Arhivă pentru octombrie, 2010

Nu intenţionasem să cumpăr cartea asta. Dar nu pentru c-aş fi avut ceva împotriva ei, Doamne fereşte! Voiam neapărat să citesc „Moartea parafină”, cel mai recent volum de poezie al bănăţeanului Robert Şerban. Am şi găsit-o dar, văzând că mai există şi volumul ăsta în librărie, le-am cumpărat pe amândouă. Şi m-am hotărât să le citesc în ordine cronologică. De aceea am început cu „Cinema la mine-acasă”, apărut în 2006 la Cartea românească.

Pe Robert Şerban nu-l cunosc personal. Ţin minte, însă, o întâmplare al cărei protagonist a fost el (de fapt, nici nu e o întâmplare în sensul livresc al termenului) şi la care am participat şi eu. Eram la Zilele revistei Familia, acum câţiva ani (probabil 2006) şi stăteam liniştit pe scaun în incinta Teatrului de Stat din Oradea, aşteptând să văd ce ne pregăteşte scena. Acolo erau Ioan Moldovan, Traian Ştef, Mircea Bradu, plus câţiva poeţi care urmau să citească din creaţiile proprii. În spatele meu, pe rândul imediat următor, erau câţiva inşi mai gălăgioşi, din cauza cărora, uneori, cuvintele de pe scenă nu ajungeau intacte până la mine. M-am enervat, însă, ca să nu intru în categoria ţaţelor care admonestează condescendent alţi spectatori la teatru, am tăcut. La un moment dat, Ioan Moldovan anunţă că următorul poet prezent la Oradea care va citi câte ceva e Robert Şerban. Rumoare în rândul următor aceluia pe care stăteam eu. Fără prea multe fasoane, un tânăr înalt o zbugheşte, din spatele meu, pe scenă, ia microfonul şi spune că nu s-a pregătit cu nicio poezie (toată această justificare avea ceva frumos de copilăresc) dar că, dacă i se acordă un minut să transcrie din cap una mai scurtă, o va şi citi ulterior. Ioan Moldovan, ca o gazdă perfectă ce este, şi-a dat, evident, acordul. Robert Şerban scrie repede pe un bileţel câteva rânduri, se ridică în picioare, ia microfonul şi citeşte următoarea poezie („Poate”), pe care am regăsit-o în volumul de faţă: „din maşina sport / coboară două femei înalte / cu fustele scurte cât latul de palmă / sunt atât de frumoase atât de frumoase / încât numai gândul că poate sunt curve / mă mai linişteşte”. (p.39) Sala izbucneşte în râsete şi aplauze.

Aşa e Robert Şerban. Şi tot volumul acesta e la fel. Un ochi mereu curios, o privire percutantă, dublată de un umor sănătos şi de darul de a nu escamota urâtul din lume. La Robert Şerban, metafora nu se naşte din splendoarea versului, ci din firescul unei imagini pe care numai un ochi talentat îl poate surprinde în totalitatea sa: „o mamă şterge cu dosul palmei / bărbia fiului care mănâncă // e bătrână / are părul de culoarea cremenii / şi mâna atât de uscată / încât / după ce fiul i-o sărută / începe / să fumege / încet” („fum”, p.54).

Poetul face dese trimiteri la imagologia unei copilării fericite. Însă, acum, o priveşte prin grila de interpretare senzorială a adultului, care detectează în peisajul bucolic şi nuanţe ale unui refuz al plăcerilor „incorecte”: „am tăiat porcul / i-am scos şuncile şi le-am sărat / i-am pus carnea la fum / i-am scurs beregata / iar din plămâni din ficat maţe şi splină / am făcut sângerete // am tăiat porcul / un an întreg am mâncat din el / şi mi s-a părut că viaţa / e foarte frumoasă” („mi s-a părut”, p.47).

Discrete interogaţii metafizice mai găsim în volum, alături de tablouri de o vivacitate perfectă, într-un ansamblu care nu pare deloc încărcat. Robert Şerban pare să vadă totul şi, dacă i se pare că a ratat ceva, recurge imediat la registrul universal, într-o duioasă compensaţie: „de fiecare dată când mă uit la cer / mă întreb / dacă lui Dumnezeu nu i se face rău / când ne priveşte de la o înălţime / aşa de mare” (p.48).

Poezia care dă titlul volumului e uşor diferită de tonul general al cărţii. Se întâlnesc acolo autoironia şi satisfacţia împlinirii la nivel de gonade a unor neputinţe sufleteşti. Pentru că e emotiv (şi „prost”, după propria descriere), poetul lăcrimează la filme, iar domnişoarele care-i stau în preajmă se topesc în faţa unui bărbat care-şi exhibă latura sensibilă (numai în literatură există asemenea femei, vă spun eu…). Prin urmare, „ele au toate aceeaşi reacţie / mă iau în braţe / mă strâng la piept / mă mângâie pe cap / uneori îmi şterg ochii / ce femeie rezistă unui bărbat care plânge? // acasă / la filme despre moarte / despre viaţă / eu plâng şi fut” (p.42). Ceea ce, of course, vă doresc şi vouă. Că tot e week-end şi avem timp. 🙂

(Robert Şerban, Cinema la mine-acasă, 80 p., ed. Cartea românească, 2006)

Poeziile mele

Posted: 2010/10/24 in Uncategorized
Etichete:, , , ,

Am uitat să vă semnalez la timp apariţia în revista Familia a trei poeme de-ale mele. Şi nu vreau să treacă anul fără să vi le dau spre citire. 🙂 Acestea au apărut în numărul 5/2010 şi le puteţi găsi accesând adresa revistei (aici) şi dând click pe „2010”, iar apoi pe „nr. V” al publicaţiei. Pagina 47 e cu noroc!

Le găsiţi acolo: amsterdam, loco, silent night. Lectură uşoară! 🙂

A trecut ceva vreme de când n-am mai avut curajul să deschid o carte de-a Hertei Müller. Pentru cârcotaşi: faptul că am citit acum „Călătorie într-un picior” n-are nimic de-a face cu vizita Hertei Müller la Bucureşti de la sfârşitul lunii trecute. Nu aşa îmi aleg lecturile.  Ba chiar vă spun că am început s-o citesc pe scriitoarea germană (da, germană, nu româncă!) înainte de a fi primit Nobelul pentru literatură. Scurt.

De ce spun că mi-a lipsit curajul să mă reapuc de vreun roman al acestei autoare? Pentru că, aşa după cum afirma Alexandru Paleologu despre Emil Cioran (şi păstrând, evident, proporţiile, că-mi cunosc lungul nasului), am senzaţia că Herta Müller  a scris toată viaţa ei o singură carte, de fapt. În mai multe volume, cărora le-a dat nume fanteziste.  Îmi place enorm sinceritatea acestei scriitoare, cât şi faptul că declară cu inima deschisă că ea scrie pentru ca să poată trăi şi , deci, recunoaşte caracterul curativ al propriului talent. Şi vorbim de talent, nu glumă. Herta Müller nu se pierde în adâncimi epice. Rândurile ei par fotografii alb-negru, într-o austeritate tulburătoare a detaliului, însă cu atât mai şocantă. Forţa sugestivă este fantastică. Din numai câteva cuvinte, aparent haotice, reuşeşte să-ţi creeze impresia că lucrurile se întâmplă exact sub ochii tăi.

Romanul acesta e primul pe care autoarea l-a scris după plecarea din România. Apărută în 1989, cartea ne-o aduce în prim-plan pe Irene  (un alter-ego al autoarei), femeia care se refugiază într-o patrie de rezervă. Întreaga carte e construită pe zbuciumul interior al femeii care e suficient de chibzuită încât să-şi dea seama că noua casă respiră libertatea prin toţi porii, dar şi destul de melancolică şi prizonieră a trecutului încât fantomele groteşti ale celeilalte ţări s-o urmărească în continuare. Iscoditoare, cu o acuitate ieşită din comun, cu un ochi critic de o rară exigenţă, Irene scrutează noua realitate şi o îmbină involuntar cu frânturi ale existenţei din ţara pe care a lăsat-o în urmă. După ani întregi în care suspiciunea fusese a doua natură a fiecărui individ, e firesc ca orice întâlnire cu neprevăzutul s-o transforme pe Irene într-o persoană aproape asocială (vezi greutatea închegării unei relaţii fireşti cu Thomas ori Franz). Ne sunt relatate ciocnirile cu birocraţia vestică, diferenţele de nuanţă între dorinţele unor oameni care nu împart aceeaşi bucată de trecut, imposibilitatea adaptării la un ritm de viaţă care evacuează complet din structura sa orice formă de evazionism sfios (dacă nu faci faţă, nu eşti cruţat) ş.a.m.d.

Toată cartea (la fel ca şi celelalte purtând aceeaşi semnătură) vibrează a poezie. Herta Müller nu scrie o proză clasică (în sensul cel mai perimat al termenului); la ea, epicul ia forma unor vase comunicante, care stabilesc legături între sentimentele unui dezrădăcinat şi cerinţele noii vieţi; între agăţarea maladivă de un trecut care ştii că te-a alungat şi adaptarea la un nou habitat; între prozaismul arid al asfaltului neprietenos şi bucuria misterios-poetică a unei pene de porumbel găsită în casă. Legătura cu teroarea trecutului se simte doar în respiraţia străină pe care Irene o detectează atunci când citeşte o scrisoare venită de la prietenii rămaşi în România. Felia mică de aer de acasă care însoţeşte păcatul izbăvirii prin fugă.

Totul se leagă. Firescul trebuie să se simtă ca la el acasă. Când ţi-e frică, bagi capul sub plapumă. După ce spaima ţi-a trecut, revii la suprafaţă. Şi ajungi să nu te mai temi atât de tare dacă descoperi că elefantul din sufragerie e tot acolo. Începi să te obişnuieşti. E doar o altă formă a fericirii. Libertatea ia forma vasului în care o torni. Şi acum ai voie să te bucuri de ea, dragă Irene.

(Herta Müller, Călătorie într-un picior, 196 p., ed. Humanitas fiction, 2010, trad. de Corina Bernic)

La aniversară

Posted: 2010/10/19 in Uncategorized

Astăzi, 19.10.2010, acest blog împlineşte un an. Poate n-o să mă creadă multă lume când spun că n-am intenţionat ca acest eveniment să coincidă cu a o suta carte pe care am citit-o de când scriu aici. Aşadar, după un an de bloggerit şi 100 de cărţi citite şi comentate, e vremea unui scurt bilanţ.

Voiam ca postarea asta să fie ceva mai veselă. Nu e. Dar asta n-are deloc legătură cu plăcerile pe care mi le provoacă blogul. E o chestiune colaterală, pe marginea căreia n-am să brodez.

Deci, momentul de sinceritate 1: a fost mai mare decât 100 numărul cărţilor pe care le-am citit. Nu cu mult mai multe, pentru că nu mi-ar fi permis timpul. Însă despre unele romane pur şi simplu n-am avut ce să scriu. Şi m-am mirat. N-am putut, de exemplu, să scriu nici măcar o impresie despre Saul Bellow şi „Iarna decanului”. Nu mi-a plăcut deloc, deşi toate premisele o arătau. Subiectul mă pasionase (mizeria cotidiană comunistă în România), scriitura era în regulă (autorul e nobelizat, ce dracu’…), însă nu m-a mişcat absolut deloc. N-am avut putere nici măcar să „desfiinţez” cartea. Era inutil. Mă gândeam că n-am putut intra în atmosferă, că nu m-am pliat cum trebuie pe subiect etc. Adică mi-am transferat în totalitate vina de a nu-mi fi plăcut Saul Bellow. Din respect pentru cei care-l gustă, evident. După aceea, a mai fost o carte pe care am luat-o doar pentru că mă intrigase. Era „Sextingul” Loredanei Groza. Pfuuu… De departe cea mai proastă carte pe care am citit-o vreodată. Poate oricând sta la loc de cinste în topul celor mai jalnice încercări scriitoriceşti. Vă daţi seama că nici despre cartea asta n-am putut scrie nimic. Ce era să scriu? Că Loredana îi explică fetiţei ei că, atunci când se fac copiii, tati îi dă lui mami un sos special, ca la McDonald’s? Naaah… Nu se poate. Totul are o limită. Mai ales eu! 🙂

Momentul de sinceritate 2: sunt de acord că lista celor 100 cu care se încheie acest prim an de blogăreală despre cărţi e oarecum ciudată. Am renunţat, cel puţin în anul care a trecut, la cărţile mari, la „bulevardele” literaturii. Nu-mi stă mereu în fire lucrul ăsta. Mai am mulţi clasici de devorat şi nu mă voi feri de ei în viitor. Nu vreau să spun, prin asta, că mă angajez să-i citesc pe X şi pe Y. Pentru că singurul criteriu al lecturii este, la mine, plăcerea. Spuneţi-mi hedonist, dacă vreţi, dar cititul e, în cazul meu, aşa cum am spus-o şi cu alte ocazii, singurul viciu mărturisibil.

Momentul de sinceritate 3: Nu vă promit nimic pe mai departe. Nu ştiu dac-o să vă placă ce voi citi de-acum încolo, nu ştiu dacă veţi fi dezamăgiţi sau nu. Contează prea puţin. Dacă unul sau doi oameni se simt mânaţi către o carte ca urmare a ceea ce scriu eu aici, sunt deja mulţumit. Blogul şi-a atins scopul. Nu vreau să dau indicaţii la tăt cartieru’.

Momentul de sinceritate 4: pe parcursul ultimului an, blogul ăsta mi-a făcut bine. Şi, din nou, nu voi intra în detalii. Pot să spun doar că am cunoscut mai bine nişte oameni pe care-i apreciam oricum, că am primit semnale pozitive de la persoane cu care nu credeam vreodată că voi ajunge să vorbesc face-to-face, că am fost cooptat în nişte proiecte care m-au onorat şi că nu vreau să mă opresc. Cel puţin deocamdată.

Hai, că v-am ameţit deja. Şi mai am şi alte treburi pe lângă lauda de sine.

La mulţi ani, blogule!

V-am spus eu cândva că mi se întâmplă să fac pasiuni pentru câte-un autor. De cele mai multe ori, păţesc lucrul ăsta cu autori străini. În momentul în care-i descopăr, mi se pare că l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Nu mică mi-a fost mirarea, anul acesta, să constat că şi Dinu Pillat e unul dintre scriitorii cu care rezonez puternic. Îmi place atât de mult scriitura acestui autor, încât îmi pare foarte rău (mă cuprinde o tristeţe iremediabilă, vorba poetului) că a scris atât de puţin. Şi, dacă tot mi se-arată de-un bilanţ, cât de curând, declar aici, pe onoarea mea de pionier, că „Aşteptând ceasul de apoi” este cartea mea preferată pentru 2010.

După ce am citit-o, am căutat prin anticariate şi restul romanelor lui Dinu Pillat. Am găsit doar „Moartea cotidiană”, despre care e vorba în postarea asta. Oricum, nu disper, pentru că pe coperta a patra a romanului „Aşteptând ceasul de apoi” ni se spune că e prima carte din seria de autor Dinu Pillat. Aşadar, cu puţintică răbdare, o să găsesc şi „Tinereţe ciudată”, primul său roman. Cât de curând.

„Moartea cotidiană” prezintă într-o cheie metaforică declinul unei lumi. Familia profesorului Justinian Ionescu nu e decât configurarea în mic a unui univers pe cale de dispariţie: mica burghezie, faţă în faţă cu evoluţia evenimentelor. Nicăieri pe parcursul romanului nu întâlnim vreo referinţă istorică, însă modul în care sunt desenate cele două zile şi o noapte din destinul acestei familii vorbeşte de la sine. Cartea e structurată în 3 părţi („O zi”, „O Noapte”, „O altă zi”), fiecare dintre acestea scoţând în relief morbiditatea lentă a unei vieţi trăite sub semnul rutinei absolute. Aceasta e una din cheile în care poate fi citit romanul: moartea cotidiană nu e nimic altceva decât parcursul mecanic pe care fiecare membru al familiei trebuie să-l parcurgă zilnic, în aşteptarea resemnată a unui final. Justin e căsătorit cu Ana, stâlpul casei, care se priveşte des în oglindă şi care, în lipsa unor activităţi cotidiene fructuoase, rememorează părţi mai mult sau mai puţin fericite din trecutul ei. Au împreună un băiat, Sandu, student, a cărui tentativă de evadare din chingile unui destin anonim se consumă prin gustarea excesului. În postfaţa cărţii, Monica Pillat chiar spune lucrul acesta: că eroii romanului nu au altă scăpare din acest cotidian decât fie lehamitea (cum e cazul lui Justin, căruia îi e lene până şi să salute oamenii pe stradă, în drum spre metrou), fie spargerea tiparelor (cazul lui Sandu, care bea în fiecare seară şi-şi găseşte adăpost pe la câte-o tânără generoasă). Nu există, aşadar, cale de mijloc. Sau, dacă ea există (cum se întâmplă cu Ana), ea e atât de insipidă încât nu-şi află nicio formulă de exprimare exterioară. Hypolit, fratele ciung al lui Justin, este personajul cu rol de spectator, din cauza infirmităţii sale. N-a fost niciodată foarte legat de Justin, trăieşte din mila familiei sale, se dedă la (ne)vinovate jocuri erotice cu slujnica şi cu Ana, care-l refuză scârbită, dialoghează cu cioclul care le este vecin (ameninţarea perpetuă a morţii este prezentă prin acest mic element de simbolism). Nu are nicio răspundere, îşi duce traiul într-o perfectă dependenţă de ambianţa rece a familiei fratelui său.

Toate lucrurile se petrec într-o încetineală bolnăvicioasă. Personajele par să trăiască în inerţia maladivă a unui mecanism care nu ţine cont niciodată de dorinţele celor în care s-a instalat. Nici Justin, nici Ana şi nici Sandu nu par să trăiască gândindu-se la un „mâine”. Cazna fiecărei zile constă în simpla ducere la capăt a ei. Această stare de încremenire totală are aparenţa unei morţi cotidiene.

Totuşi, viaţa membrilor familiei pare zguduită de moartea neaşteptată a lui Justin, petrecută pe când acesta se afla la biroul său. E nevoie de mobilizare, de pansare a rănilor, de o schimbare de optică. Însă, paradoxal, nimic din toate acestea nu se va întâmpla. Într-atât de instalată în structura personajelor e senzaţia inutilităţii castratoare încât nimeni nu va fi pe deplin dislocat din starea iniţială şi repus pe o altă linie. După şocul iniţial, nu mai e loc nici de lacrimi, nici de regrete, nici de suspine. Se revine la viaţa iniţială, ba chiar cu uşoare urme de invidie că Justin, iată, a reuşit să facă o figură frumoasă ieşind din peisajul tern în care-şi târa zilele.

„Moartea cotidiană” e, aşadar, un roman foarte dens, cu multiple paliere interpretative (ceea ce-mi place foarte mult) şi cu un stil literar care face ca până şi o temă de un sumbru imaculat să pară palpitantă. Mă declar, aşadar, fan al lui Dinu Pillat.

P.S. şi, cu această însemnare, iată că am atins pragul magic: e cartea cu numărul 100, de când deţin acest blog. Şi încă n-am împlinit 1 an! 🙂

(Dinu Pillat, Moartea cotidiană, 168 p., ed. Dacia, 1979)

A apărut nr. 5 al revistei suspans. ro. Din punctul meu de vedere, high-light-ul acestui număr este interviul pe care Mircea Pricăjan i l-a luat lui Dan C. Mihăilescu. Way to go, buddy! Cu Mircea vorbesc, evident… 🙂 Apropo, editorialul, semnat de acelaşi Mircea, e unul dintre cele mai bune texte de atitudine pe care le-am citit în ultima vreme. Îl recomand călduros.

Să nu uităm, totuşi, că şi subsemnatul şi-a făcut datoria de recenzent, aşa că veţi putea citi impresiile mele despre Cadavrul din bibliotecă, un roman al veşnic surprinzătoarei Agatha Christie.

Lectură plăcută!

(Agatha Christie, Cadavrul din bibliotecă, 224 p., ed. Rao, 2009)

Am văzut recent la librăria Humanitas (unde las lunar echivalentul salariului minim, cred) un volum semnat Adrian Lustig. Se chema „Funeralii fericite!” şi a apărut anul acesta. Am făcut un obositor exerciţiu de concentrare ca să-mi aduc aminte de unde ştiu eu numele ăsta. Aţi ghicit: din biblioteca personală. Hai să fiu cinstit şi să spun că o bună parte din totalul cărţilor mele a fost cumpărat de ai mei, înainte şi după 1989. Evident, la un moment dat s-au oprit, că venise tranziţia şi peste ei (deci li s-au schimbat priorităţile) şi s-au gândit să lase moştenire mormanul de cărţi tocilarului care eram. Iar eu, ca un demn urmaş al celor care mi-au pus cartea în mână (taică-meu îmi dădea să citesc Allan Poe, iar maică-mea mă înnebunea, în clasele mici, cu Jules Verne, care nu mi-a plăcut niciodată), am dus tradiţia mai departe. În ultimii 5 ani, cred că am dublat numărul cărţilor pe care le aveam în casă. Asta ca să nu mai zic că şi bunică-mea mi-a oferit întreaga ei bibliotecă, de unde i-am putut citi (tot prin tinereţile mele) pe Dumas, Zola, Maupassant, ba chiar şi pe Shakespeare (din care, în clasa a şasea, când am încercat să citesc „A douăsprezecea noapte”, n-am priceput nimic).

Oau, ce m-am lungit… Voiam doar să nu vă mire dacă, din când în când, mai vedeţi la mine pe blog şi nişte cărţi vechi, publicate acum multă vreme. Sunt tot ale mele.

„Un băiat ura o fată” a fost, pentru mine, o cruntă dezamăgire. Am crezut că, autorul fiind publicat acum la Humanitas, o fi ceva de capul lui. Şi poate chiar e! Numai că asta n-o fi cartea lui cea mai bună. A apărut în 1990 şi bănuiesc că a fost scrisă înainte de revoluţie. De aceea, lucrurile care în mod normal ar fi putut fi exploatate într-un registru comic (obtuzitatea unor funcţionari mărunţi, tâmpenia graţioasă a inginerilor de pe şantier ş.a.) rămân într-o lumină conformist-cuminte. Se simte, pe alocuri, că autorul are resurse în dezvoltarea unui limbaj colorat, însă evită să-l folosească la maximum. Aşa încât romanul e subţirel, plictisitor şi lipsit de vlagă. E vorba despre un tânăr aspirant înr-ale lirismului (Sergiu Arvinte, poet amator), îndrăgostit de o colegă de facultate, Marina, care îl refuză ferm. Alexandru, amic al Marinei, este rugat de aceasta să-şi pună în aplicare întregul arsenal de detectiv wannabe şi să-l caute pe Sergiu, care dispare brusc după ce n-a avut succes în amor. Alexandru porneşte pe urmele acestui tânăr (refugiat pe un şantier unde, ca să scape de durerea pricinuită, îşi doreşte să lucreze la cel mai dificil raion) şi toată cartea e o relatare a acestei căutări. Alexandru se întâlneşte cu o sumedenie de personaje: tipa înfiptă care-şi caută chiriaşi, părinţii îngrijoraţi, conţopiştii ignoranţi etc. Dar nu e nimic spectaculos aici. Nu ştiu ce intenţie a avut autorul, însă cartea asta n-a fost, de fapt, nimic. Deci… nu!

Parcă am citit undeva că Adrian Lustig e întrucâtva „responsabil” de umorul extraordinar al filmului „Nunta mută”, a lui Horaţiu Mălăele. L-am văzut anul trecut şi a fost unul dintre cele mai mişto filme din 2009. Am, şi acolo, câteva rezerve, dar o să vi le spun când mi-oi deschide blogul cu filme! :)) Glumesc, evident. Nu-s deloc cinefil. Dar filmul acela merită văzut. De aceea, mă aşteptam ca Adrian Lustig să fie spumos. În „Un băiat ura o fată” n-a reuşit decât să plictisească. Deşi trebuie să recunosc că există pasaje în care se întrevede un soi de ironie fină, din familia mai-târziu-publicaţilor Radu Paraschivescu ori Radu Pavel Gheo. Adică startul fusese bun. Numai că autorul s-a împiedicat pe parcurs. Păcat. Mă mai poate surprinde Adrian Lustig cu ceva? Om trăi şi-om vedea, vorba orbului pe patul de moarte…

(Adrian Lustig, Un băiat ura o fată, 184 p., ed. Eminescu, 1990)

John Fante (1909-1983) e un autor american de origine italiană. A fost recompensat post-mortem cu PEN Lifetime Achievement Award. Mă gândeam că lucrul ăsta se întâmplă în acele cazuri în care unui autor valoros nu i s-au recunoscut pe deplin meritele în timpul vieţii. Şi ştim asta, cel puţin în câteva cazuri sonore. Noroc cu Nobelul şi cu Llosa, că s-a mai făcut niscaiva dreptate, până nu era prea târziu. Eh, am divagat. Deci: mă gândeam că John Fante e un autor uriaş care, din motive obscure, n-a fost suficient recompensat pe vremea când era în plin avânt creator. Mai mult decât atît, judecând după coperta a patra a acestei cărţi, unde ni se spune că „O să vină şi primăvara, Bandini” e capodopera lui Fante, mă aşteptam ca romanul ăsta să fie excepţional.

Şi nu e. În mod sigur, în teoria literară nu există noţiunea de „literatură cuminte”. I s-ar potrivi de minune romanului ăstuia. „O să vină şi primăvara, Bandini” prezintă o familie de imigranţi italieni în America, faţă în faţă cu o sărăcie lucie şi cu zero perspective. Svevo, capul familiei, e zilier, mama, Maria, e o habotnică feroce, iar cei trei băieţi îşi trăiesc cât se poate de firesc adolescenţa (Arturo, 14 ani) ori preadolescenţa (August, Federico). Arturo se îndrăgosteşte de Rosa, fură din zestrea mamei lui un colier pe care i-l dăruieşte, Rosa îl refuză (crezând că e furat), Arturo îl zvârle în văzduh. Rosa face pneumonie şi moare. Asta e una dintre poveşti. Cealaltă ni-l arată pe Svevo, căzut în graţiile lui Effie Hildegard, cea mai bogată şi cea mai văduvă locuitoare a orăşelului. Îi repară şemineul. Ea îl mai pune la muncă. Îl atrage în pat. Svevo cedează numai după ce-şi dă seama că Maria nu crede că, până atunci, a rezistat farmecelor acestei putana (aşa cum o numeşte la sfârşit). Arturo se duce după tatăl său acasă la Effie şi îl ia înapoi, după o discuţie mai mult sau mai puţin simbolică, ajutată şi de intervenţia jucăuş-agresivă a lui Jumbo, câinele lui Arturo. Şi cam atât.

Totuşi, n-am nimic de reproşat stilului. John Fante scrie direct, exact, forţa de sugestie derivând mai degrabă din precaritatea decorului decât din vreo invenţie metaforică.  E genul acela de scriitură care te prinde, care-şi permite să penduleze graţios şi pe nesimţite, schimbând perspectivele (chiar şi relatarea trece, uneori, de la persoana a treia la persoana întâi, ceea ce dă senzaţia comuniunii perfecte cu obsesiile personajului pus în discuţie). Numai că, nefiind dublat de o acţiune palpitantă, stilul se pierde oarecum în banalitatea poveştii. Am avut senzaţia că am mai citit povestea asta. Făceam legături chiar cu copilăria lui Paler (mama evlavioasă şi tatăl nepăsător) ori cu Moromeţii lui Preda. Ba chiar şi Ion Creangă mi-a venit în minte (şi nu, nu cu „Povestea poveştilor”).

De ce zic că e literatură cuminte: pentru că pare genul acela de proiect care îşi stabileşte de la bun început să nu supere pe nimeni (dpdv stilistic, de exemplu), să respecte un anumit dozaj al suspansului, să treacă elegant de la introspecţia fină la prezentarea pastelată a unui peisaj înduioşător etc. Get my point? „O să vină şi primăvara, Bandini” e o carte „corectă”, atât politic (nu arată cu degetul împotriva nepăsării americanilor pentru problemele minorităţii, nici pomeneală), cât şi stilistic (cu frazare lină, stil „curgător”, similar romanelor româneşti interbelice). Numai că, la fel ca oriunde şi oricând, şi în literatură cuminţenia poate fi plictisitoare.

Concluzie: o carte agreabilă. Atâta doar. Saga familiei continuă, totuşi. Autorul a mai scris încă 2 sau 3 cărţi avându-i ca protagonişti pe cei din familia Bandini. Cine ştie, poate următoarele poveşti or fi mai interesante. Dar nu promit că mă apropii de ele imediat. Mai am şi alţi clienţi… 🙂

(John Fante, O să vină şi primăvara, Bandini, 220 p., ed. Humanitas, 2008, trad. de Vali Florescu)

Însemnări

Posted: 2010/10/05 in Uncategorized

Eh, da! Nu ştiam ce nume să dau acestui post care nu face altceva decât să vă semnaleze că mă mai puteţi citi şi-n alte părţi (recte, pe hârtie). Şi asta pentru că a apărut numărul al doilea al revistei poesis internaţional (redactor şef Claudiu Komartin), unde cu mândrie semnez şi eu un text despre o carte a Constanţei Buzea. Şi pregătesc ceva familial şi pentru numărul al treilea. Enjoy! 🙂 Iacătă şi coperta:

P.S. puteţi descărca revista şi online, de aici. Textul meu se găseşte la pagina 73.

Cred că aţi păţit şi voi să aveţi o carte pe masă, lăsată acolo de cine ştie când, şi să vă apucaţi de ea mai mult din plictiseală, într-o duminică dimineaţă, fără să vă aşteptaţi la cine ştie ce. Şi totuşi, să vă afundaţi atât de tare în ea, încât să vă pară rău că se termină.

Exact aşa am păţit eu cu „Străini”, romanul japonezului Taichi Yamada. L-am citit ieri. M-am trezit, m-am ridicat în capul oaselor, mi-am rotit privirea prin cameră, am descoperit pe masă cele 19 cărţi care, toate, sunt „urgenţe” ( 🙂 ) şi am luat-o pe asta. Am deschis-o şi gata. Am rămas captiv.

E ceva straniu la toţi japonezii pe care i-am citit. Şi la Junichiro Tanizaki, şi la Haruki Murakami, şi la Yasunari Kawabata. Peste tot găseşti clivajul vechi-nou, ruptura între forţa tradiţiei şi seducţia modernităţii, personaje care nu-şi găsesc locul şi inima într-o societate isterică şi mecanizată ş.a.m.d. În mare, cam astea sunt ingredientele literaturii japoneze din ultimii 20-30 de ani. Nici Yamada nu face excepţie. Din ce citesc, e un scenarist de succes (şi asta se vede clar din stilul său literar, foarte precis şi direct, fără înflorituri ori pasaje prea lung-introspective, cu secvenţe cinematografice foarte bine dozate) şi un autor bine primit de critica de specialitate.

Acţiunea romanului e desprinsă, parcă, dintr-un film despre care, la început, nu ştii ce să crezi. Nu ştii dacă e vorba despre un thriller cu implicaţii psihologice (ori chiar psihiatrice), despre un sf ori despre un film care vrea să te zăpăcească total. Personajul principal, divorţat şi rămas singur într-un apartament dintr-un bloc destinat unor birouri, îşi petrece zilele scriind şi încercând să pătrundă serios pe piaţa scenariştilor şi a producătorilor. Locuieşte într-o solitudine absolută, ba chiar îşi dă seama la un moment dat că în tot blocul acela, noaptea, rămâne doar el. Nimeni nu mai locuieşte acolo. Sigur, primeşte vizita ofertantă a unei tinere, Kei, pe care la început o respinge, dar cu care, evident, ca-n orice film, ajunge să aibă o relaţie. Partea stranie e că această Kei nu doreşte ca eroul nostru să-i vadă pieptul, pe care şi-l ascunde în toate momentele lor de intimitate (dacă nu-nţelegeţi cum, gândiţi-vă că există şi doggy-style, na!). Într-o seară, intrând într-o sală de spectacole, eroul nostru are impresia că-l vede, printre spectatori, pe tatăl său, mort pe când el avea 12 ani (ambii părinţi i-au murit în acel stupid accident). De aici încolo, lucrurile o iau razna. Tatăl pare că-l recunoaşte, îl cheamă la el acasă, stau de vorbă, îşi petrec unele zile împreună, ca o familie fericită. Asta deşi personajul nostru (Harada) are 48 de ani, iar părinţii lui au în jur de35… Harada nu ştie dacă halucinează sau nu, dacă a înnebunit sau nu. Cert e că, după fiecare întâlnire cu ai lui, îmbătrâneşte subit, lucru pe care el nu-l observă nici măcar în oglindă, dar pe care i-l semnalează toţi cunoscuţii, îngrijoraţi. N-o să vă spun cum se termină totul, deşi e ca o poveste duioasă. Vă spun doar că există o legătură între Kei şi părinţii lui Harada, între încăpăţânarea lui Kei de a se ascunde şi himerele care-i dau viaţa peste cap scenaristului nostru etc. Trebuie să le descoperiţi singuri. E o carte care are suspans cât cuprinde şi care vă face bine într-o zi în care timpul pare că nu trece.

Da, e vorba despre o irealitate imediată (n-are-a face cu Blecher, fiţi cuminţi). Numai o astfel de întâlnire halucinantă şi neverosimilă te pune în situaţia de a-ţi reevalua priorităţile, de a-ţi regândi termenii reconcilierii cu trecutul şi de a-ţi negocia cursul zilelor pe care le mai ai în faţă. Şi chiar dacă romanul de faţă nu are toate elementele unei „mari literaturi” (geeez, deja am o obsesie cu clişeul ăsta!), e, până la urmă, o mică bijuterie numai bună pentru o duminică anostă. Vorba aia, nu trebuie să zbori mereu cu Boeing-ul. Poţi încerca şi Wizz Air-ul din când în când. 🙂 Că tot acolo ajungi. Dacă ai noroc, chiar într-o irealitate imediată.

(Taichi Yamada, Străini, 212 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Iuliana Oprina)