Muia culpa

Posted: 2010/09/22 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Mi-a fost destul de greu să mă apuc să scriu textul de faţă. Motivul e simplu: nu întotdeauna sunt în stare să vorbesc într-un mod serios despre o carte care m-a făcut să râd în hohote. Pentru că asta a făcut „Bătăuşu’ de câmpi” din mine: m-a pus dracu’ să mă apuc de ea seara şi să pufnesc într-un râs nebun de câteva ori, aşa încât m-am temut să nu fiu „admolestat” (vorba lui Radu Paraschivescu) de către vecini…

Pe autoare, Lorena Lupu, actriţă, o ştiam doar de pe blogul personal. Tăioasă, inteligentă, spurcată la gură şi întotdeauna percutantă. Totuşi, în momentul în care mă apuc să citesc o carte, încerc, pe cât posibil, să fac abstracţie totală de autor. Carevasăzică, iau romanul aşa cum e el, nu-l interpretez prin prisma caracterului/umorilor/calităţii morale ale autorului/autoarei. Aşa mi se pare fair. Însă, în cazul de faţă, nu pot să nu aplaud faptul că o femeie tânără (autoarea) reuşeşte cu atâta iscusinţă să intre în pielea unui personaj masculin, un muncitor la fabrica de pantofi, inteligent dar neinstruit, cu numele (aducând aminte de un refren de manea) Gică Ciocălău. Îţi trebuie un efort considerabil ca să izbuteşti într-un asemenea proiect. Iar Lorena Lupu, după umila mea părere, a reuşit.

Sunt multe de spus despre acest roman. Chiar şi lucrul ăsta e ciudat, având în vedere că volumul nu depăşeşte 180 de pagini. Ce m-a frapat? În primul rând, o neobosită forţă vizuală. Cartea e construită sub forma unui monolog şi, din această cauză, lipsesc cu desăvârşire amănuntele necesare creării literale a decorului. Cu toate acestea, senzaţia care te urmăreşte pe tot parcursul lecturii e aceea că asişti la un spectacol de teatru în care naratorul stă, iniţial, pe un scaun, pe o scenă complet goală. Cu timpul, însă, pe măsură ce naratorul îşi deapănă povestea, în jurul lui cresc toate obiectele menite să accentueze şi să susţină desfăşurarea firului epic. Aşa apar în scenă blocul, canapeaua de pe hol, fabrica, apartamentul vecinei, staţia de autobuz, javra scării (Aurică) ş.a.m.d. Lucrurile dospesc, apar în peisaj cu o naturaleţe absolută, în jurul lui Gică Ciocălău, un fel de personaj rebranduit, cu obârşia în Decameronul lui Boccaccio.

Ce să mai pomenesc de vioiciunea lingvistică de o surprinzătoare prospeţime? Acţiunea e foarte simplă şi se desfăşoară pe durata unui week-end. Gică Ciocălău se îmbată, ca de obicei, ajunge într-un pat cu Andrei (care va fi, în curând, la „juridic”, numai să-şi termine facultatea), crede că mama lui a dispărut, îşi pierde cheile, încearcă disperat să agaţe o tipă în autobuz, îşi găseşte mama, se face luni dimineaţă, şefa îi face avansuri, el e mahmur, se duce acasă mai devreme şi adoarme pe canapeaua din holul scării. Atât. Dar ce ţesătură infatigabilă de termeni! Ce bogăţie argotică! Ce personaje pitoreşti… Şefa lui, Selena Plămadă, grasă ca o vită, e poreclită Marylin Moroi. Paznicul face goblenuri. Andrei e genul intelectualului în stadiu incipient, de la care Gică mai învaţă câte-un cuvânt, două, pe care le foloseşte aiurea. Antologice sunt conflictele din bloc, între dame trecute de prima tinereţe, cu orgoliile şi gramatica fiecăreia. Nu voi cita prea mult, pentru că aş strica farmecul cărţii. Limbajul e, aici, un tot unitar, nu depinde atât de mult de fiecare frază în parte, ci de înlănţuirea extraordinar de firească a ideilor. Totul curge, vorba aia… E un „peisaj” lingvistic lin, fără hopuri mari ori întreruperi prea nepotrivite. Cartea pare scrisă într-o singură etapă, fără pauze.

Impresionant e şi modul în care Lorena Lupu pare să dea mână liberă fiecărui personaj. Niciunul dintre eroi nu pare ghidat de o mână auctorială; fiecare dintre ei se mişcă firesc, într-un mediu în care sunt încastraţi funciar, într-o deplină libertate a acţiunii şi a vorbei. De aceea mi s-a părut un pic nepotrivit titlul. Nu pentru că n-ar constitui un haios joc de cuvinte, ci pentru că Gică Ciocălău nu bate niciodată câmpii. În lumea lui, el este o componentă perfect integrată. Aparţine acestui univers, cu toată fiinţa lui. Limbajul lui, colorat şi savuros, e parte a acestui decor. Fără el, elementul veridicităţii ar suferi grele pierderi. Autoarea e, de altfel, o creatoare de real dintre cele mai talentate în peisajul literar actual (aş asemăna-o, întrucâtva, cu Ioana Bradea, cea de la romanul de debut, Băgău). Senzaţia de stenogramă autentică nu te părăseşte. Lorena Lupu e doar martorul mut, care nu intervine niciodată în acţiune ori în limbaj. Doar redă, cu calm şi răbdare. Şi cu un talent desăvârşit, evident.

Există şi lucruri înduioşătoare aici. De pildă – deşi s-ar putea să n-am dreptate, o s-o spun – cred că iniţial autoarea şi-a privit personajul cu o profesionistă detaşare, însă a căzut în propria-i plasă, pentru că ajunge să-l îndrăgească. Sau, măcar, să-i devină simpatic într-un mod foarte cute. Pentru că Gică Ciocălău se dovedeşte, pe parcurs, a fi nu doar un pachet de muşchi şi o meclă de împingător de vagoane, ci un suflet delicat, în căutarea descumpănită a iubirii. „Psalmanelele” (nume date capitolelor) sunt un soi de incantaţii simple către Dumnezeu, pe care Gică îl roagă să-i dea putinţa de-a iubi, dacă tot i-a oferit dorinţa de afecţiune. Eroul e şi un mare timid, fapt dovedibil în episodul în care, stângaci, încearcă să se „bage-n seamă” cu tipa cu tricou funny („wanna fuck? fuck off”) din autobuz. Cu toate aceste „concesii” pe care i le face autoarea, există şi momente în care Gică trece cu grobianismul peste o limită a suportabilităţii. Dacă în majoritatea timpului el poate să-ţi stârnească zâmbete şi să-ţi devină simpatic, are uneori şi ieşiri care, chiar şi pentru un om din topor cum e el, par deplasate: „Maică-mea, când găteşte, parcă s-ar fute. Felul în care pune mâna pă fiecare amărăciune dă legumă, […] cu câtă poftă gustă din mâncare, s-o încerce dacă s-a făcut – pă bune, dacă numa’ o dată în viaţa ei ar fi gustat aşa din sperma unui tip, l-ar fi avut căţel în lesă pă veci” (p.87). A little too much…

La fel cum a little too much mi s-a părut şi relatarea episodului de iubire homosexuală, consumat între Gică şi Andrei. Nu vreau să se înţeleagă greşit. Cred că paginile în care e descrisă experienţa sunt de un mare rafinament şi de o candoare şi senzualitate perfecte. Însă n-au nimic de-a face cu restul cărţii. E singura sincopă, după părerea mea, în toată pânză pestriţă şi foarte reuşită a volumului. Lorena Lupu are resurse în a transforma un act carnal într-o sărbătoare a simţurilor, chiar şi atunci când e vorba de doi bărbaţi care se iubesc între ei: „[…] tu începi să râzi răguşit, excitat […] şi te pătrund cu limba, încercând să îmblânzesc strânsoarea febrilă a pliurilor. Te explorez cu curiozitate, ca un hoţ care revine la locu’ faptei, te simt cum tremuri, şi cum mica bortă începe să pulseze ca o inimioară, în timp ce îţi apuc cu frenezie pula […] ce frumoasă e, roză, mătăsoasă şi feciorelnică, o pulă-poezie” (p.115). Frumos, literar, însă în total dezacord cu tonul restului cărţii. Per ansamblu, totuşi, fragmentul nu strică nimic din frumuseţea brută a poveştii.

Una peste alta, cu toate defectele lui, Gică Ciocălău e un tip de toată isprava. În ciuda unei ignoranţe sulfuroase, muncitorul de la fabrica de pantofi (unde „trage în părţi”) are zvâcniri de inteligenţă pură, idei fulgurante de o claritate uimitoare, îmbrăcate în pilde de viaţă fără vreun  substrat inchizitorial. Gică e capabil şi să prezinte scuze atunci când trebuie („Muia culpa” de acolo vine), dar şi să se arate mirat de nesăbuinţa contemporanilor săi în privinţa unor lucruri elementare şi de bun simţ. Chiar dacă vorbeşte „porcăitor”, eroul nostru are un respect atavic pentru limba vorbită şi nu ezită să denunţe neglijenţa cu care oamenii folosesc instrumentarul lingvistic pe care-l au la îndemână: „Oare oamenii s-au uitat bine la lucruri înainte să le dea nume? Io cred că au făcut-o şi pe asta la futu-i mă-sa, cum fac oamenii dă obicei tot ceea ce fac” (p.170). Mai are rost să adaug că sunt completamente de acord?!

„Bătăuşu’ de câmpi” e o carte paradoxală, de un umor extraordinar, cu deosebită forţă argumentativă, cu un limbaj frust şi convingător şi, cel mai important, cu cea mai consistentă doză de veridic pe care am întâlnit-o în ultima vreme la prozatorii români tineri. Un deliciu, ce mai tura-vura…

P.S.1. Blogul Lorenei Lupu îl găsiţi în dreapta, la blogroll.

P.S.2. Mai jos, un interviu cu Lorena Lupu, la Bookfest, vorbind despre cele două cărţi ale sale. Despre „Bătăuşu’ de câmpi”, de la minutul al 3-lea încolo.

(Lorena Lupu, Bătăuşu’ de câmpi, 176 p., ed. Tritonic, 2007)

Anunțuri
Comentarii
  1. Lorena Lupu spune:

    nu te supăra, dar nu pot să nu râd în hohote văzând o carte atât de argotică analizată într-un stil atât de elegant.

    mulţumesc mult. te trec şi eu în blogroll, măcar pentru faptul că ai citit cartea asta fără să te aştepţi să fie „cumva anume”.

    • danboeriu spune:

      :)) na, păi înseamnă că ne-am făcut reciproc să râdem, ceea ce nu e puţin lucru!

      nu intenţionam să scriu ceva elegant, însă mi s-a părut că unele lucruri, dincolo de toată draperia aia argotică, erau cât se poate de serioase. şi mi-a plăcut combinaţia asta de frivol şi sumbru. atâta tot.

  2. animal00 spune:

    lorenco, da ce aveai mama in interviu?

  3. Lorena Lupu spune:

    tuse măgărească. 🙂

  4. als spune:

    m-ati facut curios in privinta cartii 😉
    tusea magareask ii da lorenei o vulnerabilitate f atashanta. vbeste cu multa sinceritate – si cu inteligenta pe care i-o stiam
    e ‘pe bune’, nicio fandoseala, ceea ce e atit de rar printre scriitori…
    felicitari!
    ps cu ocazia asta ii cer scuze k poate n-am fost destul de simpatic cu ea la tiff; adevaru e k in festivaluri e f stresant: toata lumea trage de tine & esti cu atentia distributiva & cu nervii in pioneze 😦

    • danboeriu spune:

      @ alş
      cartea merită, într-adevăr, citită. e un construct argotic cap-coadă, dar nu plictiseşte deloc. şi umorul e la locul lui!
      eh, nu cred că s-a supărat lorena pe dv. sau, dacă s-a întâmplat, cu siguranţă v-aţi fi dat seama până acum! 🙂
      p.s. vă rog să mă tutuiţi, am doar 28 de ani… 🙂

    • Lorena Lupu spune:

      alş: ai fost atât de simpatic pe cât ţi-a permis contextul. a fost ok, really.

  5. Sorina spune:

    Voi citi cartea la recomandarea ta! A cîta oară?
    Cred că mă va fascina limbajul argotic, ideea de piesă fără personaje scrise de la început. Mi-a plăcut şi ceea ce a spus autoarea în interviu despre oamenii inculţi. Mi-a plăcut, mai ales, felul detaşat în care a spus-o, nota de firesc, în pofida tusei de care suferea. Incultura se pare că trebuie acceptată fără fandoseli, fără judecăţi, fără prejudecaţi, ca fiind un dat. Ea există şi, iată, cineva doreşte să ne-o prezinte nefiltrat în paginile unei cărţi, aşa cum o întîlnim peste tot şi în fiecare zi…

  6. Lorena Lupu spune:

    şi când te gândeşti că acum alş nu mai e. 😥

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s