Leviatan

Posted: 2010/09/26 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

M-am grăbit cât mai tare să scriu despre cartea asta, pentru c-am vrut să termin cu ea cât mai repede cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut atât de mult, încât voiam să scap cât mai degrabă de reacţiile (vizibile, înţeleagă cine ce-o vrea) pe care mi le-a provocat.

Nu mai ţin minte care a fost ultima carte la care, după întoarcerea ultimei pagini, să-mi dea lacrimile. E posibil să fi fost „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba” a lui Kazantzakis, dar asta se întâmpla acum vreo 5 ani, dacă nu mă-nşel. Oricum, nu ştiu ce amestec a făcut posibilă o asemenea reacţie din partea mea. O fi fost şi vremea de afară, şi duminica asta plictisitoare, şi unele chestiuni personale (în detaliile cărora n-am să intru, pentru că blogul ăsta nu va fi niciodată un păstrător de lamentări); cert e că nu m-am putut abţine şi da, puneţi-mă la zid, povestea lui Benjamin Sachs m-a emoţionat până la lacrimi.

Ştiam că Paul Auster e un autor prizabil. Acum vreo 2 ani am citit „Trilogia New York-ului” care, fără să mă dea pe spate, a constituit o lectură extrem de plăcută, într-un fotoliu portocaliu, în sunetul răscolitor al ploii care bătea în geamuri. Hei! Se pare că eu tot aşa îl citesc pe Auster: în vremuri ploioase. Cert e că „Leviatan”, cartea care mi-a umplut week-end-ul, mi-a făcut mult bine, deşi nu s-ar spune, judecând după primele minute de după terminarea ei…

E povestea lui Ben Sachs, un scriitor oarecare. Viaţa lui este narată de un bun prieten, scriitor şi el, care a fost părtaş la cele mai importante evenimente ale vieţii celui dintâi. Benjamin are o căsnicie reuşită (aparent!) cu Fanny, nu are copii, e un autor respectat şi relativ cunoscut. Numai că, la un 4 iulie cu ghinion, fiind sub influenţa băuturii, cade de pe scara de incendiu a unui imobil, de la o înălţime considerabilă. Şocul căderii e atenuat de nişte sfori întinse pentru rufe, aşa încât nu are parte de afecţiuni grave în ceea ce priveşte fizicul său. Toată întâmplarea, însă, îi bulversează concepţia despre viaţă şi-şi dă seama, uimit, că el nu mai vrea să trăiască. De aici începe, de fapt, acţiunea cărţii. Trebuie să treci de primele 150 de pagini ca să-ţi dai seama unde bate autorul. Benjamin Sachs se retrage într-o solitudine aproape perfectă, unde încearcă, totuşi, să-şi scrie cartea, intitulată Leviatan. Într-o seară, vrând să facă o plimbare care să-i aşeze în ordine gândurile şi să-i contureze un plan în legătură cu continuarea romanului, se pierde într-o pădure, de unde nu va putea ieşi decât a doua zi de dimineaţă. E recuperat de un tânăr şofer de camionetă, cu care se va întoarce către sat. Numai că, pe la mijlocul drumului, are loc o încăierare între şofer şi un individ (Dimaggio) care-şi parcase maşina în drumul lor, în urma căreia şoferul camionetei e împuşcat de acest Dimaggio, pe care Sachs, la rândul lui, aflat într-o stare de şoc, îl omoară cu o bâtă. Palpitant, isn’t it? Din portbagajul acestuia din urmă, Sachs ia o geantă cu o sumă imensă de bani şi fuge de la locul accidentului. Povestea e mult mai complicată, încerc eu s-o scurtez. Sachs o găseşte pe soţia lui Dimaggio (Lilly) şi pe fiica acestuia, Mary, îi spune adevărul, îi dă o parte din bani şi rămâne o perioadă să locuiască împreună cu ele. Nu scapă însă de eterna senzaţie că el n-ar mai trebui să trăiască, acum cu atât mai mult, cu cât e responsabil de uciderea unui om Într-un final, decide să-şi confrunte „stafia” victimei, cotrobăie prin lucuruile lui Dimaggio şi descoperă că era un soi de anarhist (cu o oarecare logică) pe care-l interesa un mod un pic mai neobişnuit de a pune lucrurile în ordine într-o Americă dezbinată: prin forţă. Dimaggio confecţiona bombe artizanale. Sachs preia meşteşugul şi, folosind identităţi false, reuşeşte să arunce-n aer mai multe reproduceri în miniatură ale Statuii Libertăţii, din diverşe orăşele americane. Până într-o zi când, din nefericire, un accident curmă această nobilă misie a eroului.

De ce e emoţionantă cartea: pentru că vorbeşte atât de firesc despre nevoia de a ieşi din propriile tipare. Sachs nu mai vrea să trăiască, e drept, însă ulterior îşi dă seama că nu vrea să trăiască mai departe ca Sachs. Împrumutarea identităţii victimei lui şi dorinţa de a-i continua acestuia munca începută, dintr-un fel de datorie morală, sunt feţe ale acestei permanente nevoi a omului de a-şi ieşi din contur every now and then. Când viaţa nu ţi se mai pare trăibilă, ai întotdeauna la dispoziţie alternativa vieţii prin delegaţie, chiar dacă în forme mai puţin brutale decât în aceea pe care a îmbrăţişat-o Sachs. Benjamin Sachs nu mai trăia, Dimaggio şi idealurile sale (chiar dacă blamabile, în esenţă), da! Morala poate fi şi inversă: nu te încumeta să intri în pielea altcuiva, pentru că alchimiile nu se potrivesc şi finalurile nu sunt întotdeauna reuşite. Carevasăzică, nicio confiscare de identitate nu e perfectă. Aşa cum, de altfel, nu e nici viaţa oricăruia dintre noi.

Nu vreau să mai continuu. Cartea m-a dat peste cap. Excepţional scrisă, cu personaje memorabile pe care nici nu le-am numit aici, cu acţiune palpitantă, dialoguri inteligente, vag substraturi filosofice, ritm alert, cu tot ce vreţi. O reală plăcere, dincolo de forţa neobişnuită a sugestiei şi de capacitatea simplă şi eficientă de a te pune pe gânduri. După ce am închis-o, am stat câteva minute bune cu privirea în gol şi cu ochii împăienjeniţi, într-o linişte întreruptă doar de sunetul sacadat al stropilor de ploaie pe pervaz.

Am nevoie de ceva veseeeeel!

P.S. ah, da, m-am prins şi ce e cu Leviatanul, şi cu Thomas Hobbes, da’ mi-e lene să scriu despre simboluri şi corespondenţe. Găsiţi-le voi. Uite o temă de casă! 🙂

(Paul Auster, Leviatan, 312 p., ed. Paralela 45, 2008, trad. de Mihnea Gafiţa)

Anunțuri
Comentarii
  1. Eva spune:

    Haha! In loc sa iau acest „Leviatan”, am cumparat „Leviathanul” lui Julien Green. Noroc ca mi-a placut, altfel ma biciuiam pentru eroare :))
    Inainte de targul de carte Gaudeamus, am rasfoit toate recenziile prezentate de tine aici si mi-am facut o lista. Din toata lista, am cumparat 5 carti (care se dovedesc a fi 4 :)) Am citit Geniul si zeita, Animal pe moarte, Identitatea si mai am Muzeul inocentei. Animal pe moarte m-a prins cel mai mult, Identitatea s-a salvat cu finalul, Geniul si zeita a curs ok. De-abia astept sa le cumpar/citesc si pe celelalte!
    🙂

    • danboeriu spune:

      oricât de inconfortabilă mi s-ar părea postura asta de „îndrumător de lectură”, mă bucur totuşi că aţi găsit cărţi pe placul dv., pornind de la ce mâzgălesc eu pe-aici.

  2. Eva spune:

    Credeam ca acesta este scopul unui blog cu recenzii – sa indrume spre lectura. Imi pare rau pentru starea de disconfort, m-am gandit ca un feedback e binevenit. Ah, si scuze pentru tutuiala.

    • danboeriu spune:

      eu făceam doar un exerciţiu de modestie. se pare că într-adevăr, nu mi se potriveşte. :))))

      tutuiala e mai mult decât ok, really. bring it on! 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s