Posts Tagged ‘iran’

Anul ăsta, prin vară, scriam despre Persepolis-ul Marjanei Satrapi, o carte atât de surprinzător de frumoasă, încât am îndrăgit-o numaidecât. Nu se putea să ratez Broderiile, se înţelege…

Nu zic eu că e un fel de „Sex And The City”; o zice Washington Post, pe coperta a patra. Oricum aveam unele remuşcări că am început, mai nou, să mă uit din când în când la serialul cu Sarah Jessica Parker în rol principal. Şi mi-am zis: dacă e bal, apăi bal să fie! Am deschis cartea aseară, în ajunul Crăciunului, după ce fusesem la birou, apoi umblasem toată ziua bezmetic prin oraş, îmi vizitasem un prieten, cinasem la ai mei etc.  Am ajuns, într-un sfârşit, acasă şi m-am trântit în pat. Mi-am adus aminte că am cumpărat şi nişte cărţi, aşa că le-am scos din geantă, m-am uitat la fiecare atent, după care am luat-o în pat pe cea care-mi făcea cu ochiul (că doar aşa funcţionează treaba, nu? 🙂 ). Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i… Mişto!

Bine, n-am terminat-o aseară, ci azi-dimineaţă. Dar senzaţia e aceeaşi: o carte deşteaptă, amuzantă, fresh, despre nişte femei iraniene care stau la o bârfă mică (bărbatul care nu recunoaşte că i se pare interesant să tragă cu urechea la toate nimicurile astea femeieşti minte, vă asigur) despre tipi, căsătorii, refacerea virginităţii, penisuri care nu-s fotogenice (aşa zic femeile, pot eu să le contrazic?!), lumea occidentală, MTV etc. Nu se simte nicăieri bariera psihologică între concepţiile orientale şi cele occidentale referitoare la sex. Femeile astea sunt destupate la minte, însă se lovesc de tot felul de prejudecăţi care nu le permit întotdeauna să acţioneze în conformitate cu libidoul propriu. Că-n rest, Dumnezeu (/Allah) cu mila!

Cum poţi să-ţi fraiereşti soţul că eşti virgină, când tu de fapt ai pierdut pe drum povara asta? Simplu: iei o lamă de ras şi te tai un pic în momentul fatidic, ca să ai dovada sângelui. Numai că povestea femeii care a încercat un astfel de tertip e tragică: i-a secţionat un testicol proaspătului soţ. Ha, ha, ha!, râd şi eu, dar parcă simt o durere surdă în zona inghinală. 🙂 Şi asta e doar una dintre poveştile savuroase din carte. O să vi se dezvăluie şi secretul broderiilor (un eufemism folosit pentru a explica mecanismul reîntineririi vaginului), precum şi al relaţiilor convenabile între tinere femei iraniene şi bărbaţi occidentali putred de bogaţi. Dar citiţi voi cartea, că e faină rău.

Şi uite cum m-am trezit eu în dimineaţa de Crăciun şi vorbesc despre vagine, penisuri şi această minunată artistă (că e mai mult decât o simplă scriitoare) care e Marjane Satrapi. Ole!

…şi Crăciun fericit, tuturor!

(Marjane Satrapi, Broderii, 136 p., ed. Art/Jumătatea plină, 2010, trad. de Anamaria Pravicencu)

Dac-aş fi pus să aleg cea mai importantă apariţie editorială pentru anul 2010, cred că aş fi în mare impas. Până ieri, alaltăriei, aş fi zis, fără dubiu, „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul regăsit şi publicat la Humanitas al lui Dinu Pillat. Acum, după ce am descoperit „Persepolis”-ul Marjanei Satrapi, nu mai sunt atât de sigur.

Mi-a plăcut atât de mult să trec la un alt fel de literatură, încât îmi pare şi acum rău că am devorat cartea atât de repede. Dacă nu ştiaţi, „Persepolis” e ceea ce se cheamă un „roman grafic”. O frumuseţe de carte! N-am văzut filmul cu acelaşi nume, care a luat premiul special al juriului la Cannes, dar probabil c-o să-l văd cândva. Şi un mare secret: am putut să citesc cartea asta atât de repede pentru că, nefiind vorba despre pagini cu aglomerări de litere, ci şi cu imagini alb-negru foarte mişto, nu mi-au obosit ochii atât de uşor şi am putut s-o parcurg the whole night! Ceea ce cu cărţile fără poze (vorbesc ca un semi-analfabet, lol!) e mai complicat, mai ales pe timp de noapte.

Ce să zic eu acum? Că Marjane Satrapi „povesteşte”? Că nu e chiar aşa… Desenează? Pare minimalist. Cert este că acest roman îţi oferă întâlnirea cu societatea Iranului de secol XX, închistată şi prizonieră a clişeelor religioase şi de alte feluri. Marjane e surprinsă în evoluţia ei, de la o fetiţă curioasă până la adolescenta rebelă şi apoi femeia hotărâtă să-şi ia viaţa în propriile mâini. Iranul copilăriei va fi înlocuit cu Viena adolescenţei, apoi cu un Iran schimbat al trecerii în maturitate şi, în sfârşit, cartea se încheie cu plecarea Marjanei către Franţa, unde se va şi stabili, la sugestia părinţilor care sunt suficient de inteligenţi încât să nu-şi dorească un destin crunt pentru fiica lor. Există conflictele dintre culturi, dintre generaţii, dintre „mode”. De toate. Marjane fumează prima ţigară, are parte de prima noapte de sex, se căsătoreşte, divorţează, se ceartă cu maicile, cu gardienii, cu poliţia ş.a.m.d. Rareori o carte e atât de densă. Şi nici nu foloseşte prea multe cuvinte. Pe măsură ce scriu despre ea, îmi dau seama că n-am cum să vă conving de frumuseţea excepţională a romanului ăstuia grafic. Poate că am fost impresionat şi de faptul că o poveste atât de stranie (nu cunoscusem mare lucru despre fanatismul iranian, decât aşa, ca tot românu’ care se pricepe la toate) a fost spusă folosind mijloace atât de neconvenţionale. Adică am avut parte de o dublă surpriză: în conţinut şi în formă, deopotrivă. V-o recomand tuturor. E o „lectură” excepţioanlă de vacanţă.

Şi ca să vă faceţi o scurtă idee despre cum arată cartea, odată deschisă, iată un clip cu imagini din filmul cu acelaşi nume.

(Marjane Satrapi, Persepolis, ed. Art, 2010, trad. de Mihaela Dobrescu)