Posts Tagged ‘paralela 45’

M-am grăbit cât mai tare să scriu despre cartea asta, pentru c-am vrut să termin cu ea cât mai repede cu putinţă. De ce? Pentru că mi-a plăcut atât de mult, încât voiam să scap cât mai degrabă de reacţiile (vizibile, înţeleagă cine ce-o vrea) pe care mi le-a provocat.

Nu mai ţin minte care a fost ultima carte la care, după întoarcerea ultimei pagini, să-mi dea lacrimile. E posibil să fi fost „Viaţa şi peripeţiile lui Alexis Zorba” a lui Kazantzakis, dar asta se întâmpla acum vreo 5 ani, dacă nu mă-nşel. Oricum, nu ştiu ce amestec a făcut posibilă o asemenea reacţie din partea mea. O fi fost şi vremea de afară, şi duminica asta plictisitoare, şi unele chestiuni personale (în detaliile cărora n-am să intru, pentru că blogul ăsta nu va fi niciodată un păstrător de lamentări); cert e că nu m-am putut abţine şi da, puneţi-mă la zid, povestea lui Benjamin Sachs m-a emoţionat până la lacrimi.

Ştiam că Paul Auster e un autor prizabil. Acum vreo 2 ani am citit „Trilogia New York-ului” care, fără să mă dea pe spate, a constituit o lectură extrem de plăcută, într-un fotoliu portocaliu, în sunetul răscolitor al ploii care bătea în geamuri. Hei! Se pare că eu tot aşa îl citesc pe Auster: în vremuri ploioase. Cert e că „Leviatan”, cartea care mi-a umplut week-end-ul, mi-a făcut mult bine, deşi nu s-ar spune, judecând după primele minute de după terminarea ei…

E povestea lui Ben Sachs, un scriitor oarecare. Viaţa lui este narată de un bun prieten, scriitor şi el, care a fost părtaş la cele mai importante evenimente ale vieţii celui dintâi. Benjamin are o căsnicie reuşită (aparent!) cu Fanny, nu are copii, e un autor respectat şi relativ cunoscut. Numai că, la un 4 iulie cu ghinion, fiind sub influenţa băuturii, cade de pe scara de incendiu a unui imobil, de la o înălţime considerabilă. Şocul căderii e atenuat de nişte sfori întinse pentru rufe, aşa încât nu are parte de afecţiuni grave în ceea ce priveşte fizicul său. Toată întâmplarea, însă, îi bulversează concepţia despre viaţă şi-şi dă seama, uimit, că el nu mai vrea să trăiască. De aici începe, de fapt, acţiunea cărţii. Trebuie să treci de primele 150 de pagini ca să-ţi dai seama unde bate autorul. Benjamin Sachs se retrage într-o solitudine aproape perfectă, unde încearcă, totuşi, să-şi scrie cartea, intitulată Leviatan. Într-o seară, vrând să facă o plimbare care să-i aşeze în ordine gândurile şi să-i contureze un plan în legătură cu continuarea romanului, se pierde într-o pădure, de unde nu va putea ieşi decât a doua zi de dimineaţă. E recuperat de un tânăr şofer de camionetă, cu care se va întoarce către sat. Numai că, pe la mijlocul drumului, are loc o încăierare între şofer şi un individ (Dimaggio) care-şi parcase maşina în drumul lor, în urma căreia şoferul camionetei e împuşcat de acest Dimaggio, pe care Sachs, la rândul lui, aflat într-o stare de şoc, îl omoară cu o bâtă. Palpitant, isn’t it? Din portbagajul acestuia din urmă, Sachs ia o geantă cu o sumă imensă de bani şi fuge de la locul accidentului. Povestea e mult mai complicată, încerc eu s-o scurtez. Sachs o găseşte pe soţia lui Dimaggio (Lilly) şi pe fiica acestuia, Mary, îi spune adevărul, îi dă o parte din bani şi rămâne o perioadă să locuiască împreună cu ele. Nu scapă însă de eterna senzaţie că el n-ar mai trebui să trăiască, acum cu atât mai mult, cu cât e responsabil de uciderea unui om Într-un final, decide să-şi confrunte „stafia” victimei, cotrobăie prin lucuruile lui Dimaggio şi descoperă că era un soi de anarhist (cu o oarecare logică) pe care-l interesa un mod un pic mai neobişnuit de a pune lucrurile în ordine într-o Americă dezbinată: prin forţă. Dimaggio confecţiona bombe artizanale. Sachs preia meşteşugul şi, folosind identităţi false, reuşeşte să arunce-n aer mai multe reproduceri în miniatură ale Statuii Libertăţii, din diverşe orăşele americane. Până într-o zi când, din nefericire, un accident curmă această nobilă misie a eroului.

De ce e emoţionantă cartea: pentru că vorbeşte atât de firesc despre nevoia de a ieşi din propriile tipare. Sachs nu mai vrea să trăiască, e drept, însă ulterior îşi dă seama că nu vrea să trăiască mai departe ca Sachs. Împrumutarea identităţii victimei lui şi dorinţa de a-i continua acestuia munca începută, dintr-un fel de datorie morală, sunt feţe ale acestei permanente nevoi a omului de a-şi ieşi din contur every now and then. Când viaţa nu ţi se mai pare trăibilă, ai întotdeauna la dispoziţie alternativa vieţii prin delegaţie, chiar dacă în forme mai puţin brutale decât în aceea pe care a îmbrăţişat-o Sachs. Benjamin Sachs nu mai trăia, Dimaggio şi idealurile sale (chiar dacă blamabile, în esenţă), da! Morala poate fi şi inversă: nu te încumeta să intri în pielea altcuiva, pentru că alchimiile nu se potrivesc şi finalurile nu sunt întotdeauna reuşite. Carevasăzică, nicio confiscare de identitate nu e perfectă. Aşa cum, de altfel, nu e nici viaţa oricăruia dintre noi.

Nu vreau să mai continuu. Cartea m-a dat peste cap. Excepţional scrisă, cu personaje memorabile pe care nici nu le-am numit aici, cu acţiune palpitantă, dialoguri inteligente, vag substraturi filosofice, ritm alert, cu tot ce vreţi. O reală plăcere, dincolo de forţa neobişnuită a sugestiei şi de capacitatea simplă şi eficientă de a te pune pe gânduri. După ce am închis-o, am stat câteva minute bune cu privirea în gol şi cu ochii împăienjeniţi, într-o linişte întreruptă doar de sunetul sacadat al stropilor de ploaie pe pervaz.

Am nevoie de ceva veseeeeel!

P.S. ah, da, m-am prins şi ce e cu Leviatanul, şi cu Thomas Hobbes, da’ mi-e lene să scriu despre simboluri şi corespondenţe. Găsiţi-le voi. Uite o temă de casă! 🙂

(Paul Auster, Leviatan, 312 p., ed. Paralela 45, 2008, trad. de Mihnea Gafiţa)

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, „Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ’77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază „la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem („Lectura pe înţelesul tuturor”, „Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la „baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic („Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea („… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul „rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): „În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)