Persepolis

Dac-aş fi pus să aleg cea mai importantă apariţie editorială pentru anul 2010, cred că aş fi în mare impas. Până ieri, alaltăriei, aş fi zis, fără dubiu, „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul regăsit şi publicat la Humanitas al lui Dinu Pillat. Acum, după ce am descoperit „Persepolis”-ul Marjanei Satrapi, nu mai sunt atât de sigur.

Mi-a plăcut atât de mult să trec la un alt fel de literatură, încât îmi pare şi acum rău că am devorat cartea atât de repede. Dacă nu ştiaţi, „Persepolis” e ceea ce se cheamă un „roman grafic”. O frumuseţe de carte! N-am văzut filmul cu acelaşi nume, care a luat premiul special al juriului la Cannes, dar probabil c-o să-l văd cândva. Şi un mare secret: am putut să citesc cartea asta atât de repede pentru că, nefiind vorba despre pagini cu aglomerări de litere, ci şi cu imagini alb-negru foarte mişto, nu mi-au obosit ochii atât de uşor şi am putut s-o parcurg the whole night! Ceea ce cu cărţile fără poze (vorbesc ca un semi-analfabet, lol!) e mai complicat, mai ales pe timp de noapte.

Ce să zic eu acum? Că Marjane Satrapi „povesteşte”? Că nu e chiar aşa… Desenează? Pare minimalist. Cert este că acest roman îţi oferă întâlnirea cu societatea Iranului de secol XX, închistată şi prizonieră a clişeelor religioase şi de alte feluri. Marjane e surprinsă în evoluţia ei, de la o fetiţă curioasă până la adolescenta rebelă şi apoi femeia hotărâtă să-şi ia viaţa în propriile mâini. Iranul copilăriei va fi înlocuit cu Viena adolescenţei, apoi cu un Iran schimbat al trecerii în maturitate şi, în sfârşit, cartea se încheie cu plecarea Marjanei către Franţa, unde se va şi stabili, la sugestia părinţilor care sunt suficient de inteligenţi încât să nu-şi dorească un destin crunt pentru fiica lor. Există conflictele dintre culturi, dintre generaţii, dintre „mode”. De toate. Marjane fumează prima ţigară, are parte de prima noapte de sex, se căsătoreşte, divorţează, se ceartă cu maicile, cu gardienii, cu poliţia ş.a.m.d. Rareori o carte e atât de densă. Şi nici nu foloseşte prea multe cuvinte. Pe măsură ce scriu despre ea, îmi dau seama că n-am cum să vă conving de frumuseţea excepţională a romanului ăstuia grafic. Poate că am fost impresionat şi de faptul că o poveste atât de stranie (nu cunoscusem mare lucru despre fanatismul iranian, decât aşa, ca tot românu’ care se pricepe la toate) a fost spusă folosind mijloace atât de neconvenţionale. Adică am avut parte de o dublă surpriză: în conţinut şi în formă, deopotrivă. V-o recomand tuturor. E o „lectură” excepţioanlă de vacanţă.

Şi ca să vă faceţi o scurtă idee despre cum arată cartea, odată deschisă, iată un clip cu imagini din filmul cu acelaşi nume.

(Marjane Satrapi, Persepolis, ed. Art, 2010, trad. de Mihaela Dobrescu)