Arhivă pentru 2010/09/30

„30 de ani. 3 volume de versuri. 1 copil. / 37 de femei. 1 singură nevastă. / 3 tentative de sinucidere. plus o internare la psiho. / 100 de depresii. 10.000 de remuşcări. / 7 meserii. 20 de locuri de muncă.”

Nu, nu despre mine e vorba aici, deşi mi-ar fi plăcut să semăn autorului la unele descrieri de mai sus. Am încercat şi eu să fac nişte versuri în care să înlocuiesc adevărurile lui cu ale mele, dar ies atât de prost la capitolul palmares, încât m-am lăsat păgubaş.

E vorba de Marius Ianuş şi volumul său din 2007, „Ştrumfii afară din fabrică!”. Pe ultima copertă, Daniel Cristea-Enache spune că autorul este cel mai bun poet al generaţiei tinere. O fi, dar, după gustul meu, cel mai tare e Komartin. En fin, nu asta contează. We’ll agree on disagreeing.

Ce mi-a atras mie atenţia la Ianuş:

1) scrie o poezie aproape completamente lipsită de lirică, dar prin care, totuşi, transpare emoţia. Iau la întâmplare: „Îmi place s-o fac ca un artist / îmi place să stau îndelung în tine, / pe penisul meu scrie ianuş inside – / un virus homofob mi-l susţine…” („ianuş inside”, p.35). Eh? Sau „[…] m-am târât spre ieşire / înjurând frumuseţea, Sinaia / şi pe Depeche Mode – // de ce pisicii mă-sii nu-mi spusese / că e cuplată?! // & m-am aşezat pe bordură şi / mi-am aprins o ţigară. // Şi am aşteptat să aud / sirena poliţiei” („Black celebration”, p.24).

2) se întrevede, nu ştiu dacă intenţionat sau nu, o destul de dificilă, dar nu mai puţin autentică, asumare a maturităţii. E vremea bilanţurilor parţiale, în care poetul rememorează o adolescenţă teribilistă, compensată (tardiv, probabil) de o cuminţenie casnică. Seamănă, aici, cu Dan Sociu care aranjează şosetuţele Ioanei pe calorifer, cu o duioşie descrisă suav în „Cântece eXcesive”. Ioana lui Sociu e Zveruţa lui Ianuş. „Când eram mic / îmi plăcea oriunde şi orice… / Camera bunicii era un palat /Castanul din faţă era un om magic. // Ce aţi făcut din mine / după asta? // Ce cunoştinţe de rahat / mi-aţi băgat în cap? // Şi în ce lume / m-aţi aruncat?… // Când eram mic camera bunicii / era raiul poveştilor. // Camioanele care treceau prin faţă / erau nişte zmei / cu piepturi de argint. ” („Versus – Versus M”, p.29)

3) există, cum îi şade bine oricărui poet in his 30s, răzvrătire, ură împotriva celor care ne croiesc destinele fără să ne-ntrebe dacă avem chef să-i ascultăm sau nu. Asta e o trăsătură comună poeţilor tineri de la noi însă, dacă m-ar întreba cineva, cred că Elena Vlădăreanu (cea din „europa. zece câtece funerare”) e cea mai cea la capitolul ăsta. E greu de înţeles cine e portretizată în versurile următoare? „În schimb i-am trimis într-o zi o scrisoare / vacii ăleia de ministru al culturii / la care nu mi-a răspuns, deşi îi cerusem asta – / pentru că ea era doar o vacă turnătoare / de care nu auzise nimeni / şi care nu ştia / decât să dea din pizda aia de gură / la televizor…” („Ţară de rahat”, p.106).

4) Ianuş nu scrie o poezie a neputinţei, a eşecului absolut. Poate şi pentru că lucrurile pe care i le-a dăruit viaţa? destinul? Dumnezeu? sunt suficiente pentru ca ochiul critic al tânărului furios să fie brusc îmblânzit şi să-i confere acestuia o privire de ansamblu asupra peisajului, în care micile plăceri personale sunt, deseori, mai importante decât marasmul general: „Când a alunecat Zveruţa pe gresia udă, / când i-am simţit capul izbindu-se de ea, am simţit că mor. // […] Simţeam că mor, că s-a terminat, şi fetele / s-au oprit din plâns şi / ne-am dus pe ţărm şi Zveruţa / a început să râdă.” („Ştrumfii alunecă pe gresia udă” – p.75).

Nu, categoric nu semăn cu Ianuş. Nici măcar n-am 30 de ani. Încă un an şi-un pic. Însă „Ştrumfii afară din fabrică!” mi-a dat idei. Numai că nu vreau să vorbesc despre ele, pentru că am eu superstiţia asta: că dacă te apuci să vorbeşti despre nişte planuri, există mari şanse ca ele să nu fie duse niciodată la îndeplinire. Deci 30 de ani, 37 de femei, 1 copil…

(Marius Ianuş, Ştrumfii afară din fabrică!, 120 p. ed. Cartea românească, 2007)