Eu v-am spus că, de la o vreme încoace, m-am dilit. Adică îmi place să citesc teatru. Nu ştiu de ce nu mă duc să-l văd, c-ar fi mai simplu şi, cred, mai util.
Ah, dar staţi! În cazul de faţă, sigur e mai ok să citesc piesele decât să mă duc să le văd jucate. Pentru că trebuie să trec graniţa ca să le văd puse în scenă. Prin „bunăvoinţa” distinsei Marie-France Ionesco, piesele de teatru ale tatălui ei, Eugen Ionescu, nu mai pot fi jucate în limba română. De ce? Dumnezeu ştie. Nu ştiu dacă a revenit asupra acestei stupide decizii care m-a uimit acum ceva vreme. Eh, nu e chiar atât de drastic. Din câte ştiu, piesele lui Ionesco s-au mai jucat la noi, dar în franceză. Ca să-nţeleagă şi ăla din Caracal despre ce e vorba în frază…
Ăsta e punctul cel mai greu: să spui despre ce e vorba. Piesele astea fac parte, după capul meu, din genul ăla de literatură care trebuie mai întâi simţit şi abia mai apoi înţeles. Şi-mi face mare plăcere, atunci când un ins mai necitit mă întreabă „despre ce e” cartea aia pe care o am în mâini, să-i zic, fără să mint, „habar n-am! Da’-i aşa de mişto…”. Cam asta e reacţia pe care am avut-o. Plus hohote de râs.
„Cântăreaţa cheală”. Hmm. N-apare în piesă decât amintită în treacăt; ni se spune că-şi poartă frizura la fel. Lol. Familiile care se vizitează îşi încrucişează replicile de atâtea ori încât ameţeşti. „Lecţia” e dramă. Profesorul nu se mai poate abţine şi face ce trebuie să facă orice dascăl unui elev care nu prinde din prima schepsisul cursului: îl omoară. Ce atâta delicateţe, ce atâtea curricula, ce political correctness şi drepturile elevului? Poc! Lol again. „Scaunele” sunt cuminţi. Numai zumzetul vizitatorilor invizibili le tulbură. Asta e piesa cea mai tare. Bătrânii ăia care sar pe geam în şuşotelile celor care şi-au aşezat dosul pe scaune sunt geniali. Şi bolnavi deopotrivă. Şi politicoşi. Şi suspicioşi. Şi de toate. Ca noi toţi.
E o lume nebună în scriitura lui Ionesco. Numai că aici niciodată nebuniile nu par întâmplătoare. Nu caut să mă dau rotund şi să spun că am înţeles toate nuanţele şi dedesubturile. Ci că te însoţeşte permanent senzaţia că aşa trebuie să fie. Până şi replicile aparent idioate vin firesc în piesele astea. Adică nu-i ca la Urmuz. Şi nici iarna nu-i ca vara. Ah, ce personaj mişto ionescian ar fi ieşit din ăsta ultimu’!
(Eugene Ionesco, Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Regele moare , 240 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Vlad Russo şi Vlad Zografi)
Cu cărţile pe faţă 
du-te sa vezi cat mai poti, actorii nostri sunt , din pacate , pe lista neagra , ei sunt cei mai mari consumatori de resurse din tara asta si trebuie eliminati:D…in ce vremuri traim!
O lume nebună, dar nu chiar aşa de nebună, în care pompierii sînt şi confesori; nu întotdeauna e cineva la uşă, cînd sună; o vulpe nu dă niciodată bani, iar iaurtul face bine la ficat, la rinichi şi la apoteoză. Ca să nu mai vorbim de cît de bine sună în spaniolă propoziţia: Trandafirii galbeni ai bunicii erau la fel de galbeni ca şi bunicul etc.
@ sorina
exact! 🙂