le „şopti” şi celorlalţi ce minunăţii a întâlnit în cale.

Cartea reuneşte gândurile răzleţe a 10 ani din viaţa autorului (2000 – 2009), într-o perioadă în care, tânăr fiind, găseşte refugii consolatoare în literatură, muzică, pictură. Acestea nu au rolul de a îmbogăţi haotic mintea unui căutător de sens (ca să preiau un clişeu ce desemnează omul avid de cunoaştere), ci de a se aşeza, firesc şi pe tăcute, în experienţa cotidiană a celui care le caută asiduu.  Ciprian Măceşaru trăieşte aceste lucruri, nu le colecţionează în buzunarul hainei, pentru ca să le scoată, snob, la vreo întâlnire simandicoasă.

Referirile la literatură sunt scurte, surprinzând exact nuanţa care l-a făcut pe autor să iubească sau să dezaprobe o carte sau alta (spre pildă, vorbeşte despre Colecţionarul lui Fowles, care – fie vorba între noi – mie nu mi-a provocat entuziasm, spunând că tensiunea e „gradată extraordinar”). Alteori îmi regăsesc perfect propriile impresii („Grădina de ciment” a lui McEwan e „de-un umor negru magistral”. I agree).

Delicioase sunt şi micile accese de frivolitate studiată, care contrabalansează întrucâtva „greutatea” unor verdicte culturale îndreptăţite, dar care ar fi putut sufoca volumul: „Azi am văzut un film de Bertolucci, The Dreamers, din care cel mai adesea îmi voi aminti de superbii sâni ai Evei Green”, p.43). Deh, tinereţea! 🙂 Viziuni original-paradoxale mai are autorul şi asupra instituţiei căsătoriei, pe care o consideră o expresie a egoismului: „Căsătoria, o altă dovadă a laşităţii noastre. Teama de singurătate, gelozia, plăcerea de a-l „sechestra” şi folosi pe celălalt, astea sunt motivele care duc la căsătorie” (p.125).

Discernământul critic al lui Măceşaru nu suferă de miopie decât în acele ocazii în care, tributar unui mod corect şi tranşant de a pune etichete lucrurilor, greşeşte minimalizând reuşitele unor oameni pe care, în secret, îi iubeşte. Aici e vorba despre o chestiune vag psihologică, pe care am încercat-o şi eu, deseori: tinzi să fii mult mai critic cu cei de la care ai aşteptări, decât cu cei care, dintr-o ineficientă putere de convingere sau din inaderenţă intelectuală, nu-ţi spun nimic: „Am defectul de a lovi în puţinele puncte slabe ale autorilor pe care îi admir, uitând să-i laud pentru restul” (p.55).

Nu pot să închei aceste scurte consideraţii fără a transcrie un pasaj pe care l-am recitit de mai multe ori şi cu care, pe măsură ce-l digeram, tindeam să fiu tot mai solidar: „Prietenia nu poate exista decât între oameni buni, spunea Cicero. Îmi ling rănile cu vorba asta. Mă dăruiesc total prietenilor, dar atitudinea mea, în loc să-i bucure, îi sperie. Să păstrăm o oarecare distanţă, o anumită rezervă, caută să-mi spună, dar eu nu pot accepta asta şi atunci ei se retrag, ca şi cum nimic nu ne-ar fi legat” (p.73).

Sensibil, curios şi introspectiv, Ciprian Măceşaru reuşeşte aici să producă un mic manual al căutării, o coregrafie proaspătă şi scânteietoare a exemplului personal, demn de urmat de către orice om care simte, uneori, că realitatea cenuşie îl strânge în chingi, nelăsându-l să respire. Focul din tâmplă are acest dar: de a-ţi oferi, când te aştepţi mai puţin, o gură de aer proaspăt.

(Ciprian Măceşaru, Focul din tâmplă, ed. Brumar, 2010)

*cronică în revista , nr.7-8/2012, pe care o puteţi citi integral aici

Poezia lui Ciprian Măceşaru, chiar dacă pierde printr-o diluare involuntară (cred!) a reflexivităţii cu tentă globală, câştigă prin tendinţa de survolare conştiincioasă a gândurilor proprii. Poetul pare un introvertit resemnat, un personaj aflat într-o continuă degradare metafizică, însă gata oricând să dea socoteală pentru fiecare gest de supunere faţă de marele necunoscut. Toate bucăţile volumului Străzi interioare reflectă această scăldare în gol, laolaltă cu un refuz matur de a coabita cu schimbarea bruscă a peisajului.

Încă de la primul grupaj (Rămăşiţele nopţii) se vădeşte concepţia egoistă a celui chemat să constate, la rece, panorama tristă a lumii înconjurătoare, şi care, pe cale de consecinţă, recurge la metode autoreferenţiale de a-şi „încălzi” viaţa. Până şi iubirea apare aici într-o ipostază glacială, ca un rest ineficace al unor emoţii de dincolo de suportabilul actual, de dincolo de palpabilul anost al decorului de azi: „noaptea lipită de spinarea mea / haina udă lipită de sufletul meu / un trup gol de femeie ce se-ntinde în mine // trec calea ferată / şinele lucesc mângâiate de lună / şi apa din gropi / şi petice căzute din cer / şi melancolia // călătoria asta va fi o nouă femeie / şi modul meu de-a obţine ceva // alerg spre casa de cărămidă // în camera ta rece mă voi gândi la ochiul meu fierbinte” (p.9).

Evadarea este imposibilă. Poetul joacă rolul unui exilat perpetuu, care nu-şi găseşte alinarea nici măcar în metodele facile pe care le-ar putea încerca pentru a scăpa, temporar, de angoase. Inutilitatea oricărui demers are la bază convingerea puternică a poetului că opunerea unei minime rezistenţe n-ar face altceva decât să prelungească agonia supravieţuirii. De aceea, scufundarea în tenebre reprezintă o soluţie lentă, dar sigură, iar fuga de realitate îşi găseşte justificarea în frica de neprevăzut: „mă ascund / după fustele vieţii / sângele scoate timid capul / dintre buzele rănii / nimic nu ţâşneşte / din trupul meu alb // beau ca un şarpe / alcoolul îmi intră în sânge / punând tot mai mult / tot mai des / stăpânire pe mine // trupul meu alb / o geamandură fără rost / se afundă în mal” (p.13). Portretul static al spectatorului face parte din acelaşi registru al încremenirii într-o poziţie refractară şi abulică, unde siguranţa concretului nemulţumitor consolează, totuşi, o expectativă asocială şi, din această cauză, dureroasă. Ideea ratării unor contacte cu semenii nu mai e înspăimântătoare dacă o privim cu uşurarea celui care a reuşit să scape de povara înregimentării într-un sistem pe care nu şi l-a dorit niciodată: „dintre palme uriaşe de aer tramvaiele ţâşnesc // faţa mea se dilată / privesc lung după cei care o clipă / au părut că vor să îmi spună ceva // indecis ruginesc în asfalt / aşteptând ca lumea să devină mai lentă” (p.14).

Grupajul de poeme numit Manechine trasează chiar mai apăsat contururile acestei rupturi, construind teritorii imaginare (chiar dacă regăsibile cotidian) în care eul debusolat şi greu încercat nu poate avea acces. Numai că, în cazul de faţă, nu vorbim despre un refuz al integării acestuia, ci despre o imposibilitate funciară de realizare a congruenţei cu elementele înconjurătoare. Manechinele sunt, iniţial, simple artefacte ale lumii, piese de decor într-o simfonie a absurdului terestru, ca pe urmă ele să fuzioneze cu detaliile coşmareşti care populează mintea poetului. Această contopire de dincoace de pleoape sugerează modul în care falsul se inserează în real, traducând în abstract versiunile banale ale zilelor: „păşesc peste umbră / şi umbra se mută un pic mai departe // n-am ştiut niciodată cum să smulg / ca pe nişte măsele stricate / amintirile negre // soarele arde până în creier / până în suflet // oraşul străluceşte orbitor / manechinele adună umbra / o închid în muzeu” (p.30). Reconcilierea cu aceste năluci insistente poate avea loc doar după o teribilă autoflagelare şi o recunoaştere implicită a înfrângerii. În lumea presărată cu atâtea bucăţi neprietenoase de puzzle, readucerea în liniştea proprie a eului vine abia după un proces de ineficientă revoltă, însă validă din punctul de vedere al mulţumirii de sine. Pentru că – şi lucrul acesta trebuie subliniat – se simte şi un mic puseu de cabotinism în tot acest scenariu: poetul dă senzaţia că respinge cu tărie acest univers al decăderii absolute, însă modalitatea prin care această nemulţumire izvorăşte printre rânduri trădează şi un soi de timiditate agresivă, atât de specifică insomniacilor post-romantici. Reîntoarcerea acasă nu e doar refugiul ultim, ci şi o autoasumată izbândă egoistă: „spintec burţile cablurilor // maţele lor mincinoase / colorate / se revarsă pe trotuar // nu mă leagă de lume nimic // pun deget lângă deget / privire lângă privire // mă strecor pe lângă ziduri // manechinele adulmecă / inima mea plină de sânge / creierul meu gras şi gustos // mă apropii de calea ferată // mai e atât de puţin” (p.31).

La Ciprian Măceşaru, erosul nu e niciodată un scop în sine. Afectivitatea trăită în proximitatea iubitei este doar un mijloc de a capta misterele de nepătruns ale imaginarului, fără de care viaţa cuminte a căutătorului de sensuri primare nu ar fi completă. Nu există plenaritate în actul erotic, nu există profunzime a implicării, decât cu preţul unei pierderi incomensurabile a rostului. Iar poetul face parte din categoria celor care nu-şi asumă acest risc. De aceea, orice încercare de regăsire a intimităţii e privită cu detaşarea celui care întrevede în această întâlnire un nou prilej de racordare la absolut: „între sânii mari ai iubitei / căpăţâna mea visează oceane / şi insule paradisiace // de o mie de ani / aştept palma care mă va trezi // „răsfăţatule!” îmi spune iubita / sânii ei calzi îmi vorbesc despre moarte” (p.36).

Străzi interioare nu e un volum care să nască entuziasm critic. Păcatele de construcţie a ansamblului nu derivă dintr-o inegalitate valorică (pentru că ea nu există; volumul e destul de omogen, chiar şi din punctul de vedere stilistic), ci mai degrabă dintr-o stângace aşezare în concret a conceptelor cu care jonglează poetul. Lumea lui Măceşaru nu duce lipsă de un anume dramatism palid sugerat, însă digerarea continuă şi redundantă, tenace-obsesivă a câtorva idei de fond slăbeşte din forţa de seducţie. Poetul are o grijă pedantă în alegerea simbolisticii celei mai grăitoare, însă de foarte multe ori aceasta alunecă în facil, conferind unui mesaj poetic puternic masca unei oboseli precoce. Alteori, excesul liric transformă un tablou altminteri reuşit într-o succesiune ininteligibilă de imagini gratuite: „o revoluţie înăbuşită / de sus au căzut pistoalele îngerilor // dacă nici ei!… îmi spuneam // norii de sticlă vibrau / loviţi de un freamăt de lanţuri // m-am abandonat valului / ce-n larg mă purta”. Maxima concizie face, aşadar, ca un mesaj vag politic şi valid poetic să devină o succesiune anemică de metafore neconvingătoare.

Să nu se înţeleagă, din cele relatate mai sus, că ne aflăm în faţa unui volum ratat. Poezia lui Ciprian Măceşaru îşi extrage frumuseţea din priceperea autorului de a abstractiza şi a conferi concizie unor generalităţi ambigue, dar care, îmbrăcate în haina adevărului trăit personal, devin apropriabile. Şi, astfel, înţelegerea, în cea mai simplă formă a ei, este asigurată. Numai că poezia înseamnă mai mult decât atât. Reducerea ei la funcţionalitatea primară nu o îmbogăţeşte, ci îi smulge irevocabil puterea plurivalenţei şi a creării subsecvente a emoţiei. Iar Străzile interioare ale lui Ciprian Măceşaru păcătuiesc tocmai prin acest fapt: de cele mai multe ori, sunt nişte drumuri cu sens unic.

(Ciprian Măceşaru, Străzi interioare, ed. Brumar, 2011)

Am terminat lectura cărţii ăsteia acum mai bine de două săptămâni, dar n-am avut nici răgazul, nici starea necesară să scriu despre ea. Nu pot să spun că acuma mă trage prea tare cheful înspre aşa ceva, dar încerc. N-am plecat la drum cu mari speranţe în ceea ce priveşte romanul de faţă. Ştiu doar că, atunci când l-am terminat, m-am tot întrebat de ce i se spune „roman”, când, de fapt, după toate regulile teoriei literare, ne găsim în faţa unei (mai stufoase, e drept) nuvele. M-au „invitat” la lectură recomandările de pe coperta a patra, ale unor Dan C. Mihăilescu ori Alex Ştefănescu, în ale căror verdicte am, de regulă, încredere. Mai puţin în cazurile în care Ştefănescu se chinuie să ne propună domniţe talentate şi serafice sau când DCM încearcă să ne sugereze că mizerabilismul e… mizerabil şi-atât.

Cartea lui Ciprian Măceşaru se citeşte uşor, e antrenantă, comică, însă nu scapă de unele clişee de construcţie a personajului principal. Ştim cu toţii despre scriitorul tânăr, rod al unei educaţii străine de tot ce înseamnă spirit, artă, metafizic ş.a.m.d., captiv într-o căsnicie debilă, vag performant la locul de muncă, abulic, nesănătos, plictisit şi complexat de lipsa succesului. Nimic nou sub soare. Genul acesta de background are doar rolul de a te face empatic cu eroul, pentru că fiecare trecem prin stări similare, every now and then. Iar aici, spre deosebire de alte cazuri, n-am simţit deloc intenţia autorului de a arunca antema asupra societăţii în ansamblul ei. Paul, personajul principal, este un ratat magistral. Şi nu e nimic romanţat aici: nu are nevoie de empatie, de priviri compătimitoare, de bătăi prieteneşti pe umăr. Sau, dacă are nevoie, n-o arată. În ceea ce-l priveşte pe Paul, totul e complicat: căsnicia lui disfuncţională se consumă între habotnicia aridă a nevestei şi suspiciunea unei relaţii homosexuale (mă rog, lesbiene, dar sună ca dracu’), meseria nu-i oferă niciun fel de satisfacţie (e un biet editor fără succes); iar despre relaţia cu tatăl său, să nici nu începem. Partea cea mai amuzantă a volumului e dată de scrisorile pe care tatăl le trimite fiului, în care se arată indignat de faptul că nu şi-a ales o meserie serioasă, preferând să viseze cai verzi pe pereţi: „ACU MĂ ÎNTÂLNESC CU CÂTE UNU ŞI ÎMI SPUNE CĂ COPII LUI SÂNT AJUNŞI, AU FUNCŢII, AU CASĂ ŞI MAŞINĂ IAR IO CE SĂ-I SPUN, CĂ BĂIATU MEU E SCRIITOR? TU NUŢ-I DAI SEAMA ÎN CE SITUAŢIE MĂ PUI?” (p.58).

Toate aceste neajunsuri par să-şi găsească o rezolvare atunci când Paul devine autorul unui furt literar (îşi însuşeşte manuscrisul – bun! – al unui domn care, între momentul predării hârtiilor şi răspunsul editurii, decide să moară puţin), devenind, peste noapte aproape, vedetă. Este, aici, o satiră şi o şarjă groasă aplicată visului american al dobândirii facile a notorietăţii. Şi, pentru că, în cazul lui Paul, lucrurile nu pot fi niciodată simple, îl apucă un fel de remuşcare raskolnikoviană şi decide, finalmente, să-şi recunoască vina. Însă o face doar în faţa copilului său nou-născut. Iată o idee ingenioasă de a concilia dorinţa de a rămâne on top şi intenţia de spovedanie. Ca tot românu’, şi Paul s-a „descurcat”: „Mă gândeam adesea la sinucidere, dar nu găseam nicio formă de sinucidere care să-mi permită să trăiesc în continuare” (p.145).

Seriously now:  Superhero e un roman agreabil, fără mari pretenţii de originalitate. Ciprian Măceşaru se plimbă cu o dexteritate remarcabilă în registre diverse; trece cu uşurinţă de la proza introspectivă la satiră, de la dialogul concentrat la tabloul  panoramic. Am citit romanul cu mare plăcere, mai ales datorită faptului că îi lipseşte cu desăvârşire dorinţa de epatare, atât de prezentă la mulţi autori (încă) tineri de la noi. O carte mică, dar vioaie, cum s-ar zice.

P.S. Ca să nu mai zic că m-am simţit complet răzbunat de următorul fragment: „am scos din geantă un roman de Thomas Pynchon, Strigarea lotului 49, am citit cinci pagini din care n-am priceput o iotă, […] nu înţelegeam ce dracului vrea Pynchon să spună, ce vrea de la mine, aveam impresia că bate câmpii cu mare talent şi atâta tot” (p.67). Şi io la fel, Paule, şi io! 🙂

(Ciprian Măceşaru, Superhero, ed. Cartea românească, 2012)