Pălăvrăgeală

Posted: 2010/04/04 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , ,

Mi se întâmplă uneori să cumpăr două cărţi, de doi autori diferiţi, care să trateze probleme similare sau să aibă ca punct de pornire cam acelaşi decor. Aşa am păţit atunci când am cumpărat „Animal pe moarte” (Roth) şi „Castelul de nisip” (Murdoch), ambele tratând (însă foarte, foarte diferit) povestea unui profesor matur care are o relaţie cu o don’şoară…

Aşa mi s-a întâmplat şi acum, când am cumpărat „Născuţi morţi” (Martin Amis) şi „Pălăvrăgeală pe Nil”, romanul lui Naghib Mahfuz, singurul autor arab care a luat Nobelul pentru literatură. Till now… Despre cartea lui Amis am scris ieri, iar azi, când am citit în întregime „Pălăvrăgeală pe Nil” îi vine rândul şi lui Mahfuz. Amândouă aceste romane au ca… „resursă umană”  un grup de prieteni care, în lipsa altor preocupări mai înalte, se droghează şi pun lumea la cale. Aici se opresc similitudinile. Pentru că dacă în „Născuţi morţi” avem un macabru bine dirijat, în cartea lui N. Mahfuz lucrurile stau cu totul altfel.

Tinerii egipteni care se strâng seară de seară pe un bac sunt instruiţi, sunt fie artişti, ziarişti, fie absolvenţi de litere care, însă, nu sunt deloc preocupaţi de lumea din afara lor. În jurul narghilelei, fiecare dintre personaje are câte o idee despre absolut, însă nu şi despre taxe şi impozite. Singura lor legătură cu exteriorul este bătrânul Amm Abdo, cel care are grijă de amplasament, şi care îi deranjează din când în când aducându-le veşti din ceea ce se petrece pe fluviu sau prin împrejurimi. Tinerii, în schimb, folosesc aceste informaţii doar pentru a-şi construi, într-o stare de transă continuă, alte şi alte concepţii aproape filosofice despre artă, lume, viaţă şi moarte. Citind „reclama” cărţii, am luat de bună descrierea conform căreia protagoniştii se lansează în dezbateri aprinse despre rosturile lor şi ale omenirii, însă discuţiile lor, aşa cum apar în carte, sunt de un diletantism pueril. Nu e nimic profund aici, în afara unui dezgust şi a unui refuz de a se integra în cotidian şi în istoria locului. Grupul de prieteni nu are rolul unui cuib al exorcizării tarelor societale, ci doar pe acela de a face mai suportabilă singurătatea fiecărui membru al lui. Nu vorbim despre o retragere a omului superior din faţa zădărniciilor vieţii, ci despre lene şi lehamite transformate în virtuţi.

Şubrezenia „superiorităţii” lor etice devine concretă în momentul în care, în maşină fiind, ei provoacă un accident în urma căruia un individ necunoscut este ucis. Toată filosofia echităţii şi a dreptăţii divine devine un imens balon de săpun atunci când, într-un acces de eroism feroce, autorii accidentului se hotărăsc să… fugă de la faţa locului! Responsabilitatea devine o simplă problemă de discurs…

Nu ştiu câtă ironie şi cât sarcasm se găsesc printre rândurile acestei cărţi. Cert este că, indiferent de motivaţiile ei, povestea nu m-a convins deloc. Nu m-am simţit legat de niciun personaj (după cum se vede, nici măcar nu le-am putut reţine numele), nu m-am lăsat cuprins de o plăcere nebună, n-am priceput toate aluziile pseudo-intelectuale ale dialogului dintre nişte drogaţi snobi şi nu am vibrat la niciun semn. Aşa încât, cu părere de rău, Naghib Mahfuz rămâne, pentru mine, o enigmă.

(Naghib Mahfuz, Pălăvrăgeală pe Nil, 200 p., ed. Polirom, 2010)

Anunțuri
Comentarii
  1. Sorina spune:

    Cristos a înviat!
    Liviu, toată lumea mai bea un pahar de vin,mai ciocneşte un ou, tu scrii cronici, după cronici…
    Jurnalul intim al lui Unamuno este o carte pe care cred că am citit-o de vreo trei ori. Pe mine m-a convins, chiar şi acolo unde pe tine nu a reuşit să te convingă. Ştii ce cred? Cred că nu ai citit cartea la timpul potrivit. Adică, zic eu, eşti prea tînăr pentru ea. Să nu mă înţelegi greşit. Cred că trebuia să mai aştepţi vreo 10 ani.

  2. Sorina spune:

    Comentariul am vrut să-l postez la Unamuno. Act ratat sau zăpăceală?

  3. danboeriu spune:

    @ Sorina

    Adevărat a înviat!
    1) Eu scriu cronici după cronici (deşi nu cred că se pot numi aşa; cel mult „note de lectură”) pentru că citesc mereu, indiferent de sărbătoarea de dincolo de geam…
    2) Nu e nicio problemă că ai postat comentariile tale aici, în loc să le fi scris la Unamuno. Eu le citesc, oricum, pe toate. 🙂
    3) Se prea poate să ai dreptate cu „Jurnalul intim”. Cred că în felul ăsta (adică necitind opera la vârsta care trebuie) am mai „distrus” vreo câteva cărţi. De exemplu – îmi vin acum în minte -, „Pe aripile vântului” am citit-o într-a cincea, iar „Mizerabilii” lui Hugo – într-a şaptea… Şi nu vreau să le reiau, deşi cheia în care le-aş citi şi înţelege acum ar fi complet diferită de aceea care mi-a fost accesibilă pe când eram preadolescent.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s