Arhivă pentru iunie, 2010

Se dovedeşte, încă o dată, că vechiul meu instinct în ceea ce priveşte cărţile dă arareori greş. M-am apucat de „Fişă de înregistrare”, cartea Ioanei Baetica, dintr-un pariu pe care l-am făcut cu mine însumi. Voiam să văd dacă credinţa mea că e o carte slabă e mai puternică decât entuziasmul (pentru mine inexplicabil al) altor cititori.

De fapt, „Fişă de înregistrare” nu e o carte slabă. E o carte proastă. Vag experimentală, lipsită de coeziune, de forţă, de un lirism brutal şi neconvingător, cu o sumedenie de tablouri nereuşite, fără o anatomie bine definită a conflictului. Asta aşa, la prima strigare. Pentru că, dacă o luăm la bani mărunţi, iese şi mai şifonată.

Ce să înţeleg eu, de pildă, din romanul fracturist (oau!) „Pulsul lui Pan”? Că există o tipă, Vlada, studentă la litere, care seduce un inocent violonist, Mihnea, deşi e cu gândul la un spălăcit Craig, britanic, care o lasă însărcinată? Şi că ea va avorta, finalmente, moment în care sentimentele pentru Craig se transformă în repulsie? Bun, am înţeles. Şi? Asta a fost tot? This Is It?, după vorba celui mai celebru mort al muzicii pop? Da, asta a fost tot. Descrierile sunt rupte, franjurate, dezbrăcate de o minimă continuitate estetică. Nu toate paginile sunt nereuşite, totuşi. Mi-au plăcut, să zicem, pasajele în care autoarea ne vorbeşte (nu ştiu dacă e ficţiune sau nu) despre un poem pe care l-ar fi scris laolaltă cu Ianuş (Marius), Domnica (Drumea?), Ţupa (Răzvan) şi Chiva (Ionuţ). E, poate, unul dintre cele mai reuşite experimente ale cărţii.

Asta a fost prima parte. A doua parte e o mini-colecţie de proză scurtă. Se simt aici (să mă corecteze cineva dacă greşesc) uşoare influenţe cărtăresciene, însă nefructificate până la capăt. Pianistul care îşi clădeşte din muzică un refugiu suprarealist îmi aminteşte de arhitectul din „Nostalgia”. Dar numai atât. În rest, diferenţele sunt colosale. Ioana Baetica îşi abandonează prea repede personajele, le schiţează doar, nu au deloc adâncime, profunzime. Sunt nişte tuşe în creion, în loc să avem o panoramă cuprinzătoare. Deci nu mi-au plăcut.

Şi nu sunt de acord cu cei care afirmă că, vezi Doamne, romanele de acest tip sunt repudiate de critică pentru că ar fi pornografice. Nici pomeneală. Sexul, atâta cât e în cartea asta, nu mi-a provocat nicio reacţie, pentru că imaginile cinematografice care cuprindeau concupiscenţe penibile n-aveau niciun fel de emoţie (giizăs, ce pompos sună!). Există o gratuitate generoasă a impudicului în cartea asta, însă nimic demn de reţinut. Asta dacă nu cumva vi se pare literar să ţii penisul iubitului în timp ce urinează sau să încerci diferite frizuri, folosind scuipat şi spermă, din părul lui pubian. Pe mine nu m-a convins. O fi Vlada vreo hot chick, nu zic nu, dar nu îndeajuns încât s-o consider demnă de o revizitare. Nici măcar Craig n-a mai vrut…

P.S. Liviu Antonesei, în prefaţă, ne spune că ne găsim în faţa unei mostre de „rafinament şi provocare literară”. Really? Sper binele lui, am crezut că e ironic… M-am înşelat.

(Ioana Baetica, Fişă de înregistrare, 216 p., ed. Polirom, 2004)

Mda, cam ca şi metecul lui Aristotel… Ce să zic eu despre cartea asta? Ioanei Pârvulescu i-am citit acum câţiva ani cartea-eseu „În intimitatea secolului 19”, care mi s-a părut neverosimil de frumoasă. Şi eu chiar nu sunt un mare admirator al retroului, deşi nu neg că „vechiul” are sclipirile lui. Era vorba, mai degrabă, de o masivă campanie de publicitate referitoare la cartea respectivă. Aşa am ajuns s-o citesc. Nu mi-a părut rău.

„Întoarcere în secolul 21”, în schimb, nu e mare lucru. Mi-am dat seama imediat că e o culegere destul de eterogenă de articole publicate în „România literară” („Cronica optimistei/pesimistei”). Mare parte din ele le-am citit la vremea apariţiei lor în săptămânalul cultural. Acum, strânse toate sub acelaşi „acoperiş”, au o altă forţă. Mai mică, după capul meu.

Ioana Pârvulescu nu pare a fi inserată total în cotidian. Pe tot parcursul textelor am simţit că prezenţa ei printre mitocanii Bucureştiului, printre studenţii care nu se sfiesc să sune la telefon la cele mai nepotrivite ore sau care cer să se schimbe orarul pentru că ora cursurilor li se pare înfiorătoare, este aceea a unui fluture rătăcit într-o fabrică de ţevi! She’s not in the picture!  Eu înţeleg că dacă-ţi petreci timpul căutând doar miresme ale unor secole trecute poţi să ajungi în situaţia în care te simţi nelalocul tău printre contemporani. Da’ parcă e prea de tot. Personajul Ioana Pârvulescu are o naivitate (decurgând dintr-o bunătate fără margini, asta o cred cu tărie), care poate părea unora vecină cu prostia. Altfel, cum să-ţi explici că „împrumută” unei agente poştale necunoscute sandalele ei, pe care vajnica purtătoare de scrisori şi ziare nu catadicseşte să le returneze vreodată? Sau că răspunde tuturor mailurilor cu bunăvoinţă, chiar dacă reply-urile ei vor fi folosite într-un scop total străin intenţiilor ei? N-am nicio îndoială că Ioana Pârvulescu este ceea ce se cheamă „un om frumos”, însă pornirile ei altruiste apar neverosimile într-o junglă a egoismului care este secolul 21.

Probabil că asta e şi miza cărţii: să arate, prin comparaţie, involuţia socială (dublată de o evoluţie a tehnicii) a lumii noi faţă de lentoarea melancolică a secolelor trecute. Ioana Pârvulescu este o nostalgică, în cel mai pur sens al termenului. Din această cauză, inclusiv privirea care-i cade peste micile conflicte zilnice e deformată. Personajul I.P. iartă uşor, uită repede, însă trăieşte mereu cu speranţa că măcar un semn al naturii sau un simplu gest de politeţe ne-ar putea apropia de stilul vieţii trăite în alte timpuri.

Din puzderia de tablouri ale cărţii, mi-a rămas în minte imaginea fetiţei blonde, ca un înger rătăcit printre flori, în grădina unui cimitir, dansând printre crucile de piatră.

(Ioana Pârvulescu, Întoarcere în secolul 21, 320 p., ed. Humanitas, 2009)

Ca să-mi placă o carte cu adevărat, e nevoie de mai mulţi factori: 1) bineînţeles, o carte bună; 2) o stare de spirit care să mă facă întrucâtva compatibil cu povestea ei; 3) o bucată de timp rezonabilă pentru a o încheia; 4) disponibilitatea mea de mă lăsa impresionat.

Boooon. Acestea fiind zise, o să le iau pe rând. „Complexul lui Portnoy” e, la fel ca tot ce scrie Philip Roth, o carte faină. Nimic de zis. Avem aici povestea unui tip exemplar în viaţa socială, dublat de o personalitate debordant-sexual-perversă în intimitate. Adică, un fel de lege a compensaţiei. Alexander Portnoy nu poate funcţiona în parametri normali în societate dacă nu-şi pune în practică fanteziile bolnave ori pornirile lubrice de un estetism sumbru. Am priceput şi că această schizofrenie e accentuată de faptul că personajul principal e evreu (o metaforă şi mai puternică a inadecvării, zică filosemiţii ce-or vrea) şi că e crescut într-o familie cu un tată absent şi o mamă autoritară (Alexander Portnoy, adolescent, minte atunci când merge la baie să-şi facă o labă, spunându-i mamei lui că are diaree, iar aceasta, îngrijorată, bate insistent la uşa wc-ului ca să-i reamintească să nu tragă apa după „eveniment”, pentru că ea vrea să-i studieze produsul final). Una din idei e asta din titlul meu: că degeaba intri într-un carusel politically correct, pentru care eşti lăudat şi dat ca exemplu de moralitate, dacă mintea ţi-e tot acolo, între picioarele unor muieri inabordabile. Şi sexu’ e tot mental, aşa că până nu-ţi satisfaci toate poftele, nu eşti sănătos! Interesante sunt şi povestea cu Maimuţa (o prostituată cu care Portnoy are o relaţie, dificilă din pricina agramatismului părţii feminine şi a obtuzităţii lui Portnoy), desele referiri la societatea americană (văzută dintr-o perspectivă foarte stângistă, dar comică) şi, evident, stilul extraordinar al lui Portnoy. E atâta naturaleţe în cartea asta, în limbajul personajelor şi în umorul sănătos care se strecoară printre rânduri încât, dacă n-ar fi fost asta a patra carte de Roth pentru mine, aş fi crezut c-am descoperit eu luna! Deci, cartea e mişto.

Eu, în schimb, n-am fost. Hehe… Nu ştiu de ce, romanul ăsta m-a găsit sugrumat între nişte zile de o agitaţie aparentă, care nu mi-au putut oferi nici răgazul, nici dispoziţia pentru a absorbi cum trebuie povestea lui Portnoy. Mda, o să-ncep acuma să mă justific lui Roth cu clişeul ăla enervant pe care-l folosesc oamenii când vor să iasă elegant dintr-o relaţie: it’s not you, it’s me; it’s all my fault, you’re perfect, i don’t deserve you blah blah blah… Numai că de data asta aşa a şi fost. Eram perfect conştient că în alte timpuri, cu alte raze de soare şi cu singurătăţi mai suportabile, mi-ar fi plăcut enorm cartea asta. Acum, însă, a fost aşa… Călduţă. Mi-au şi trebuit nepermis de multe zile ca s-o duc la bun sfârşit, ceea ce mie mi se întâmplă foarte rar. Poate că şi fragmentarea asta insistentă să-mi fi dat senzaţia că nu m-am ştiut bucura de Portnoy aşa cum ar fi trebuit.

Noroc că mai are şi alte cărţi. Aşa că, dacă de data asta am fost atât de ursuz încât, în tăcerea camerei mele, doar arareori se mai auzea un râs palid (deşi, în mod normal, cartea asta m-ar fi făcut să râd cu gura până la urechi), sper ca la următoarele întâlniri cu Roth să fiu ceva mai pregătit. Măcar atâta lecţie am învăţat: nu te apuca de Roth dacă eşti oleacă trist. O să-i distrugi cartea. Şi el, bietu’, chiar n-are nicio vină că ţie ţi s-au înecat corăbiile într-o săptămână toridă de iunie.

Voiam să vă mai spun că în unele ipostaze semăn surprinzător de mult cu Portnoy. Nu, nu-s circumcis, dacă la asta v-aţi gândit. Şi nici nu fut prostituate. Numai că, dac-ar fi să spun unde semăn cu eroul principal, mă tem că mi-aş da singur foc la valiză. Încă nu sunt gata să recunosc că, poate, uneori mi-ar sta bine într-o cămaşă de forţă, flancat de două gorile care să aibă privirea inteligentă a la Paris Hilton.

Am zis!

(Philip Roth, Complexul lui Portnoy, 336 p., ed Polirom, 2005, traducere de George Volceanov)

„Cartea cu cea mai tulburătoare biografie din istoria romanului românesc”, după cum ne anunţă coperta a patra, este o mărturie incredibilă a psihozei care a cuprins tineretul anilor ’40-’50 ai secolului trecut.

Istoria îşi găseşte un document inedit în „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul lui Dinu Pillat, din două motive: primul, pentru că descrie într-un mod literar de excepţie pasiunile pe care le-a născut în rândurile tinerimii mişcarea legionară; în al doilea rând, pentru că, aşa cum ne spune Liiceanu însuşi, cartea aceasta are o biografie care se confundă cu destinul criminal al regimului comunist. Romanul a fost confiscat de Securitate în 1959 şi a devenit probă în procesul de condamnare a lotului Noica-Pillat. Aşadar, cele două „extremisme” ale secolului trecut se îngemănează (fictiv şi faptic) într-un roman pe care-l consider unul dintre cele mai frumoase pe care mi-a fost dat să le citesc în ultima perioadă. Acest lucru se datorează, probabil, şi stilului „altfel”, cu parfum de epocă, al scriiturii. Chiar dacă acţiunea e tragică, lăsându-se cu împuşcături în plină stradă, pe tot parcursul lecturii te urmăreşte gustul bun al literaturii de calitate. Şi nu spun vorbe mari. Singurul meu regret legat de acest roman e că s-a terminat atât de repede. Mi-ar fi plăcut să fie mult mai lung, mai dospit, mai amplu.

Partea interesantă e că şi prefeţele cărţii, semnate de G. Liiceanu şi Monica Pillat, sunt foarte utile. Nu sunt genul de om care să se dea în vânt după tot felul de note introductive ori postfeţe encomiastice, însă rândurile care deschid cartea fac posibilă intrarea în atmosferă.  După 50 de ani în care a rămas necunoscut publicului, romanul lui Dinu Pillat e publicat la Humanitas. Şi sper din tot sufletul să nu rămână fără ecou.

Dinu Pillat, folosind o limbă română rotundă, frumoasă, plină, ne aduce în atenţie destinele paralele ale unor tineri pentru care viitorul nu se poate clădi decât după regulile lor proprii. Rotaru, Vasia, Liliana, Ştefănucă ori Lucian sunt tineri aparţinând, de fapt, oricărui timp, însă firele nevăzute care-i leagă îi aduc, pe fiecare, în pragul disperării. Există atâta trăire interioară şi atâta zbucium în acţiunile lor încât numai referinţa la o forţă puternică exterioară, care să-i ghideze şi să-i subjuge, li se pare o ieşire onorabilă din impas. Şi aici intră mişcarea Vestitorilor, gata să lupte cu orice mijloace pentru salvarea sufletelor acestor tineri. Fiecare dintre ei (mai puţin Liliana) vede în forţa mişcării izbăvirea, din motive diferite (presiune socială, erotomanie, complexul inferiorităţii de clasă etc). Numai că intenţiile mari ale începutului sunt zdrobite pe parcurs din cauza Siguranţei, care taie aripile tuturor celor care vor să submineze autoritatea statului (vezi împuşcarea primului ministru şi consecinţele ei). Destinul familiei Holban, cu un tată absent din cotidian şi îngropat în hârtii de o utilitate istorică ambiguă, cu o mamă îngrijorată până la paroxism de rătăcirile fiilor ei, cu un Ştefănucă în căutare asiduă de idoli, cu un Lucian nesigur pe sexualitatea sa, cu o Liliana amorezată de un cap al mişcării (Vasia, viitorul asasin al primului ministru) întregeşte un tablou extraordinar de veridic al epocii. N-am mai întâlnit de mult un asemenea talent de a crea, în cuvinte puţine, atmosfera unei întregi generaţii.

Nu mai trebuie să spun că mi-a plăcut enorm cartea. Doar că într-un singur punct (foarte important, de altfel) nu sunt de acord cu interpretarea care s-a dat romanului. Liiceanu încearcă să ne convingă că, de fapt, autorul a privit mişcarea legionară cu un ochi critic. Mie nu mi s-a părut aşa din lectura cărţii. E drept că nici n-am simţit că Dinu Pillat ar fi încântat de Vestitori, dar n-am întrezărit nicăieri o atitudine critică la adresa lor. Mi s-a părut că există o obiectivitate sobră, o analiză rece a fenomenului, însă nicidecum pe un ton acuzator. Şi asta e foarte bine. Nu cred în pildele moralizatoare ale literaturii. Ea ar trebui să se scrie de la sine, fără parti-pris-uri. Iar faptul că regimul comunist a folosit romanul ca pe o probă a legionarismului face parte din registrul ilar al justificărilor unui regim criminal, pentru care acuzaţii se năşteau întotdeauna înaintea acuzărilor. Dinu Pillat, Constantin Noica şi alţii ca ei trebuiau oricum arestaţi pentru că făceau parte din altă lume, incompatibilă structural cu nemernicia comunistă. Criterii halucinante, ştiu, dar care au funcţionat atât de bine încât au devenit verosimile…

O lectură impresionantă, un roman excepţional, un destin descoperit, iată, după 50 de ani. Un regal literar.

(Dinu Pillat, Aşteptând ceasul de apoi, 320 p., ed. Humanitas, 2010)

Prin 2005 eram în căutarea febrilă a romanului „Băgău”. Ştiu că l-am căutat ceva vreme, pentru că nu ştiam nici cum arată coperta, nici la ce editură apăruse. Ştiam doar că luase premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, ceea ce nu e chiar de ici, de colea… Mi-a plăcut, deşi nu mă aşteptam, în prejudecăţile mele bătrânicioase, ca un asemenea roman trivial să fie pe placul conservatorilor (după capul meu de-atunci) care populează Uniunea Scriitorilor.

De aceea, am vrut neapărat să citesc „Scotch”, acest al doilea roman al aceleiaşi autoare. E mult, totuşi, să laşi să treacă 6 ani între 2 romane, mai ales că „Scotch” nici nu arată ca o construcţie care să-ţi fi luat prea multă vreme. Mde, mi-am zis, nu cantitatea e importantă, ci ştiţi voi ce. Numai că acest „ştim-noi-ce” e mai greu de găsit în „Scotch”. Voi explica.

Dac-ar fi să încadrez acest roman într-o categorie anume, aş zice că, din punct de vedere tematic, romanul e un proiect post-industrial. Adică se ocupă cu studierea (doamne, parcă sună a comentariu literar de gimnaziu…) vieţii sau a lipsei ei, de fapt, în preajma unor fabrici şi uzine dezafectate, „ucise” fără milă de capitalismul feroce de după „evenimente”. Vechile izbânzi ale comunismului se văd, ulterior, scoase din uz sau folosite în scopuri care n-au nimic de-a face cu intenţiile iniţiale. Aşa se ajunge la situaţia ca marile hale să fie folosite la o capacitate mult redusă, să fie deţinute de vreun „patron” şmecher şi populate de indivizi grobieni, care nu-şi mai găsesc locul în lumea nouă. Legătura cu o lume demult dispărută se face prin fantomaticul personaj Ilă, care apare uneori în fantasmele unor personaje, pentru a lega cumva noua dezordine de un timp în care totul avea un sens determinat. În rest, dezastru cât cuprinde. Excepţionale sunt paginile în care ni se descrie modul în care femeile de serviciu trebuie să se ocupe de dejecţiile (la propriu, ale) muncitorilor, insuficient educaţi încât să cunoască norme elementare de igienă. Nu intru în amănunte, însă pasajele respective sunt foarte convingătoare. Se întrevede şi o palidă poveste de iubire, între secretara directorului (o altă inadaptată, care aleargă pe role şi poartă în rucsac o carte a lui Marc Aureliu) şi un inginer tânăr. Nimic nu-i poate lega pe cei doi, în ciuda insistenţelor şi a feed-back-ului corespunzător. Ideea sugerată e aceea că într-un decor artificial, într-o lume dezrădăcinată, nici măcar un sentiment banal nu prinde cheag. Ne-am prins.

Totuşi, nu i-aş zice roman. E, mai degrabă, poezie pe 180 de pagini. Deşi… nici asta nu e. Pentru că atunci când spui despre un text că e poezie, înseamnă că-i atribui valenţe lirice, volute ameţitoare şi adâncimi sentimentaloide. Dar „Scotch” n-are nimic din toate astea. Uneori pastişează (mi s-a părut mie) stilul Hertei Müller. Alteori alunecă fără să vrei (şi parcă fără să vrea nici autoarea) într-un echivoc supărător ori în gratuităţi epice. De mai multe ori am găsit imaginea unei „conserve crăcănate”. Ce-o fi aia? Că nici ca metaforă nu e bună, de personificare ce să mai zic…

Aşa că nu ştiu ce să zic despre „Scotch”. Nici nu vreau să se înţeleagă greşit. Mi-a plăcut s-o citesc, însă n-am făcut-o din curiozitate, aşa cum mi s-a întâmplat cu „Băgău”, ci dintr-o ambiţie vecină cu mania. Era imposibil să las din mână o carte subţirică, lejeră şi ermetică.  Trebuia s-o biruiesc. Mi-au plăcut modul în care Ioana Bradea reuşeşte să dea consistenţă unor imagini apocaliptice (aşa par toate acele construcţii părăsite, cu geamuri sparte şi invadate de cioburi) şi felul colorat în care ştie să-şi urmeze ideile. Nu mi-au plăcut în schimb starea „lichidă” a personajelor, insuficient conturate şi şterse cu bună ştiinţă, precum nici tonul aproape tandru cu care autoarea deplânge cumva soarta unor betoane care nu mai servesc nimănui. Deşi sunt gata să recunosc că, poate, nu asta a fost intenţia ei. Însă, atunci, de ce n-a fost mai clară?

Verdict: uff…

(Ioana Bradea, Scotch, 184 p., ed. Polirom, 2010)

E foarte greu, bănuiesc, să mai poţi scrie ceva original despre atletul disperării care a fost Emil Cioran. Dacă înainte de 1990 exista un soi de tăcere vinovată în ceea ce priveşte opera scriitorului român stabilit în capitala Franţei, după revoluţie a izbucnit o explozie compensatorie. Şi, pentru că în privinţa lucrărilor ştiinţifice referitoare la acest subiect nu mă pot pronunţa, cu atât mai nimerit mi s-a părut să citesc cartea unui înfocat cioranian, adică Dan C. Mihăilescu.

Numai că, spre surprinderea mea, în aparenţă e foarte puţină „căldură” în ceea ce scrie DCM. Cartea îşi propune, de fapt, o analiză a scrisorilor pe care Emil Cioran le-a scris de-a lungul vieţii. DCM chiar ne spune că la Cioran trăirea elaborată care face deliciul cărţilor sale e dublată la fel de strălucit de forţa expresivă extraordinară a epistolelor sale. E ca şi cum în Cioran ar sta la pândă două personalităţi la fel de virulente, care-şi caută în permanenţă solul fertil pentru a se dezlănţui. Unde se desparte DCM de Cioran e în următoarea chestiune: Cioran consideră că, din cauza amarului pe care un scriitor trebuie să-l toarne în opera sa, viaţa sa dinafara filelor trebuie să fie senină şi plăcută (de aici, uneori, tonul nerecognoscibil al unor scrisori cioraniene); DCM, de cealaltă parte, susţine că, din contră, calmul şi deliberarea lucidă ar trebui să fie soclul pe care se clădeşte fiecare rând scris cu destinaţia posterităţii. Mai sunt şi alte „divergenţe”, însă mi-e prea lene să mă lupt cu amândoi deodată… 🙂

De ce zic că e greu să vorbesc despre cartea asta: pentru că nu ştiu către cine să mă îndrept. E ca o partitură cântată de două voci distincte, care, împreună, mai falsează uneori (ca-n exemplul de mai sus), dar care îşi propun, aparent, să meargă împreună pe mai departe. Care e vocea principală? A pictorului dezastrului sau a nondocilului său discipol neoficial? A lucidului până la autodistrugere sau a celui pătruns de morbul ludicului şi al relativismului curios? A celui care pledează pentru bucuria unei dureri fizice care să te transfigureze sau a celui care-şi priveşte cu duioşie micul handicap de vorbire?

Mai departe: care dintre „Ciorani” e aici erou principal? Cel din scrisorile viril-prieteneşti către amicii din alte ţări sau cel topit după Friedgard Thoma în misive de un lirism greu de conceput pentru fanii săi? Cel din „Sunt scârbit de duşmani mai vechi, care-mi reproşează şi acum convingeri din tinereţe. Acelaşi lucru mi se întâmplă, din păcate, şi dincolo de ocean! Ce tâmpenie! Nu poţi scăpa de trecut, mai ales de un anume trecut” (p.74, scrisoare către Relu Cioran) sau cel jucăuş-trivial din „am înţeles dependenţa mea senzuală de Dumneavoastră în toată claritatea ei abia după ce v-am mărturisit la telefon că a vrea să-mi îngrop capul pentru totdeauna sub fusta Dumneavoastră” (către F. Thoma, p.116)? Răspunsul e simplu: despre amândoi e vorba aici.

Chiar dacă stilul în care a fost scrisă cartea e detaşat, studiat-inaderent, se simte de departe că Dan C. Mihăilescu, dintr-o mare dragoste, a vrut doar să-l „umanizeze” pe Cioran în ochii acelora care cred că scriitorul n-a fost altceva decât întruparea puroiului extincţiei şi al durerii ca formă de spiritualitate. Prin aducerea în faţă, într-o sinteză subţirică (dar aplicată, aş zice, fără fandări inutile), a scrisorilor diverse pe care Cioran, spirit prin excelenţă comunicativ (iată alt paradox!), le-a scris apropiaţilor săi şi prin rememorarea caldă a întâlnirilor pariziene cu maestrul scepticismului, Dan C. Mihăilescu reuşeşte să creeze  o aură magică în jurul unei personalităţi atât de complexe încât nu i-au ajuns cuvintele din două limbi ca să-şi cuprindă în totalitate, cathartic şi eliberat de angoase, propriile tragedii.

(Dan C. Mihăilescu, Despre Cioran şi fascinaţia nebuniei, 152 p., ed. Humanitas, 2010)

Deaf sentence (romanul tradus la noi cu titlul Mort de surd) al lui David Lodge e genul acela de carte care te face să-ţi schimbi părerea despre ea de nenumărate ori pe măsură ce avansezi cu cititul ei. Şi înclin să cred că nu sunt puţini autorii care reuşesc să schimbe tonul şi tema povestirii într-o asemenea măsură încât excesul acesta să devină, paradoxal, firesc.

Asta face şi David Lodge. Romanul descrie viaţa unui profesor ajuns pensionar, lingvist, care-şi pierde treptat auzul şi care, pentru a putea fi încă bine înfipt în tot ceea ce înseamnă relaţionări sociale şi familiale, are nevoie de un aparat auditiv. Pe care-l foloseşte, dar care nu întotdeauna îl ajută. De aici se nasc tot felul de situaţii comice, derivând din handicapul minor care e, de fapt, tema centrală a cărţii, şi din jena aferentă acestuia, atunci când surzenia e de natură să-l stânjenească pe bietul profesor în cele mai inedite ipostaze. Desmond, căci despre el este vorba, este căsătorit cu Fred (Winifred), au, fiecare, copii din relaţii anterioare, ajunşi deja mari. La un moment dat, e acostat de o tânără studentă (Alex Loom) care-l roagă să o ajute cu finalizarea lucrării ei de licenţă, având o temă cel puţin bizară: analiza morfologico-sintactică a biletelor de adio, scrise de sinucigaşi înaintea săvârşirii gestului fatal. Desmond se arată sceptic, pe umră se lasă prins în tot felul de situaţii din care nu ştie exact cum poate ieşi fără a o jigni pe soţia lui, află ulterior că Alex este o persoană cu un background dubios şi care ajunge să-l şantajeze pe unul dintre colegii lui cu care avusese o relaţie „neprincipială”. În cele din urmă, după ce inevitabilul pare să bată la uşă de nenumărate ori (Alex chiar îl invită pe profesor la o partidă de sex asezonat cu spanking, ceea ce-i provoacă lui Desmond apucături domestice insistente pe care Fred nu ştie cum să le ia), tânăra dispare, luând cu ea ameninţările şi lăsând câţiva păgubaşi. Asta e una din laturile cărţii.

O altă faţetă a ei vorbeşte, de data aceasta cu ironie dulce şi un comic de zile mari, despre relaţia cu tatăl său. Ceea ce debutează ca o şarjă groasă la adresa senilităţii părintelui se transformă într-o duioşie fără margini. Sigur, ni se povesteşte şi cum, după o flatulaţie sonoră, tatăl său strigă „taxi!”, dar şi modul în care Desmond îl veghează pe patul de moarte şi-i spală trupul împuţinat, după ce moare. Sunt scene de un dramatism sumbru, în contrast fulminant cu umorul coroziv din alte părţi ale cărţii. La fel cum impresionantă e şi descrierea vizitei făcute de Desmond la Auschwitz. Sunt rânduri tensionate, macabre, zguduitoare, la doar câteva pagini distanţă de hazul nebun al unor scene.

De aceea spun că această carte e dulce-amară. O combinaţie foarte îndrăzneaţă, care nu le reuşeşte decât celor cu adevărat înzestraţi. David Lodge dovedeşte că are cu ce.

Unul dintre cele mai ciudate şi surprinzătoare romane pe  care le-am citit în ultima perioadă.

P.S. Un mare minus pentru traducere. Am văzut de cel puţin 20 de ori în carte expresia „drept pentru care”, în loc de „drept care” – varianta corectă. Mă mir că la standardele de calitate cu care ne-a obişnuit Poliromul există astfel de greşeli elementare.

(David Lodge, Mort de surd, 344 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Roxana Marin)

Am observat că, treptat, cărţile lui Gabriel Liiceanu devin tot mai sumbre pe măsură ce trece timpul. Şi scriitura capătă tot mai dese accente personale. Nu puţini au fost aceia care s-au arătat contrariaţi de mărturisirile deloc pudice din Scrisori către fiul meu. Aceiaşi cititori vor avea, în schimb, plăcerea descoperirii unei cărţi cu adevărat frumoase.

Întâlnire cu un necunoscut are de toate. Şi e normal să fie aşa, din moment ce în paginile ei se croieşte, pe nesimţite, destinul unui om mereu scindat între datoria pe care o simte faţă de contemporanii săi (în desele ipostaze pe care le-a încercat de-a lungul vieţii: scriitor, editor, filosof, voce publică, profesor etc.) şi descoperirea uimitoare a eului, care nu întotdeauna (sau rareori) consună cu imaginea proiectată în exterior. Ceea ce reuşeşte Gabriel Liiceanu în această carte este să-şi creioneze, cu acribia oricărui întemeietor de sistem, conturul. Aparentul haos al ideilor, al amintirilor ori al senzaţiilor descrise dă o imagine de ansamblu asupra vieţii înseşi, trăită frenetic nu după o schemă prestabilită (deşi ne-ar plăcea la nebunie lucrul ăsta), ci în inerţia misterioasă a fiecărei zile, în matca unei kinezii aiuritoare. De aici impresia de dezordine, de rest, de dislocare perpetuă.

Cartea e construită după o reţetă simplă: fără capitole, fără titluri, fără prefeţe ori postfeţe. Succesiunea fragmentelor nu pare să urmeze o logică anume, ci să dea dovada unei minţi în continuu balans, a unei conştiinţe într-o eternă dispoziţie angajantă. Multitudinea temelor abordate subliniază acest fapt: autorul vorbeşte atât despre relaţia cu familia sa, cât şi despre marasmul moral creat de comunism şi lăsat de acesta, purulent, în urmă, despre viaţa printre cărţi, despre diferenţa esenţială între „tată” şi „părinte”, despre Noica şi Ionescu, despre „Ierunci” şi Păunescu, despre micile defecte care-l fac pe sobrul Liiceanu să pară unul dintre noi, despre spaimele şi fricile acestuia, despre raporturile sale cu fericirea şi cu moartea ş.a.m.d.

Nici redundanţa, ca o caracteristică a acestui tip de scriere „cotidiană”, nesistematizată, nu lipseşte din unele pasaje ale cărţii. Liiceanu ne spune, uneori, acelaşi lucru, cu alte cuvinte, la doar câteva pagini distanţă. De exemplu, nu există nicio diferenţă esenţială de mesaj între următoarele două fragmente: „Niciun succes nu te poate sminti, atâta vreme cât păstrezi intactă conştiinţa insuficienţei tale.” (p.38); „De câte ori cineva te laudă, te simţi impostor. Şi asta pentru că, fiind singurul care-ţi vezi fapta de dinăuntru, îi ştii neîmplinirea”. (p.76).

Tendinţa lui Liiceanu de a se autodezvălui e atât de puternică, încât până şi micile apucături maniacale ne sunt redate cu un firesc de neegalat. Autorul ne povesteşte cum îl enervează că nu întotdeauna găseşte „sincronia perfectă” la micul dejun (însemnând dorinţa de a termina ultima bucată de pâine deodată cu ultima înghiţitură de suc şi de cafea, fără a rămâne nimic după ce unul dintre aceste alimente se va terminat – p.213), precum şi obsesia de a egala, ca durată, operaţiunea bărbieritului cu aceea a prăjitului pâinii în toaster (p.306). Naturaleţea unor astfel de confesiuni face din cartea lui Liiceanu o mărturie vie, dincolo de sobrietatea stilistică a scriiturii. Pentru că, s-o spunem deschis, Liiceanu e un estet al frazei, dar şi un bun conducător al cititorului, care se simte captiv în lumea filosofului. Eu, cel puţin, n-am putut lăsa cartea din mână până nu am epuizat-o. Iar acum stă, inertă şi cu paginile obosite, pe masă, fără să mai scoată un singur cuvânt.   

N-aş vrea să spun că am detectat şi mici accese megalomanice, pentru că, oricum, acestea pălesc în comparaţie cu frumuseţea intenţiilor autorului. N-am vrut să cred, de pildă, că Liiceanu sugerează că Noica a devenit celebru (sau, oricum, cunoscut publicului larg, dincolo de acela de „nişă”) graţie Jurnalului de la Păltiniş („Ca legendă şi <bun public>, Păltinişul şi ilustrul său locuitor au fost inventate de Jurnalul de la Păltiniş. Fără el, Noica ar fi fost o figură impozantă a istoriei filozofiei româneşti, dar nicidecum un personaj istoric ridicat la rang de simbol”- p.79). Refuz să cred într-un asemenea scenariu, pentru că asta ar însemna să admit că în conştiinţa românească valorile nu se pot desprinde singure din marea massă a anonimului generalizat, ci doar prin mijlocitori „calificaţi”. Ar fi echivalentul recunoaşterii unui handicap al selecţiei la nivelul unui întreg popor. Sigur, nu neg că Jurnalul de la Păltiniş are meritele sale în popularizarea mitului lui Noica, însă la fel de mult vreau să cred că simbolul Noica ar fi izbucnit la fel de viu şi de viguros, după ani şi ani, şi fără acest mic exerciţiu de publicitate.

În rest, cartea este de o rară frumuseţe. Stilul autorului de a pune în pagină nebuloasa, nedumerirea şi disperarea este motivul principal pentru care această carte merită citită. Referindu-se chiar la stil, Liiceanu vorbeşte despre nesăbuinţa unui Al. Paleologu de a reproşa operei cioraniene că, dincolo de „stil”, nu transmite nimic, banalul absolut al ideilor fiind copleşitor. Or, ne spune Liiceanu, tocmai în stil stă marea artă a scrisului; important, la un roman, nu e povestea în sine, ci modalitatea prin care ea este adusă la cunoştinţa cititorului, invenţiile stilistice prin care ea poate fi absorbită de cel care o parcurge. 

De ce am zis că asta e „ultima carte”? Pentru că, judecând după densitatea trăirilor puse în pagină, după policromia fertilă a gândului şi multitudinea dubiilor exprimate de-a lungul unei întregi vieţi, nu cred că se mai poate spune ceva. Liiceanu însuşi îşi încheie cartea cu următoarele cuvinte: „Notând ba una, ba alta, mi-am <devorat> toată viaţa. A venit momentul să mă opresc”. Sper, totuşi, ca autorul să se răzgândească.

(Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 372 p., ed. Humanitas, 2010)