Arhivă pentru august, 2010

Aproape nu mai are rost să dau numele autoarei, într-atât v-aţi obişnuit deja cu ea pe blogul ăsta.

„Maşina de iubit, cea sacră şi profană” este un roman rotund din punctul de vedere al construcţiei. Nimic spectaculos până aici, mai ales dacă ne gândim că majoritatea romanelor lui Iris Murdoch sunt astfel de exemple de arhitectură romanistică. Ceea ce surprinde aici este, iarăşi, modalitatea prin care autoarea pătrunde în gândurile ascunse ale personajelor şi le confiscă trăirile, punându-le pe tavă pofticiosului cititor. Nu există un personaj central al romanului, pentru că amalgamul de relaţii amoroase, sociale ori de familie dintre protagonişti sunt atât de strânse între ele încât, pe rând, fiecare dintre ei devine punct de referinţă. În mare, vorbim despre Blaise, psihiatru, căsătorit cu banala Harriet (ale cărei bunătate şi loialitate par, deseori, mai degrabă semne de prostie decât de dragoste nedisimulată), cu care are un băiat, David, ajuns la vârsta pubertăţii. Vecinul lor este Montague Small (Monty), scriitor aflat la vârsta marilor bilanţuri, care ascunde un secret teribil în legătură cu moartea soţiei lui, Sophie (care se dovedeşte, ulterior, că l-a înşelat de nenumărate ori). Singurul căruia i se va confesa va fi enigmaticul Edgar, profesor, care a fost, pe rând, îndrăgostit şi de Sophie, şi de Harriet. Blaise are o relaţie extraconjugală cu Emily, ce datează de suficientă vreme ca să mai aibă un urmaş, în persoana lui Luca. De aici încolo, lucrurile sunt mai greu de explicat. Blaise se decide să-i spună adevărul lui Harriet şi e surprins de reacţia ei: va încerca să şi-i apropie atât pe Emily, cât şi pe Luca (pe care aproape că-l va adopta) şi să construiască un univers în care păcatul adulterului să fie iertat. Lumea pare să accepte faptul, însă relaţiile dintre ei se schimbă. Blaise se hotărăşte s-o părăsească pe Harriet şi să-şi trăiască pe mai departe zilele cu Emily, însă micul Luca se simte atât de ataşat de Harriet încât rămâne la ea. Moartea lui Harriet forţează deznodământul, acordându-le fiecăruia şansa nesperată de a-şi retrasa liniile hotărâtoare ale destinului individual. Blaise e cuprins de remuşcări dar, în acelaşi timp, se simte uşurat într-un mod vinovat; Monty se decide să părăsească oraşul şi să se stabilească în Italia, lăsându-l pe Edgar pradă celor mai negre gânduri. Edgar îl ia pe David şi se stabilesc la Oxford.

Pentru că am citit, deja, 8 romane ale celebrei scriitoare, încep să găsesc tipologii de personaje care se repetă de la carte la carte. Există şi aici personajul-sanitar, care se hrăneşte din durerile celorlalţi şi care nu poate trăi liniştit dacă nu are în preajmă un suflet pe care să-l spioneze, a cărui viaţă să încerce s-o influenţeze. Atât Pinn (legată ombilicat de Emily), cât şi Edgar (legat, la fel de puternic, de Monty) sunt oameni-cheie în destinele celor doi. Nimic din ce li se întâmplă nu le e străin. Postura de actori din umbră nu e un rol pe care l-au ales de bună voie; este însăşi raţiunea lor de a fi. Nu pot trăi în lipsa celor pe care îi însoţesc, la tot pasul. Ieşirea dintr-o astfel de buclă se face fie renegându-ţi brutal „idolul” (aşa cum face Pinn, care se împrieteneşte mai mult decât ar trebui cu Kiki, din cauza căreia Emily fusese nevoită să iasă din învăţământ), fie prin plecarea intempestivă a celui pe care l-ai servit. Două modalităţi distincte de a lupta cu o obsesie.

De ce zic „butterfly effect”? Pentru că, aşa cum se întâmplă de obicei, cursul unor vieţi distincte ia o cu totul altă întorsătură printr-un fapt care ar fi trebuit să aibă incidenţă particulară. Moartea lui Harriet, de pildă, deşi un eveniment tragic, ar fi trebuit consumată în intimitatea familiei sale, fără vreo repercusiune asupra destinelor celor care o înconjoară. Numai că măiestria lui Iris Murdoch de a despica firul în patru (nu e un sens peiorativ) şi de a te face părtaş la cele mai intime păcate ale personajelor (în care, cu un fior pe şira spinării, te regăseşti şi tu), dezvăluindu-ţi, astfel, complexitatea uriaşă a legăturilor sentimentale şi sociale de aici şi de oriunde, te convinge de realitatea şi, mai ales, de justeţea unor decizii care, la o privire exterioară, ar părea de neînţeles.

Şi aş tot vorbi… Numai că trebuie singuri s-o citiţi pe Murdoch. Trebuie, vă jur! La mine, lucrurile sunt simple: AMR 2 cărţi ale ei de citit… 😦 Adică numai două însemnări despre Murdoch şi gata. Pe urmă, am terminat-o! Asta numai dacă n-o să mă bată gândul să le iau la rând pe cele care nu sunt traduse în română şi să le citesc în original. 🙂 Who knows?

(Iris Murdoch, Maşina de iubit, cea sacră şi profană, 496 p., ed. Polirom, 2010, trad. de Virgil Stanciu)

„Fiecare luptă cum poate împotriva limbii în care se exprimă. Unul foloseşte anacolutul, altul pleonasmul. Unul vorbeşte „ca şi politician”, altul evocă filmele „care le-a văzut”. Printre formele rezistente de dispreţ la adresa limbii se numără însă şi clişeul, exprimarea şablonardă, platitudinea fioroasă. Rar ţi-e dat să deschizi un ziar şi să nu găseşti formule bătătorite până la nevroză. Puţini sunt cei care apar la televizor şi nu te îndeamnă să-ţi pliezi urechile. Până şi copertele de carte au devenit spaţii ale exprimării clişeizate. Un discurs bont pentru un public lobotomizat – iată reţeta succesului.”

Aşa ne anunţă coperta a patra. Şi are dreptate. Radu Paraschivescu scrie, cu dezinvoltura caracteristică, despre majoritatea clişeelor care zgârie auzul, în fiecare zi. Se pare că mass-media româneşti (deşi bănuiesc că fenomenul e mai larg) preferă să se complacă în comoditatea stereotipului, decât să pună gândirea limpede în locul automatismului minimalizant. Am auzit de n ori că „bucureştenii au luat cu asalt supermarketurile încă de la primele ore ale dimineţii”, că „viaţa merge înainte”, cu corelativul „speranţa moare ultima”, că „în zilele următoare, vântul va sufla mai nervos pe creste” etc. Numai că, de data aceasta, am simţit la Radu Paraschivescu faptul că nu mai poate privi cu detaşare aceste lucruri. Autorul are un umor fascinant, pe care-l poţi regăsi din plin în „Ghidul nesimţitului” ori în „Bazar bizar”. În cartea de faţă, totuşi, umorul e discret. Probabil şi pentru că, de data aceasta, nu ne mai arde de joacă. Limba română chiar e în agonie.

Ce nu mi-a plăcut e că există foarte multe relatări în legătură cu lumea fotbalului. Sunt sigur că tot ce ţine de balonul rotund (ah, alt clişeu!) e interesant sub aspect lingvistic. Numai acolo prostia şi suficienţa fac casă bună, dând naştere unor exprimări de tătă groaza, vorba unui prieten… 🙂 Doar că, mie, fotbalul nu mi-a plăcut deloc, niciodată. Neurmărind transmisiunile de gen, nu sunt nici familiarizat cu lumea clişeelor care le înconjoară. De aceea, nu mi s-au părut interesante bucăţile din carte care îmi spun că „avem un meci peste media campionatului” (?), că „cele două echipe se află în clasica perioadă de tatonare” ori că „mi-am reziliat contractul fiindcă era nevoie de un şoc la echipă”. Nu mi s-au părut funny, îmi pare rău. Recunosc că, mai mult ca sigur, la mijloc e fatala mea ignoranţă în materie de sport.

Mai trebuie să spun un lucru. Esenţial. Radu Paraschivescu e un straşnic utilizator (merge cuvântul ăsta?) de limbă română. L-aş compara, în această privinţă, cu Andrei Pleşu. Are stil, are umor, are vervă, are volum, are o acuitate a metaforei şi o precizie a ironiei extraordinare. Cărţile lui sunt mici bijuterii lexicale, îndrăznesc să spun. Şi nu, nu voi spune că e o carte pe care nu poţi s-o laşi din mână, pentru că ăsta e alt clişeu amendat în cartea de faţă… 🙂 E mai puţină forţă decât de obicei în acest volum, dar, ca orice carte care iese de sub pana lui R.P., e o lectură relaxantă. Dacă tot suntem „terorizaţi de caniculă”… :))

(Radu Paraschivescu, Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare, 200 p., ed. Humanitas, 2009)

Cred că pot face deja o triere – foarte personală şi, din această cauză, dureros de subiectivă – a poeţilor tineri români pe care i-am citit până acum. Există poezia care te mânie (Elena Vlădăreanu), poezia care te stupefiază (Stoian G. Bogdan), poezia care te înduioşează (Dan Sociu), poezia care te linişteşte (Claudiu Komartin). Abia acum am descoperit că există şi poezia românească tânără care te amuză. Just like that! 🙂

Sunt gata şi să admit că poate nu asta a fost intenţia autorului Vasile Leac, atunci când şi-a scris volumul. Mie, totuşi, poeziile astea mi-au făcut foarte mult bine, pentru că, citind Dicţionar de vise, am zâmbit şi chiar am râs de mult mai multe ori decât m-aş fi aşteptat. E o întreagă filosofie de viaţă, văzută dintr-o perspectivă atât de jemanfişistă, încât izbucneşti în râs. Personajele lui V. Leac ştiu, instinctiv, o grămadă de chestii pentru care alţii plătesc bani grei. Chiar şi în momentele aparent sumbre găseşti câte o portiţă de ieşire din infern (unchiul al cărui trup e ros de cancer şi care-i spune că atunci când iei morfină e ca şi cum ai merge la femei! sau, în „slăbănogu se roagă”, unde vedem imaginea unui băiat care-şi cheamă un tovarăş la fotbal, însă acesta nu coboară de la balcon, pentru că şi-a făcut analizele şi nu i-au ieşit bine. Continuarea, de un comic nebun, e următoarea: „aruncă analizele să văd şi io. / staţi, mă, în pula mea, nu vă înghesuiţi. / hopa! citeşte şi tu: înseamnă că văd bine, / ai de capu meu. / grasule, bă grasule, chiar ai sida? / hai, mă, hai că nu mori, stai în poartă”).

Sau „monologul Danielei G. posedată de poezie”, un adevărat manifest pentru vers, rostit de nimeni alta decât Daniela Gyorfi (aflăm de pe cd-ul audio că despre ea e vorba în poveste): „simt că-mi vine… / ah! îmi vii… / simt / ah! / Poezia!!! / da!”. Ce mai, nebunie curată!

Excepţionale şi poeziile „dicţionar de vise I” şi „dicţionar de vise II”. Sunt creionate, cu umor, personalităţile marcante ale lumii noastre literare. Nu scapă nici Cristoiu, nici Patapievici, nici Miruna Vlada (care vine de la piaţă cu un os!), nici Komartin (care bate cu un ciocănel în istoria literaturii, pe care doreşte s-o „repare”). Însă nicăieri nu găseşti ranchiuna ori înverşunarea. V. Leac are grijă ca tot ce-i iese de sub taste să fie expus într-o formă aproape caricaturală, fără ca prin asta să-i ştirbească gravitatea ori importanţa. Un fel de lecţie de adaptare senină la nebunia înconjurătoare. Când notaţiile sunt reci şi/sau seci, acest lucru se întâmplă doar pentru a sublinia caracterul lor pur informativ, valoarea lor strict biografică (dezvirginarea sa de către mama unei colege, pe un butoi, în subsolul blocului, ori grasa nimfomană care i-a fost colegă de apartament, într-o vreme).

Mi-a plăcut enorm şi „unde dragoste nu e, nici bani nu sînt”, o dare de seamă eliptică despre relaţia catastrofală cu o femeie pentru care reuşita socială e mult mai importantă decât apucăturile unui alergător după vise prosteşti. Singura reacţie pe care personajul o poate avea în faţa unei asemenea dezvăluiri de talente mărunte e muţenia: „ţi-am arătat ce parfum mi-am cumpărat? / e cu semnătura lui dali. am predat economia la postliceal, măi, poet amărât. / […] sunt o gospodină grozavă. ai fi atât de fericit lângă mine. / ai ajunge celebru, prostule. / […] nu ţi-a fost dor de mine? / ce zici, mai au mult cartofii ăia?”.

Mă încearcă şi un vag sentiment de patriotism local. Apar amintite, în treacăt, Oradea şi, culmea!, Salonta. Păi cum să nu-l iubesc pe Leac? 🙂

(Vasile Leac, Dicţionar de vise, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)

10:09 – mă trezesc. mă ridic în capul oaselor. găsesc cartea verde pe jos. o ridic. o deschid. cad înapoi pe pernă. îmi închid telefoanele. nu mai plec nicăieri. Personajul se numeşte ridley. e mişto. genul de tipă cu care ieşi în oraş şi cu care discuţi mai multe decât despre vreme. hai să-ţi auzim povestea.

10:28 – eşti scriitoare. şi jurnalistă. ai o viaţă banală. trăieşti la new york. îţi petreci ziua între slujbă şi casă. ai crescut într-o familie normală. tata e medic, benjamin jones. mama e o tipă de treabă. fratele, ace, e un drogat. se ceartă mult cu ai tăi. a şi plecat de acasă la un moment dat, sătul să fie dădăcit.

10:44 – salvezi un copil de la ceea ce putea fi un accident teribil. s-a terminat cu anonimatul tău. ridley jones a ajuns pe prima pagină a ziarelor. 15 minute de faimă. sunt ale tale. lumea te recunoaşte pe stradă. totul e frumos. tu primeşti o scrisoare. mie mi-e sete. îmi beau pepsi-ul de la frigider. pe stomacul gol. mă întorc la tine.

continuarea, pe site-ul revistei suspans.ro, aici.

(Lisa Unger, Minciuni periculoase, 408 p., ed. Humanits Fiction, 2007, trad. de Raluca Maria Dumitru)

Citisem, anterior, Ignoranţa lui Kundera. Nu mi-a provocat cine-ştie-ce mari plăceri. Şi nici despre cărticica asta nu pot să spun prea multe cuvinte. După ce am închis-o, mi-am zis „iată o carte în care nu se întâmplă nimic!”. M-am răzgândit, însă, atunci când mi-am dat seama că are de-a face mai mult cu vieţile interioare ale protagoniştilor decât cu descrierea amănunţită a unor păţanii interesante.

Chantal şi Jean-Marc sunt un cuplu căsătorit, aflat la o vârstă a nedumeririlor. Nu, nu despre copilărie e vorba, ci despre acea etapă a vieţii în care simţi nevoia să verifici pe propria piele dacă mai eşti „valid” din punct de vedere social. Cum se manifestă lucrul ăsta? Păi, ne spune Kundera, la femei vine momentul în care se plâng că nu mai întorc bărbaţii capul după ele pe stradă. De aici se nasc conflicte intense, vzibile prin roşeaţa accentuată a pielii feţei atunci când, în sfârşit, ai impresia că un bărbat te-a fixat cu privirea. În rest, linişte. Chantal trăieşte dureros drama de a nu mai fi tânără. Jean-Marc observă frământările soţiei sale şi se decide să-i trimită răvaşe, ca din partea unui anonim, în care admiraţia să fie declamată fără echivoc. Adică o minciună nevinovată şi cu intenţii onorabile. Chantal, ca orice femeie cochetă, ascunde scrisorile în sertarul cu lucruşoare intime. După o vreme, îşi dă seama că autorul misterioaselor scrisori poate fi Jean-Marc şi, luându-şi inima în dinţi, se duce la un grafolog. Când iese la iveală adevărul, Chantal decide să nu-l confrunte direct pe soţul ei, ci să-şi imagineze o plecare la Londra, pe nepusă masă. Jean-Marc recunoaşte în sinea lui că poate n-a făcut cel mai inteligent lucru şi încearcă să repare ce mai e de reparat. Surprinzător e faptul că Chantal nu se simte, în final, umilită, ci decide să-şi continue viaţa alături de soţul ei, având o grijă sporită faţă de lucrurile/persoanele care-i sunt apropiate. Un fel de capitulare sub sloganul „dacă n-ai ce-ţi place, să-ţi placă ce ai”.

Şi cam atât. Subţire, nu? Eh, în carte se mai găsesc câteva panseuri care mi-au atras atenţia. Spre pildă, Kundera ne spune la un moment dat, anticipând mica dramă a personajului feminin, că femeile nu se mulţumesc niciodată cu dragostea unui singur bărbat. Că, indiferent de sentimentele pe care un singur mascul le are faţă de ea, îi va fi întotdeauna sete de a fi admirată la un nivel mai larg, socialmente vorbind. Chiar dacă, declarativ, orice doamnă se arată consternată că un puştan a fluierat golăneşte după ea, în forul ei interior se va simţi extraordinar de măgulită. Boooon. A doua chestiune drăguţă, şi acum vorbesc serios, e definiţia pe care autorul o dă prieteniei. Ni se spune că prietenii nu sunt altceva decât nişte depozitari ai amintirilor. Carevasăzică, nu omul ţi-e drag, ci dovedirea ca reală a amintirii care vă însoţeşte pe amândoi, care vă leagă într-un mod indestructibil. Prietenia este, deci, continuitatea între ceea ce ai fost şi ceea ce eşti. Fără ea, viaţa se transformă în fragmente inconsistente de prezent, elemente disparate şi izolate. Prietenia adevărată împiedică fărâmiţarea vieţii în bucăţi inerte în care, după o vreme, nu te mai recunoşti, pentru că n-ai avut pe nimeni lângă tine care să-ţi consemneze realitatea trăirilor. Frumos.

(Milan Kundera, Identitatea, 152 p., ed. Humanitas, 2008, trad. din lb. franceză de Emanoil Marcu)

Nu mai e un secret pentru nimeni că sunt vrăjit de Iris Murdoch. Mi-am şi spus că nu mă las până nu citesc tot ce s-a tradus în limba română din opera scriitoarei britanice. Mai am trei cărţi… 🙂

Visul lui Bruno e întrucâtva o meditaţie subtilă asupra morţii, însă nu din perspectivă mioritică (îndreptată înspre ce se întâmplă dincolo), ci din unghiul a ceea ce rămâne în urmă. E o filosofie a restului aici. Bruno e un nonagenar care nu a reuşit în timpul vieţii să şi-l apropie pe Miles, băiatul său. Bruno locuieşte cu ginerele său, Danby, cu o slujnică pe care n-o dă inteligenţa afară din casă, Adelaide, şi cu Nigel, un fel de „home-made mesia”. Bătrânul colecţionează timbre de valoare şi are o pasiune pentru păianjeni, pe care-i urmăreşte fascinat. Bineînţeles că nu la asta se reduce romanul. Aşa cum ne-a obişnuit, Iris Murdoch creează un personaj central în jurul căruia gravitează vieţile celorlalţi. Danby, care fusese căsătorit cu Gwen, se îndrăgosteşte de Lisa, cumnata lui Miles. Miles, la rândul său, căsătorit cu Diana (care are o pasiune pentru Danby) se amorezează de aceeaşi Lisa. Adelaide e doar amanta ocazională a lui Danby, iar când află de sentimentele acestuia pentru o altă femeie, decide să se căsătorească cu Will, fratele geamăn al lui Nigel. Pare complicat. Însă nu e, mai ales că Iris Murdoch are incredibilul talent de a da naştere unor personaje foarte bine individualizate.

Bruno e punctul central. Încercând o reconciliere cu Miles, se simte ataşat de Lisa. Apropierea de aceasta îi dă senzaţia bătrânului că a reparat, cât de cât, relaţia dificilă pe care a avut-o cu fiul său. Rând pe rând, toate personajele îşi trăiesc destinul în funcţie de cel al bătrânului, fără să-şi dea seama că acesta exercită asupra lor o influenţă mult mai mare decât ar fi bănuit-o. Casa impozantă, mereu întunecată, lovită tot mai des de nemiloasa ploaie londoneză, este locul în care protagoniştii iau cele mai curajoase decizii din viaţa lor. Aici îşi scrie Danby scrisoarea către Lisa. Aici se hotărăşte Adelaide să îşi unească destinul cu al lui Will. Aici se joacă Nigel de-a Dumnezeu. Aici se retrage Diana ca să-şi calmeze durerile. Nimeni nu scapă. Rolul lui Bruno nu e altul decât acela de a aranja lucrurile, înainte ca marea cortină să cadă definitiv. Şi chiar dacă nu totul iese conform planului iniţial, satisfacţia e aproape maximă: a încercat.

Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că autoarea nu ne mai conduce, de mânuţă, prin labirintul întortocheat al minţii fiecăruia dintre personaje. E doar un martor care descrie cu acurateţe ce se întâmplă. Fără un scop prestabilit, fără intenţii ascunse. E doar un ochi atent, care mătură încăperile şi ne spune ce întâlneşte în cale. De aceea acţiunea curge lin, intriga e dozată treptat, iar finalul curge, curge, curge… O carte frumoasă.

p.s. despre Visul lui Bruno a mai scris şi Dragoş, aici

(Iris Murdoch, Visul lui Bruno, 402 p., ed. Univers, 1978)

Am stat 6 zile în Amsterdam, săptămâna trecută. Aşa se explică mica pauză pe care mi-am luat-o de la scrierea pe blog. Însă n-am stat degeaba. Cunoşteam mai demult povestea Annei Frank, însă abia anul acesta am şi fost să vizitez celebra anexă care constituie una dintre cele mai tulburătoare mărturii ale fricii din timpul Holocaustului.

M-a şocat realmente să afu că jurnalul Annei Frank nu a fost, până acum, tradus în limba română, deşi cartea se bucură de un imens succes în 75 de limbi ale pământului. Nu s-a găsit la noi nimeni interesat să aducă la cunoştinţa românilor destinul tragic al unei familii de evrei din Amsterdam, care se decid să se ascundă într-o anexă a clădirii firmei capului de familie, de frica Gestapo-ului. Poate nu e condamnabil că n-avem o tălmăcire a acestei bucăţi diaristice tulburătoare, câtă vreme noi suntem încă în proiectul fără de sfârşit al recuperării literaturii memorialistice a celor oprimaţi de cealaltă nenorocire a secolului trecut, comunismul. Deci, ca să n-o lungesc, după ce am vizitat muzeul Anne Frank, mi-am cumpărat jurnalul acesteia, în limba engleză. Evident că m-am apucat imediat de citit, însă nu mi-a surâs (şi nici însoţitoarei mele, of course) ideea de a-mi petrece restul zilelor alocate Amsterdamului cocoţat în vârful patului în mansarda liniştită unde eram cazat. Aşa că abia ieri am reuşit să termin cartea.

Despre ce e vorba? Suntem în 1942. Otto Frank, un întreprinzător evreu de origine germană, stabilit în Amsterdam cu soţia lui şi cele două fete, Margot şi Anne, se hotărăşte în plin război mondial să îşi mute familia într-o anexă construită deasupra firmei lui. Intrarea în această anexă e ascunsă prin amplasarea unui dulap cu rafturi în dreptul uşii de acces. În iulie 1942, familia Frank, împreună cu familia Van Pels şi un dentist, Fritz Pfeffer, se mută în această nouă locuinţă, încredinţându-şi secretul doar angajaţilor firmei, care le vor aduce mâncare şi alte lucruri necesare unui trai decent în clandestinitate. Anne Frank are doar 13 ani şi ţine un jurnal. Timp de 2 ani, acesta va cuprinde gândurile unei adolescente care se răfuieşte, pe rând, cu toată lumea, dar care îşi justifică pedant fiecare gest. Ultima notiţă din jurnal e datată 1 august 1944, cu doar 2 zile înainte ca ascunzătoare să fie descoperită de nazişti, iar cei 8 locuitori ai anexei – arestaţi. Vor fi transportaţi în lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Bergen-Belsen, unde, rând pe rând, vor deceda. Singurul supravieţuitor este Otto Frank, care se întoarce în Amsterdam după război, găseşte jurnalul fiicei lui şi, după ani de zile de ezitări, se decide să-l publice. Ajunge best-seller mondial, cu peste 30 de milioane de copii vândute, iar Anne Frank este considerată, până azi, poate cea mai celebră victimă a Holocaustului.

Jurnalul este o scriere haotică, aşa cum trebuie să fie şi mintea unei fetiţe de 13-15 ani. Se întrevede, totuşi, un sâmbure de talent literar. Anne Frank chiar îşi dorea să devină, după război, jurnalistă sau scriitoare. Nu lipsesc naivităţile, răutăţile la adresa mamei (despre care Anne Frank crede că nu şi-a iubit niciodată fiica), dragostea pentru tatăl ei (alintat „Pim”), micile certuri pe care le are cu membrii familiei van Pels (numiţi în carte „van Daan”), invidia faţă de sora ei, Margot, mult mai cuminte şi mai aşezată. Totuşi, dincolo de toate acestea, se întrevede creionarea unei personalităţi distincte, o domnişoară care cere explicaţii, care judecă, dar şi iubeşte; care se arată oripilată de ororile nazismului, dar cade pradă primilor fiori ai dragostei în prezenţa lui Peter, băiatul de 17 ani al familiei van Pels. E o gamă întreagă de sentimente aici, surprinse de-a lungul celor 2 ani în care cei 8 locuitori ai anexei n-au avut voie să părăsească defel locuinţa. În asta stă, de fapt, tragedia acestei cărţi: toate izbucnirile, căderile şi bucuriile sunt trăite hiperbolic, pentru că lipsa spaţiului, interdicţia de a privi strada, oamenii, păsările şi de a adulmeca aerul curat potenţează şi amplifică dureros orice sentiment. Claustrarea provoacă disconfort, întinde nervii la maximum, în timp ce frica pune stăpânire pe fiecare membru al acestui mic grup. Anne Frank descrie modul în care fuge culoarea de pe feţele celor aflaţi la masă în momentul în care aud zgomote neobişnuite la parter, dar şi bucuria imensă când află că pericolul i-a ocolit, încă o dată. Însă până când?

Până în data de 4 august, când vor fi descoperiţi, arestaţi şi, ulterior, trimişi la moarte. Anne Frank moare în 1945, în primăvară, în urma unei epidemii de tifos care a izbucnit în lagărul în care ea s-a aflat. Nu se cunoaşte unde i-a fost aruncat corpul, însă acesta a urmat soarta celorlalte cadavre: groapa comună. Jurnalul ei, în schimb, trăieşte şi azi. Iar dacă aveţi ocazia să vizitaţi ascunzătoarea Annei Frank, vă zic cu siguranţă că merită. E unul dintre cele mai tulburătoare locuri pe care le-am vizitat în viaţa mea. Nimic nu m-a emoţionat mai tare decât urmele de creion lăsate pe unul dintre pereţi de către Otto Frank, care arătau înălţimea până la care crescuseră fetele familiei Frank, Margot şi Anne, până la acea dată. Sau micuţa cameră a Annei, cu pereţii acoperiţi cu fotografii ale starurilor de la Hollywood, decupate din revistele vremii, pe care Miep şi Bep (cele două tinere care au ajutat familia Frank) le aduceau adolescentei. Chiar dacă eram în centrul Amsterdamului, liniştea din acele încăperi care aveau respiraţiile victimelor încastrate în pereţi mi s-a părut asurzitoare. Iar austeritatea solemnă a anexei – de o ucigătoare eleganţă şi demnitate. Aceşti oameni au trăit istoria în şoaptă, furişându-se din faţa barbariei cu faţă umană, parcurgând anii războiului în vârful picioarelor, deasupra unei lumi care o luase razna. O lecţie fantastică despre instinctul de conservare, depre iubire şi tinereţe, despre curaj şi moarte. O carte pe care am citit-o cu o constantă senzaţie de rău fizic, de greaţă, provocate de conştientizarea faptului că nu eram în mijlocul unei ficţiuni, ci în cea mai crudă şi zguduitoare realitate.

„Every day I feel myself maturing, I feel liberation drawing near, I feel the beauty of nature and the goodness of the people around me. Every day I think what a fascinating and amusing adventure this is! With all that, why should I despair?” (Anne Frank, 3 mai 1944).

(Anne Frank, The Diary of a Young Girl, 358 p., ed. Penguin Books, 2007)

Ştiu că tocmai am inventat un cuvânt nou, dar nu-mi pasă, pentru că după concediu (nu spun „binemeritat”, că-mi sar în cap invidioşii) încă îmi mai pot permite să mă iau a la legere, vorba franţuzului.

Însă chiar cred că Ion Barbu reuşeşte, chiar dacă pe hârtie, prin fotoşopări şi alte manevre estetico-chirurgicale aplicate betoanelor, să înfrumuseţeze, fie şi potenţial, un oraş românesc de o urâţenie a sărăciei care te şochează: Petrila. Proiectul e mai vechi. Am citit, acu’ ceva vreme, la aceeaşi editură, Antologia poeziei româneşti la zid, care a depăşit, de fapt, graniţele firave ale hârtiei. Poeziile chiar au ajuns pe zidurile hâde ale Petrilei, iscând la vremea respectivă un mic scandal cu izuri administrativ-instituţionale de o comicăraie tristă cum rar s-a văzut pe meleagurile noastre. „Mâzgălitorii” au fost acuzaţi de satanism şi de subminarea puterii de stat. Giizăs! Cretinism din abundenţă. Whatever…

Deci, ce face Ion Barbu cu acest volum? Continuă munca începută în anterioarele: imaginarea unei alternative la hidoşenia gri a clădirilor din Petrila şi tatuarea lor cu versuri româneşti şi desene sugestive. Maestru de ceremonii: acelaşi Ion Barbu. Literele coboară din pagina cărţii şi se strecoară pe nesimţite printre cărămizile triste ale caselor din oraş. Emil Brumaru, Petre Stoica, Marta Petreu, Ion Mureşan, Nora Iuga, Florin Iaru şi mulţi, mulţi alţii devin aici zugravi inspiraţi, creatori de piatră vie, de ciment vorbitor, de beton metaforic. Cezar Baltag, spre pildă, lipeşte următoarele cuvinte pe o casă gri, cu uşi nenorocite şi hornuri gata să se prăbuşească: dincolo de orbul / care caută bâjbâind / inima mea printre frunze (p.49). Singurătăţile acestei periferii culturale a Europei (după cum au numit-o creatorii volumului Antologia poeziei româneşti la zid) sunt imprimate discret pe imaginile unor locuinţe fără suflu, pe lângă care oamenii mişună stingheri, ca-ntr-o frică perpetuă de ochiul invaziv al libertăţii. Adrian Alui Gheorghe ne spune, de sub acoperişul unei căsuţe mângâiată discret de soare, că a trecut poştaşul a sunat din greşeală (p.65). Însă nu vreau să mai dezvălui din surprizele cărţii. E un volum care e frumos prin intenţie, şi anume aceea de a arăta, prin culoare şi cuvânt, că viaţa se poate împoezi, se poate înfrumuseţa prin literă, sunet, culoare. Frumos. Păcat că un astfel de proiect nu poate fi transformat în realitate în ţara unor moş teacă, indivizi cu capete pătrate, care preferă oricând o urâţenie pe care o pot controla decât un vers sugestiv care să te pună pe gânduri în drumul zilnic dintre locul de muncă şi crâşma din drum. Pe care cineva a aşezat-o acolo cu un scop. Pentru că, vorba cântecului, ăla n-a fost om nebun… 

(Ion Barbu, Colonia râsa-plânsa, 210 p., ed. Polirom, 2006)