Posts Tagged ‘art’

Atunci când mi-am deschis blogul ăsta, n-am crezut că la un moment dat voi scrie despre cartea cuiva care a călcat pragul acestui spaţiu, a şi comentat aici, mi-a dat şi sugestii de lectură şi care, totuşi, să nu se mai găsească printre noi. Alex Leo Şerban a fost un vizitator al blogului meu, un personaj (da!) cordial, agreabil, sclipitor şi inteligent. Dar astea nu-s noutăţi pentru cei care l-au cunoscut.

„Ceea ce pentru alţii este lux pentru mine este strictă necesitate; întotdeauna am funcţionat aşa şi nu văd de ce m-aş schimba” (p.15) Cred că acest enunţ comprimă cel mai corect stilul care l-a consacrat pe alş, un intelectual şic (fără nicio conotaţie peiorativă), un spumos partener de dialog şi, totodată, un „snob” simpatic, cu numeroase tabieturi bătrânicioase care îi confereau aura unui modern gata „demodat”. Ceea ce surprinde plăcut la alş este reticenţa faţă de orice formă de conformism. Alş n-a crezut niciodată în valoarea aşezată a clişeelor, pe care le-a demontat ori de câte ori a avut ocazia. Dovadă stă şi cărţulia aceasta, „Mica dietetică”, o culegere a unor texte autonome care, împreună, deconstruiesc mituri şi prezintă, cu dărnicie, moduri noi de a privi lucrurile. Nu pot să nu spun că unele lucruri m-au uns pe suflet. De exemplu, cele 10 motive pentru care nu-i place fotbalul! 🙂 N-am fost niciodată fan al acestui sport, pe care-l consider, şi azi, un mijloc de tâmpire în masă, but who am I to judge? O zice alş, în locul meu: „Induce comportamente la limita animalităţii: „zgomotul şi furia” gloatelor asudate, isterizate, are ceva primitiv” (p.79). Nu m-am simţit ok când a scris că bloggerii sunt noii proletari (sic!), dar mi-a trecut repede când mi-am dat seama că la baza acestui text stătea un conflict de-al lui cu luciat, terorista cărţilor, în legătură cu un text al Ancăi Grădinariu. E lungă povestea, a lăsat să curgă râuri de invectice şi sudălmi soft pe blogosfera românească, n-are rost să insist.

Alş mai scrie, aici, despre facebook-izare (era să scriu „feisbucizare”, da’ parcă nu merge), despre amintirile cu bunicii, cu părinţii, într-un bucureşti mic-burghez a cărui nostalgie n-o va pierde niciodată (de aici cred că i se trage afecţiunea pentru Ioana Pârvulescu, excelenta eseistă şi evocatoare a urbanului interbelic românesc), despre ceea ce-i place (Proust, mai ales!, dar şi lavanda, New York-ul şi cartofii prăjiţi) şi ce detestă (mirosul de spermă şi, inexplicabil pentru mine, Dostoievski ori Marquez), despre Houellebecq (care mie-mi pare nedigerabil, scuze fanilor săi). Avem în micul dicţionar alş-istic chiar şi o fabulă cu accente suprarealiste („Povestea pulei mele – un coşmar adevărat” – p.223), care, scăldată într-o candidă obscenitate (iertat fie-mi oximoronul), aduce un plus de umor volumului.

Ca s-o zic pe-aia dreaptă: eu nu mă dau neapărat în vânt după cărţile formate din textuleţe independente unul de celălalt, adunate de te miri unde şi puse laolaltă. Însă nu neg că „Mica dietetică” mi-a plăcut. Mult. Se prea poate să fiu subiectiv, pentru că Alex Leo Şerban a fost, pentru mine, un interlocutor fascinant, un om care mi-a lăudat unele texte şi pe care le-a transmis, mai departe, rudelor celui despre care scriam (a fost vorba despre Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, de ale cărui cărţi m-am îndrăgostit iremediabil). Aşa că nu-mi cereţi să dau verdicte tranşante. De data asta nu pot.

Şi chiar dacă mormăitorii în barbă vor mustăci cum că alş a fost aşa şi pe dincolo, cel mai bine ar fi să le trântesc în faţă următorul enunţ, care provine exact de la subiectul nemulţumirii lor şi care face dovada clară a histrionismului inteligent (şi, oh, atât de savuros!) pe care a mizat: „Nu încercaţi să vă păstraţi buna reputaţie: totul conspiră împotriva ei şi, în plus, o reputaţie proastă e mai uşor de întreţinut” (p.18). Eh, este că v-a zis-o? 🙂

(Alex. Leo Şerban, Mica dietetică, 240 p., ed. Art, 2011)

Anul ăsta, prin vară, scriam despre Persepolis-ul Marjanei Satrapi, o carte atât de surprinzător de frumoasă, încât am îndrăgit-o numaidecât. Nu se putea să ratez Broderiile, se înţelege…

Nu zic eu că e un fel de „Sex And The City”; o zice Washington Post, pe coperta a patra. Oricum aveam unele remuşcări că am început, mai nou, să mă uit din când în când la serialul cu Sarah Jessica Parker în rol principal. Şi mi-am zis: dacă e bal, apăi bal să fie! Am deschis cartea aseară, în ajunul Crăciunului, după ce fusesem la birou, apoi umblasem toată ziua bezmetic prin oraş, îmi vizitasem un prieten, cinasem la ai mei etc.  Am ajuns, într-un sfârşit, acasă şi m-am trântit în pat. Mi-am adus aminte că am cumpărat şi nişte cărţi, aşa că le-am scos din geantă, m-am uitat la fiecare atent, după care am luat-o în pat pe cea care-mi făcea cu ochiul (că doar aşa funcţionează treaba, nu? 🙂 ). Şi dă-i, şi luptă, şi dă-i… Mişto!

Bine, n-am terminat-o aseară, ci azi-dimineaţă. Dar senzaţia e aceeaşi: o carte deşteaptă, amuzantă, fresh, despre nişte femei iraniene care stau la o bârfă mică (bărbatul care nu recunoaşte că i se pare interesant să tragă cu urechea la toate nimicurile astea femeieşti minte, vă asigur) despre tipi, căsătorii, refacerea virginităţii, penisuri care nu-s fotogenice (aşa zic femeile, pot eu să le contrazic?!), lumea occidentală, MTV etc. Nu se simte nicăieri bariera psihologică între concepţiile orientale şi cele occidentale referitoare la sex. Femeile astea sunt destupate la minte, însă se lovesc de tot felul de prejudecăţi care nu le permit întotdeauna să acţioneze în conformitate cu libidoul propriu. Că-n rest, Dumnezeu (/Allah) cu mila!

Cum poţi să-ţi fraiereşti soţul că eşti virgină, când tu de fapt ai pierdut pe drum povara asta? Simplu: iei o lamă de ras şi te tai un pic în momentul fatidic, ca să ai dovada sângelui. Numai că povestea femeii care a încercat un astfel de tertip e tragică: i-a secţionat un testicol proaspătului soţ. Ha, ha, ha!, râd şi eu, dar parcă simt o durere surdă în zona inghinală. 🙂 Şi asta e doar una dintre poveştile savuroase din carte. O să vi se dezvăluie şi secretul broderiilor (un eufemism folosit pentru a explica mecanismul reîntineririi vaginului), precum şi al relaţiilor convenabile între tinere femei iraniene şi bărbaţi occidentali putred de bogaţi. Dar citiţi voi cartea, că e faină rău.

Şi uite cum m-am trezit eu în dimineaţa de Crăciun şi vorbesc despre vagine, penisuri şi această minunată artistă (că e mai mult decât o simplă scriitoare) care e Marjane Satrapi. Ole!

…şi Crăciun fericit, tuturor!

(Marjane Satrapi, Broderii, 136 p., ed. Art/Jumătatea plină, 2010, trad. de Anamaria Pravicencu)

William Styron a murit la 1.11. 2006. Şi cică nu s-a sinucis. Deşi a avut parte de astfel de gânduri de-a lungul vieţii sale. Mărturia despresiei prin care a trecut e cărţulia asta mică, intitulată „Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie”.

Ce vreau eu să spun: iarăşi am senzaţia că sunt „împins” către nişte cărţi datorită unor evenimente exterioare şi perfect străine, deci, de fotoliul/canapeaua unde obişnuiesc să citesc. În fine, nu vreau să intru în amănunte pentru că nu mă simt în stare şi, oricum, pentru cineva care n-are idee despre ce vorbesc, dezvăluirea acestui mare secret ar fi un şi mai mare fâs.

Revin: cartea lui Styron descrie, nu foarte amănunţit, senzaţiile prin care trece un om cuprins de cumplita maladie care este depresia. Ştiu, de pildă, că la noi o astfel de boală e privită circumspect, din două direcţii: unii care consideră că e un simplu moft, o leşinătură care se potriveşte domnişoarelor de pension din romanele lui Jane Austen şi alţii care cred că e o boală într-atât de ruşinoasă (aidoma celor venerice), încât evită cu obstinaţie să vorbească despre ea ori s-o recunoască în cei apropiaţi, de frica stigmatizării publice. William Styron spune, ştiind asta pe propria piele, că depresia e o boală dintre cele mai grave, care poate fi, în unele cazuri, fatală. Ceea ce nu ştie Styron (şi nici psihiatrii care o investighează de atâta amar de vreme) este ce provoacă depresia. Răspunsurile pe care le dă în carte subliniază ideea că marea majoritate a psihiatrilor vorbesc despre cauze genetice ori despre traumatisme sufleteşti severe (pierderi de părinţi, fraţi, prieteni) suferite în adolescenţă. Omul nu poate să-şi consume la timpul potrivit durerea, aşa încât aceasta se acumulează pe nesimţite în timp şi izbucneşte din senin când ţi-e lumea mai dragă.

Autorul nu e suficient de meticulos în descrieri încât să te facă empatic. Se simte că se bucură că a trecut şi că şi-a scris cartea mai mult dintr-o datorie profesională, probabil, decât din convingerea că va ajuta cuiva. Oricum, cartea e interesantă fie şi pentru că un autor de asemenea mărime e dispus să-şi disece carnea şi să vorbească cu nonşalanţă despre situaţii jenante în care a trebuit să intre, din cauza bolii de care suferea. Refuzul socializării (care pentru un autor premiat şi răspremiat poate fi o catastrofă), greutatea de a se da jos din pat şi a-şi primi musafirii, bălmăjeala care ţine loc de articularea cuvintelor, toate acestea sunt ipostaze cu care suferindul se obişnuieşte treptat şi cu care speră să-i obişnuiască şi pe cei din jur.

În cazul lui Styron, depresia devine atât de profundă, încât el ajunge de mai multe ori să dezvolte gânduri suicidare. Însă, aşa cum pentru debutul unei astfel de stări nu există vreo explicaţie logică, nici pasul înspre ieşirea din chin nu pare să aibă vreo noimă. Autorul ne povesteşte că momentul în care şi-a dat seama că sinuciderea nu e o soluţie a coincis cu urmărirea unui film, care avea o coloană sonoră suficient de plăcută auzului încât, în imaginaţia pacientului, aceasta să învăluie şi să coloreze dintr-odată camera, aducâdu-i aminte de toate întâmplările fericite din viaţa lui, de toate nuanţele vii ale evenimentelor la care a fost martor. Acesta e momentul în care, în toiul nopţii, Styron îşi trezeşte nevasta şi se hotărăşte să se interneze. Primul, şi cel mai important!, pas spre vindecare. Notaţiile pe care le face în legătură cu viaţa spitalului nu sunt demne de reţinut (intuim caracterul un pic dificil al pacientului Styron, capabil să se amuze de metodele uşor puerile – din punctul lui de vedere – pe care medicii tineri le folosesc pentru tratarea unor pacienţi tulburaţi…).

Mai vreau să spun o chestie: n-am înţeles de ce traducătorul român a simţit nevoia să adauge la titlu. În original, cartea se numeşte Darkness Invisible. Mi se pare o prostie să adaugi „Amintiri despre nebunie” ca subtitlu unei cărţi care tocmai asta încearcă să demonstreze: că depresia nu e „nebunie”. Un om deprimat nu e un „nebun”. Subtitlul e, aşadar, o alegere nefericită, câtă vreme chiar şi autorul vorbeşte despre greşita înţelegere publică a bolii numită „depresie”. Aşa că un minus mare pentru această prostioară (cu raţiuni comerciale, evident).

Şi, nu ştiu de ce, ceea ce am citit ulterior pe net despre Styron pare desprins dintr-un thriller. Aflu că a murit la 81 de ani, de pneumonie. Banal până aici. Numai că imediat îmi aduc aminte că, în carte, Styron ne spune despre metodele pe care ar fi vrut să folosească pentru a se sinucide, ca să nu dea de bănuit. Una dintre ele era să se plimbe toamna (a murit în noiembrie), pe o vreme ploioasă, printr-o pădure, îmbrăcat doar într-o cămaşă cu mânecă scurtă. De ce? Ca să facă o pneumonie. Şi care să-i fie fatală.

(William Styron, Beznă vizibilă, 92 p., ed. Art, 2007, trad. de Mihnea Gafiţa)

Toxic

Posted: 2010/09/05 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Multe lucruri interesante afli de pe coperta a patra a acestei cărţulii de dat gata între două staţii de metrou/tramvai/autobuz sau ce alte mijloace de transport în comun mai aveţi voi. Deci, spune cam aşa (scurtez): a fost considerată copilul teribil al scenei culturale franceze din anii ’50-’60. Şi văd că nu numai la noi e moda asta de a-ţi lăsa artiştii să moară ignoraţi de lume (deşi am un dinte împotriva acestei nemulţumiri destul de ipocrite, dar despre asta vom vorbi altădată), aşa încât citesc că şi-a trăit ultimii ani în mizerie şi uitare. A fost o rebelă (un fel de James Dean feminin), a condus maşini cu viteze înnebunitoare, s-a iubit cu nenumăraţi bărbaţi şi cel puţin la fel de multe femei, a fost junkie, simbol al libertăţii sexuale, a fost condamnată la un an de închisoare pentru fraudă fiscală. Mai vreţi?

Adevărul e că, după o astfel de descriere, conţinutul cărţii aproape nu mai contează. Tipele ca Francoise Sagan se vând singure. Asta nu înseamnă, totuşi, că ceea ce le iese din degete e literatură. Poate fi un simulacru, într-un caz fericit, ori un rebut, în altele. Nu m-am hotărât unde să încadrez micul jurnal intitulat „Toxic”, care are o poveste simplă: în urma unui accident de circulaţie, autoarea suferă o fractură a craniului, intră în comă, dar supravieţuieşte cu ajutorul unui înlocuitor al morfinei, „875” (Palfium). Pentru a scăpa de dependenţă, va fi internată într-o clinică specializată. Acesta e momentul în care se naşte „Toxic”, un şir scurt de însemnări zilnice despre evoluţia corpului şi a minţii autoarei.

Ilustraţiile lui Bernard Buffet, care completează rândurile anemice, sunt mult prea explicite ca să mai lase loc de interpretări. Schiţele sunt reuşite, însă modul în care îţi sunt vârâte sub nas îţi provoacă senzaţia că autoarea n-a crezut în puterea de convingere a cuvintelor şi că e nevoie, de aceea, de un adjuvant pentru a-şi potenţa mesajul. Din punctul de vedere estetic, cărţulia e foarte frumoasă. Tuşele în alb şi negru care însoţesc cuvintele autoarei au o forţă aparte, de multe ori, aşa cum ziceam, mult mai puternică decât însemnările propriu-zise.

Poate că n-ar trebui căutată coerenţa într-o minte sufocată de efectele derutante ale utilizării îndelungate a unor droguri. Just. Este evident că stilul care irumpe prin pagină caută să fie într-o perfectă concordanţă cu sincopele de ordin mental ale creatoarei jurnalului.  De aceea întâlnim fraza scurtă, cuvântul direct, metafora săracă. Iar fuga de idei face parte din acelaşi tablou, fireşte. De exemplu: „Paradis artificial al nonsuferinţei, nu vă voi mai cunoaşte. Nu-i voi mai vedea pe Fifi sau pe Felix cum decapitează cu îndemânare acele mici fiole cu scris albastru, acele fiole care păreau atât de cuminţi, dar care nu prea erau deloc. Perfide, aşa cum e probabil X., liniştitoare, aşa cum sigur e Annibal etc. Annibal mi-a cumpărat un pulover negru de shetland. Dacă n-aş fi hotărât să nu vorbesc despre nimeni în acest jurnal, acum aş începe o lungă cântare spre slava lui Annibal; a lânii negre pe o piele bronzată, „. Interesante şi micile puseuri de introspecţie dureroasă, ca în fragmentul următor: „Cred că nu mai sunt îndrăgostită de nimeni. E o constatare cumplită ce merită din plin un paragraf nou.” O să vă las pe voi să descoperiţi ce spune în acel nou paragraf.

Ultima notă a jurnalului datează din preziua externării pacientei. Se simte în aer un amestec de frică erodantă şi speranţă palidă, melanj între neîncredere în propriile forţe şi mulţumirea traseului încheiat: „Poate că altceva trebuie să semnalez, dacă jurnalul se vrea a fi complet. Faptul că m-am obişnuit puţin câte puţin cu ideea morţii, privind-o ca pe o idee plată, o soluţie ca oricare alta, dacă boala nu-mi trece. […] Mâine-dimineaţă ies de-aici, să nu ne mai gândim la altceva. […] Mi-e frică de 4 luni. Mi-e frică şi am obosit să-mi tot fie frică.”

Încă nu ştiu dacă mi-a plăcut sau nu acest mic exerciţiu de exorcizare. M-am simţit şi eu toxic azi dimineaţă când am dat gata cărţulia. Sigur, n-avea legătură neapărat cu conţinutul jurnalului lui Sagan, ci mai degrabă cu noaptea care precedase lectura acestei cărţi. Era un alt fel de intoxicare, muuuult mai blândă şi mai suportabilă, însă suficient de sâcâitoare încât să-mi permit, pe câte-o pagină, două, să fiu empatic. Trăiască liniştea de duminică dimineaţa!

(Francoise Sagan, Toxic, 100 p., editura Art, 2009, trad. de Mădălin Roşioru)

Dac-aş fi pus să aleg cea mai importantă apariţie editorială pentru anul 2010, cred că aş fi în mare impas. Până ieri, alaltăriei, aş fi zis, fără dubiu, „Aşteptând ceasul de apoi”, romanul regăsit şi publicat la Humanitas al lui Dinu Pillat. Acum, după ce am descoperit „Persepolis”-ul Marjanei Satrapi, nu mai sunt atât de sigur.

Mi-a plăcut atât de mult să trec la un alt fel de literatură, încât îmi pare şi acum rău că am devorat cartea atât de repede. Dacă nu ştiaţi, „Persepolis” e ceea ce se cheamă un „roman grafic”. O frumuseţe de carte! N-am văzut filmul cu acelaşi nume, care a luat premiul special al juriului la Cannes, dar probabil c-o să-l văd cândva. Şi un mare secret: am putut să citesc cartea asta atât de repede pentru că, nefiind vorba despre pagini cu aglomerări de litere, ci şi cu imagini alb-negru foarte mişto, nu mi-au obosit ochii atât de uşor şi am putut s-o parcurg the whole night! Ceea ce cu cărţile fără poze (vorbesc ca un semi-analfabet, lol!) e mai complicat, mai ales pe timp de noapte.

Ce să zic eu acum? Că Marjane Satrapi „povesteşte”? Că nu e chiar aşa… Desenează? Pare minimalist. Cert este că acest roman îţi oferă întâlnirea cu societatea Iranului de secol XX, închistată şi prizonieră a clişeelor religioase şi de alte feluri. Marjane e surprinsă în evoluţia ei, de la o fetiţă curioasă până la adolescenta rebelă şi apoi femeia hotărâtă să-şi ia viaţa în propriile mâini. Iranul copilăriei va fi înlocuit cu Viena adolescenţei, apoi cu un Iran schimbat al trecerii în maturitate şi, în sfârşit, cartea se încheie cu plecarea Marjanei către Franţa, unde se va şi stabili, la sugestia părinţilor care sunt suficient de inteligenţi încât să nu-şi dorească un destin crunt pentru fiica lor. Există conflictele dintre culturi, dintre generaţii, dintre „mode”. De toate. Marjane fumează prima ţigară, are parte de prima noapte de sex, se căsătoreşte, divorţează, se ceartă cu maicile, cu gardienii, cu poliţia ş.a.m.d. Rareori o carte e atât de densă. Şi nici nu foloseşte prea multe cuvinte. Pe măsură ce scriu despre ea, îmi dau seama că n-am cum să vă conving de frumuseţea excepţională a romanului ăstuia grafic. Poate că am fost impresionat şi de faptul că o poveste atât de stranie (nu cunoscusem mare lucru despre fanatismul iranian, decât aşa, ca tot românu’ care se pricepe la toate) a fost spusă folosind mijloace atât de neconvenţionale. Adică am avut parte de o dublă surpriză: în conţinut şi în formă, deopotrivă. V-o recomand tuturor. E o „lectură” excepţioanlă de vacanţă.

Şi ca să vă faceţi o scurtă idee despre cum arată cartea, odată deschisă, iată un clip cu imagini din filmul cu acelaşi nume.

(Marjane Satrapi, Persepolis, ed. Art, 2010, trad. de Mihaela Dobrescu)

Scrisorile trimise de Vaclav Havel soţiei sale, Olga, în timpul detenţiei acestuia din motive politice se configurează în două direcţii fundamental diferite: pe de o parte o referire constantă la micile activităţi casnice care, de-acum, stau în exclusivitate în sarcina soţiei singure, iar pe de altă parte constatări şi meditaţii mai mult sau mai puţin filosofice despre rolul omului, despre existenţă, despre frumuseţea teatrului etc.

Am remarcat şi aplecarea viitorului (pe-atunci) preşedinte al Cehiei către calofilie. Scriitura sa este pur şi simplu frumoasă, aducându-mi aminte de celebrul Flaubert care, zice-se, ieşea în spatele grădinii după fiecare pagină scrisă pentru a o citi cu voce tare şi a vedea dacă „sună” bine. Cele 144 de scrisori pe care le conţine cartea de faţă se constituie în tot atâtea mici zvâcniri de viaţă, cu atât mai surprinzătoare cu cât provin dintr-un mediu în care pesimismul pare încastrat în ziduri. Vaclav Havel nu renunţă nicio clipă la optimism, la setea de viaţă, la a-şi cultiva, chiar şi din închisoare, gustul pentru estetic, pentru cultură, pentru informaţie (printre altele, se plânge că i-a fost interzis privitul la televizor o perioadă, precum şi că nu mai are ce să citească, epuizând destul de repede rezerva de carte a penitenciarului).

De la un punct încolo, scrisorile lui Havel dobândesc un uşor accent impersonal, asta şi datorită faptului (care reiese clar dintr-una din scrisori) că unele dintre răspunsurile Olgăi îi vor fi oprite destinatarului, tocmai pentru că referirile la persoane cunoscute ori întâmplări certe nu pot scăpa ochiului vigilent al cenzurii închisorii. Aici începe seria scrisorilor-eseu, în care Havel îşi pune la bătaie întregul arsenal intelectual, social, moral şi chiar politic pentru a descrie, prin prisma propriilor experienţe, deruta zilnică a omului de factură nouă (nu a omului nou!).

Ce mi-a atras atenţia în mod deosebit este seriozitatea şi abnegaţia cu care Havel îşi creează propria „şcoală a autocontrolului”, lucru pe care, dacă e să încerc o confesiune, mi-l doresc de prea multă vreme ca subiectul să fie, azi, o noutate pentru mine. Lecţiile de autocontrol se constituie într-un fel de tablă a interdicţiilor menite, fireşte, să servească intenţiei de a deveni mai puternic în raport cu tine însuţi şi cu tentaţiile cărnii şi ale spiritului. Citez, că n-am încotro: „să nu tânjeşti sub nicio formă după felul în care cineva apreciază pe altcineva, să nu te laşi condus de pofte nesatisfăcute şi să nu încerci să le satisfaci pe socoteala demnităţii tale, […] să accepţi consecinţele fireşti ale propriului comportament, […] să nu-ţi plângi de milă […], să nu îi faci pe alţii să sufere pentru a compensa pentru propria ta suferinţă etc.” (p.170). Mă opresc aici, din motive care n-au nicio legătură cu scrisorile lui Havel către soţia sa, Olga…

(Vaclav Havel, Scrisori către Olga, ed. Art, 2009)