Arhivă pentru mai, 2010

Adevărul e că voiam să scriu despre cartea asta abia mâine. Deja eram în pat când s-a stârnit o furtună din asta, mai rebelă (o fi existând şi furtuni docile? merită meditat asupra subiectului…). Şi, pentru că oricum n-aş fi putut adormi din pricina tunetelor (da, n-am termopane!), m-am gândit să scriu despre romanul ăsta al lui Philip Roth care mi-a plăcut foarte mult.

Bine, hai s-o spunem pe-aia dreaptă: îmi place cum scrie Philip Roth. Mi se pare că face parte din categoria aceea de scriitori care ţi-ar putea descrie, cu farmec, cum paşte o oaie. Asta e a treia carte pe care i-o citesc, după „Sânul” şi „Animal pe moarte„. Tema romanului nu e diferită de aceea prezentată în „Animal pe moarte„. Everyman, căci despre el vorbim, e, aşa cum îi spune şi titulatura, un om oarecare, un orişicine. Romanul începe, ironic, cu momentul morţii acestuia, când în jurul mormântului sunt adunate rudele şi prietenii ori colegii răsposatului. De aici încolo, povestea se leagă din episoade mici, care-l pun pe defunct în legătură cu toate persoanele importante din viaţa lui. Aflăm despre cum a încercat mereu s-o protejeze pe Nancy (fiica lui), despre cum şi-a ratat mariajele (inclusiv cel cu Phoebe), despre desele aventuri extraconjugale, consumate animalic chiar şi pe mocheta din biroul propriu (o, da!), despre relaţia afectivă dintre el şi fratele său câştigător-în-toate, Howie, despre eşecul relaţiei cu cei doi băieţi din primul mariaj etc.

O să spuneţi că, deh, nu e mare lucru. Şi nici nu e. Numai că toată construcţia cărţii vine să potenţeze laturile unui destin ce pare banal, fără a-i ştirbi, prin asta, unicitatea. Adică, nu ştiu cum să spun mai exact…, ceea ce face Philip Roth în cartea asta e să ne asigure, as simple as that, că viaţa merită trăită, indiferent de căderile ei în banal ori de desele mustrări de conştiinţă pe care le poţi încerca pentru că nu ai reuşit să fii un om mai bun.

Pe coperta a patra ni se spune, once again, că avem în faţă o carte care dezvăluie „degradarea trupului sub asaltul nemilos al timpului”. I-auzi! Mie nu aşa mi s-a părut. Sigur că există dese referiri la bolile eroului principal, descrise cu o minuţiozitate maniacală, cu termeni medicali pompoşi şi cu siguranţa unui adevărat specialist în domeniu, însă nu trupul e aici personaj central, ci conştiinţa. Şi, dincolo de ea, conştienţa. Acest Everyman descoperă, în timp, că bătrâneţea nu e un privilegiu, câtă vreme încă eşti suficient de lucid încât s-o conştientizezi. Finalul care se apropie nu poate fi ignorat complet decât după ce se va fi întâmplat. Abia dincolo poţi să faci abstracţie (chiar dacă sună suprarealist) de nedreptatea de a te fi născut şi de luciditatea care te-a însoţit de-a lungul vieţii. Citez din ultimele rânduri ale cărţii: „S-a scufundat simţindu-se departe de-a fi doborât, deloc condamnat, dornic să se împlinească iar, şi cu toate astea nu s-a mai trezit niciodată. Stop cardiac. Nu mai exista, eliberat de existenţă, intrând în neant fără măcar s-o ştie. Exact aşa cum se temuse de la început.”

Aşa că Philip Roth merită, se pare, toată atenţia mea. Poate va deveni următoarea mea obsesie. Între timp s-a oprit şi furtuna.

(Philip Roth, Povestea lui Orişicine, 256 p., ed. Polirom, 2007, trad. de Fraga Cusin)

Cred că asta va fi una dintre cele mai scurte postări de pe acest blog. M-am apropiat de Nina Berberova pentru că unele date din biografia ei mi se păreau palpitante. Şi eu cred că de foarte multe ori se creează o legătură interesantă între biografie şi creaţia literară. Inclusiv faptul că a debutat după împlinirea vârstei de 80 de ani mi se pare o chestiune worth mentioning.

Numai că „Acompaniatoarea” nu mi-a plăcut mai deloc. Am terminat-o, bineînţeles, pentru că mă aşteptam ca măcar sfârşitul să-mi aducă oarecari iluminări (ha ha), ca-ntr-un roman poliţist, de pildă. Dar nu. Toată cartea e o lamentare a unei femei care trăieşte în preajma unei vedete a scenei (o pianistă)  şi care adoptă, din obişnuinţă şi, ulterior, dependenţă, trăirile eroinei ei. Un fel de pshianaliză ieftină, o încercare de evidenţiere a forţei adulaţiei. Nici modul în care, pe coperta a patra, Ioana Pârvulescu apără cartea nu mi s-a părut mai convingător. Da, am înţeles că, de data asta, eroul principal din carte e eroul secundar din viaţă. Dar asta nu e o marcă a Ninei Berberova! Şi Cosette a lui Hugo era un personaj de ordin secund în viaţa Mizerabililor lui… Nu e nici măcar vorba despre schimbarea perspectivei. Aş fi înţeles dacă acest microroman mi-ar fi descoperit adâncuri psihologice, încrucişări dilematice de destine etc. Nu mi-a adus nimic. Poate n-am citit-o cum trebuie.

Sau să fi rămas şocat când Soniecika decide să folosească pistolul, într-o încercare de a intra în pielea celei pe care o adoră? Nu cred că merge…

În fine, nu renunţ la ideea că Nina Berberova o fi o mare scriitoare. Numai că mai trebuie să se străduiască să mă convingă de lucrul ăsta. Poate cu o altă carte?

(Nina Berberova, Acompaniatoarea, 104 p., ed. Humanitas, 2007)

„M-a impresionat dintotdeauna că noi, românii, ne punem toate speranţele în câte cineva despre care nu ştim nimic. Un personaj providenţial care e chemat să ne salveze, care devine salvatorul naţiunii, alesul, izbăvitorul, de care ne îndrăgostim şi ne lecuim foarte greu. E un soi de Caritas metafizic la care tot jucăm şi nu ne invăţăm minte. Avem capacitatea de a investi iluzii într-un om pe care nu-l cunoaştem. Mi s-a părut că aici e un sindrom care se repetă. În România se va spera pururea, fără acoperire şi fără înţelepciune, fără luciditate şi cu o oarecare ştiinţă a minţirii de sine, dublată de credulitate. Un sindrom care nu se aplică doar spaţiului politic, ci tututor compartimentelor vieţii noastre publice. Mi-am dorit să scriu o comedie despre asta.” (Bogdan Suceavă)

Şi i-a ieşit! „Venea din timpul diez”, romanul despre care e vorba, e un minunat „obiect” de exorcizat fantasmele noastre bolnave şi, fatalmente, colective. Poate părea un act de bravadă să scrii, urmându-ţi firul narativ, despre obsesiile misticoide ale unui popor care, cel puţin din 1989 încoace, se hrăneşte cu aşa ceva. Nu ştiu dacă psihiatrii ar putea găsi vreo explicaţie plauzibilă pentru derapajele paranoide ale unei societăţi care vede în şamani şi escroci notorii purtătorii de stindard ai demnităţii şi ai Adevărului. Numai că pe noi nu asta ne interesează. Există un râs sănătos pe care şi eu îl încerc de câte ori văd la tv babe solemne vizitate de extratereştri ori poete cu bentiţe primite de la pitici atomici (şi nu vorbesc despre Boc!). Numai că, dincolo de hazul (de necaz, of course), rămâne şi pentru noi misterul fantastic al prostirii fără eforturi. Cum de există oameni inteligenţi, cu glagorie, care să creadă în charisma vreunui mistic de tarabă? Şi, totuşi, se poate.

Bogdan Suceavă ni-l prezintă pe Vespasian Moisa, arhetipul îngerului căzut printre muritori cu scopul de a-i trezi la viaţă. E un întreg delir aici. Un mod simplu de colectare a sufletelor şi de încolonare disciplinată a posesorilor lor. Fără tamtam, fără gargară. Comedia derivă tocmai din discrepanţa uriaşă între solemnitatea demersurilor şi a scopurilor grupării şi calitatea moral-intelectuală şubredă a discipolilor. Pentru că, nu-i aşa, dacă tot om fi planetari, îi luăm pe toţi, că oastea Domnului e încăpătoare… Romanul se constituie, aşadar, în urmărirea unui destin colectiv, al unei societăţi înnebunite de obsesia dibuirii unor secrete care, de fapt, nu există. Mania descoperirii ascunzişurilor, specifică tâmplarilor vigilenţi şi gospodinelor cu 9 clase, e descrisă cu maximă detaşare, marcă a unei  dezimplicări asumate. Bogdan Suceavă nu empatizează cu eroii săi, pentru că datoria lui nu e să ţi-i facă neapărat simpatici (deşi unii devin aşa, vezi Focşăneanu), ci să-ţi livreze, gratuit, sindroame ale unei boli ce pare incurabilă. Din acest punct de vedere, romanul se constituie într-un tratament al tarelor care ne fac suspicioşi până şi în cazurile în care adevărul e cât se poate de clar. Scenarita, deci, nu se poate vindeca decât prin umor. Cu asta sunt de acord.

Nu sunt de acord, în schimb, cu ideea că romanul reprezintă o dare de seamă asupra anilor 90. De ce doar a anilor 90? S-a schimbat ceva acum? Nu sunt ecranele încă împânzite de pavelcoruţi şi atleţi ai catastrofei, care ne împart în peştilieni şi reptilieni şi ne prevăd sfârşitul iminent? Din punctul meu de vedere, inclusiv faptul că acum, în 2010, cartea se reeditează înseamnă că sfârşitul suspiciunii generalizate şi a încrederii în binefăcătorii anonimi n-a sosit încă.

Mi-au plăcut şi referirile subtile la incompetenţa unor servicii secrete, conexiunile livreşti surprinzătoare (cine nu-l recunoaşte pe motanul Behemoth al lui Bulgakov încarnat într-un securist de nouă speţă?) şi stilul polifonic al cărţii. Deşi e plin de personaje, nu se simte dezagregarea. Destinele eroilor se întrepătrund pe un tărâm unde identitatea administrativă nu prea contează. Şi nici destinul individual. Poporul român şi-a trăit, aşadar, tranziţia într-un delir mistic. Şi, culmea, cred că i-a şi plăcut. Pentru că nicio idioţie personală nu pare atât de gravă dacă găseşti doi-trei căscaţi care s-o creadă şi s-o adopte.

(Bogdan Suceavă, Venea din timpul diez, 240 p., ed. Polirom, 2004)

Nici nu vă puteţi închipui ce plăcere mi-a provocat această carte a lui Mircea Cărtărescu. O citisem cu câţiva ani în urmă şi n-aş fi recitit-o (nu prea-mi place să mai trec o dată prin cărţile deja mestecate) dacă Humanitas-ul n-ar fi venit cu ideea aceasta drăguţă de a o oferi publicului sub forma unei mini-book.

E atât de micuţ formatul nou al Nostalgiei, încât o poţi purta cu tine oriunde. Şi, cu ocazia asta, am descoperit un lucru nou: n-aş fi bănuit ever că pot fi sedus de astfel de manevre simple de marketing. Uite că s-a putut! Nici n-am stat pe gânduri când am văzut bijuteria asta de volumaş (la propriu şi la figurat), aşteptând smerit pe tejgheaua librăriei. Am cumpărat-o imediat şi, cum trebuia mai întâi să onorez alte cărţi deja începute, am purtat-o în buzunarul din spate al blugilor. Da, atât de mică e! Am încercat să pun şi „Duma Key” în buzunarul pantalonilor, dar, nu ştiu de ce, n-am reuşit…

Şi acum, despre carte. Mi-e destul de greu să scriu despre o carte pe care am citit-o, iată, a doua oară. Am înţeles ideea conform căreia citim aceeaşi carte diferit, în funcţie de vârsta la care o facem. Că, vorba aia, în fiecare zi eşti alt om. Ce n-aş da să fie adevărat… 🙂  Prima mea întâlnire cu Nostalgia a fost prin 2004, dacă nu mă înşel, şi ţin minte că am fost uluit de curajul autorului. Nu e puţin lucru să scrii cu dezinvoltură despre vise (pe care le atribui, fireşte, altor personaje), despre uşoare forme de hermafroditism (accentuate în Travesti, un roman excepţional, după părerea mea), să inventezi lumi feerice din nimic (o Dacie nenorocită şi o orgă banală, în Arhitectul), să încerci să creezi suspans neabătându-te de la stilul care te-a consacrat (Ruletistul are pasaje care-ţi taie respiraţia) ş.a.m.d. Nostalgia este, din acest punct de vedere, un tur de forţă.

Dacă, totuşi, la prima citire a cărţii mi-au plăcut mai mult povestirile în care se reconstruieşte, într-o viziune fantastică, o copilărie trăită în perimetrul anost al Bucureştiului (REM, Mendebilul) sau în care ne întâlnim cu tinereţea la fel de surprinzătoare (surprinsă în contrast cu cenuşiul decorului unui oraş comunist – Gemenii) a unor tineri în căutare de identităţi, de data asta am fost mai impresionat de Arhitectul şi Ruletistul. Ambiţia maladivă a arhitectului Emil Popescu de a-şi transforma Dacia într-un adevărat studio cosmic şi nesăbuinţa strălucitoare a ruletistului de a-şi pune viaţa în joc în fiecare seară, contra unei sume de bani, mi-au plăcut extraordinar de mult. Le-aş reciti oricând, cu aceeaşi plăcere.

Aş putea spune, cu maximă sinceritate, că deseori pe parcursul lecturii mi s-a părut că Nostalgia bate Orbitorul. Evident că nu prin dimensiuni, ci, dimpotrivă, prin puterea de concentrare a miracolului. Dacă Orbitor e desfăşurarea unei obsesii pe o pânză imensă, de o valoare inestimabilă, Nostalgia e strălucirea puternică a fantasticului într-o simplă mărgea…   

(Mircea Cărtărescu, Nostalgia – minibook, 574 p., ed Humanitas, 2009)

O s-o mai spun o dată: nu sunt completamente de acord cu strategia de marketing adoptată de Humanitas (şi de alte edituri), conform căreia umflăm iresponsabil titlurile de noi apariţii doar în preajma câte unui târg de carte. Anul trecut am rămas pround şi neplăcut surprins de cărticica lui Neagu Djuvara, Amintiri şi poveşti mai deocheate, care putea foarte bine să lipsească din palmaresul istoricului.

Despre cartea lui Andrei Pleşu, „Note, stări, zile”, am o părere mixtă: pe de o parte apreciez stilul cărţii, miraculoasa iscusinţă a autorului de a mânui cuvintele limbii române, precum şi seninătatea seniorială a reflecţiilor sale. Din cei 40 de ani de gânduri, stări şi emotivităţi, rămâne frumuseţea parcursului. De mai multe ori întâlnim în carte ideea aceasta, valabilă atât în planul vast al culturii, cât şi în acela, mult mai pretenţios, al religiosului: că mai important decât ţelul final al cunoaşterii este privilegiul fantastic al drumului. Căutarea este, aici, un scop în sine. Nu finişul aduce izbăvirea, ci continua dibuire a acestuia. Nu certitudinea te aduce mai aproape de adevăr, ci permanenta întâlnire cu dubiul. Plăcerea oricărui demers derivă, deci, nu din isterica obsesie a performanţei finale, ci din chibzuinţa aşezată şi deschizătoare de noi poteci. Sintetizând, viaţa este, mai înainte de toate, o kinezie frenetică, nu proiecţia seacă a unui punctus terminus.

Pe de altă parte, în mod paradoxal, calităţile cărţii pot fi privite şi ca defecte ale acesteia: multitudinea temelor abordate, înţeleasă ca un preaplin al dobândirii de-a lungul timpului, poate fi privită şi ca o vioaie fugă de idei, nu mai puţin valoroase, totuşi. Există o incongruenţă a notelor, o lipsă de coeziune a ideilor, care izvorăsc din acumulările unei personalităţi şi ale unui intelect în continuă perplexitate la întâlnirea cu lumea. Paginile ultime, acelea care se referă la recitiri în cheie nouă a unor pasaje (Caragiale, Ilf şi Petrov), vin să adauge panoramei ideatice un strop de legitimitate, dacă nu chiar de întărire tonică a sublinierilor personale ale autorului.

Andrei Pleşu nu are nevoie de prea multe tertipuri comerciale pentru a-şi vinde cărţile. Farmecul autorului stă în dozajul perfect pe care-l livrează între erudiţie, umor, o limbă română impecabilă, o duioşie în judecarea erorilor, un relativism născut din bună-cuviinţă şi o nedisimulată pledoarie pentru frumos. Aşadar, „Note, stări, zile” e, cu siguranţă, o carte reuşită.  

(Andrei Pleşu, Note, stări, zile, 264 p., ed. Humanitas, 2010)

Nu mă entuziasmez uşor în faţa literaturii horror, SF ori fantasy, pentru că mi se pare că, aici, libertatea autorului e atât de mare (nu trebuie să ţină cont nici măcar de legile fizicii, dacă n-are chef…), încât lipsa de previzibilitate a acţiunii poate fi deturnată în orice direcţie, ducând, deseori, la crearea artificială ori bruscă a unor situaţii menite să-ţi provoace fie fiori de groază, fie stări de nelinişte.

De aceea, n-am crezut că „Duma Key” îmi va plăcea prea mult. Adevărul este că, de multe ori, mă incită tomurile groase şi că terminarea unei astfel de cărţi (peste 600 de pagini) se constituie, pentru mine, într-o izbândă. Ambiţia a fost cu atât mai mare aici cu cât, repet, nu sunt un mare fan al literaturii de acest fel (dintr-o naivă, probabil, ignoranţă. În afară de H.G. Wells cu al său „Om invizibil”, nu ştiu să mai fi trecut prin vreun autor de felul ăsta, dacă nu-i includem aici pe Huxley ori Orwell…) Dincolo de povestea în sine, ceea ce face din „Duma Key” a lui Stephen King o carte bună este şi construcţia sub formă de  puzzle a acesteia. Asişti, neputincios, la derularea unor detalii cu care nu ştii exact ce să faci. Însă totul prinde un contur coerent pe măsură ce te apropii de finalul cărţii, unde suspansul e dozat cu meticulozitatea specifică lui King.

Edgar Freemantle, om de succes în industria imobiliară, suferă un grav accident, în urma căruia rămâne fără braţul drept. Mutilarea fizică are repercusiuni şi asupra sănătăţii mintale a victimei, care e cuprinsă de episoade brutale de violenţă domestică, având-o ca ţintă pe soţia sa, Pam. La sugestia unui psihiatru, decide să-şi schimbe radical viaţa, într-o încercare de a restabili ordinea pierdută. Pentru aceasta, se mută pe Duma Key, la capătul mării, unde va descoperi, cu timpul, că o catastrofă poate funcţiona compensatoriu: lipsirea de un braţ îţi poate aduce, ca bonus, un talent nebănuit. Edgar Freemantle se apucă de pictat. De aici încolo, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Ceea ce părea iniţial un dar divin se dovedeşte a fi un blestem pentru cel care, din cauza forţei magice a pictrurilor sale, va provoca, involuntar, un lung şir de catastrofe celor dragi. Nu voi spune ce se întâmplă, va trebui s-o descoperiţi singuri, dacă veţi avea curiozitatea să citiţi cartea.

Ceea ce pot să spun, în schimb, este că pentru mine cartea a reprezentat o surpriză plăcută. Pentru că mi se întâmplă destul de rar să mă apropii de o carte cu sfială şi să descopăr că ar fi trebuit, poate, s-o fac mai demult. Recunosc, totuşi, că e genul de carte care te „vrăjeşte” doar atâta vreme cât o citeşti. În momentul în care închizi cartea, revenirea cu picioarele pe pământ e atât de brutală încât pare că n-ai fost plecat, de fapt, nicărieri. Nimic nu trece dincolo de pagină. E o sărbătoare a orelor pe care le petreci citind pur şi simplu cartea. Şi atât. Însă pentru plăcerea cu care se citeşlte acest roman şi pentru curiozitatea pe care ţi-o provoacă, îl recomand tuturor cititorilor de literatură mainstream care vor să vadă şi altceva. O linişte a apelor, tulburată de cine nici nu te aştepţi…

(Stephen King, Duma Key, 626 p., ed. Nemira, 2008, trad. de Mircea Pricăjan)

Cred că tuturor pasionaţilor de lectură li se mai întâmplă să ia o carte din raft şi să se aşeze pe canapea doar ca s-o răsfoiască, între două drumuri pe care trebuie să le facă în ziua respectivă. Numai că nu întotdeauna socoteala din picioare e aceeaşi cu cea de pe canapea. Şi nu mă gândesc la vreo chestie kinky, Doamne fereşte!, ci la faptul că, luând „Frumoasele străine” din bibliotecă, o carte pe care am cumpărat-o cu vreo 3 zile în urmă, şi scufundându-mă în fotoliul de sub geamul meu, am rămas neclintit aproape 4 ore, până am terminat-o.

Sigur că, în momentul în care am deschis-o şi am văzut cuvântul de întâmpinare, în care Mircea Cărtărescu ne avertizează că urmează o serie de povestiri care au apărut în revista „7 seri”, m-am simţit olecuţă trădat. Nu mai voiam încă un „De ce iubim femeile”, nu pentru că acesta nu mi-ar fi plăcut, la vremea lui, ci pentru că m-am săturat ca marii autori să mai scoată câte-un volumaş de povestiuţe doar când simt iminenţa unui târg de carte. Oricum, pentru mine povestirile erau noi, pentru că nu citesc „7 seri”. Aşa că m-am lăsat absorbit de cele trei poveşti. Şi mi-au plăcut, culmea!

„Antrax” descrie, cu un umor de care nu l-am crezut în stare pe Cărtărescu, nebunia iscată de primirea unui plic ce părea a conţine un praf de provenienţă necunoscută, în plină eră a isteriei terorismului cu antrax. Birocraţia ucigaşă, tâmpenia funcţionărească, panica paranoidă, toate astea sunt privite ca la microscop, cu o autoironie inegalabilă.

Povestirea care dă titlul volumului, „Frumoasele străine”, induce în eroare. Nu e vorba despre nişte „bunăciuni” în sensul brut al termenului; asta doar dacă nu aveţi spiritul suficient de darnic (şi simţul estetic suficient de atrofiat) încât să-i consideraţi pe Dan Lungu, Ion Mureşan ori Ştefan Agopian nişte frumuseţi ravisante. „Les Belles Etrangeres”, programul cultural francez care a cooptat 12 scriitori români (Cărtărescu printre ei) pentru a-i prezenta publicului din Hexagon, îi prilejuieşte autorului întâlnirea cu 11 colegi de suferinţă, cu care va străbate Franţa cu scopul de a face accesibilă literatura română altei naţii. Povestirea are, şi de data asta, umor, păţanii inedite, mici invidii auctoriale şi, din nou, autoironie cu carul. Cărtărescu e, de altfel, printre puţinii autori români care nu se sfiesc să-şi dezvăluie, aproape cu voluptate, defectele şi josniciile, oricât de nevinovate ar fi ele.

În fine, a treia povestire din volum, „Bacoviană”, face un salt în timp, în vremea când scriitorul se afla în primii ani ai succesului literar (1984) şi este invitat la Bacău pentru a împărtăşi, unei Case de Cultură sordide, din propria creaţie. Ridicolul este la el acasă în această istorisire, care atinge şi subiecte picante (de pildă, gazda acestui pseudo-micro-cenaclu îl duce pe invitatul de la Bucureşti la curve, într-un decor ce aminteşte de filmele lui Kusturica).

Cartea e foarte drăguţă, aşa cum am spus încă din titlu, însă eu tot aştept de ceva vreme o CARTE de-a lui Cărtărescu. Nu, nu m-aştept la un nou „Orbitor” (un autor poate da aşa ceva o singură dată în viaţa sa creatoare), însă mi-ar plăcea, măcar, o nouă „Nostalgie”. E păcat, după capul meu, că un autor de talia lui Cărtărescu se iroseşte în proiecte menite să aibă viaţă scurtă, chiar dacă, nu am niciun dubiu, această culegere de povestiri va deveni în scurt timp best-seller.

Am două obiecţii de făcut, una să-i zicem obiectivă, iar a doua – pur subiectivă. Prima: se simte că povestirile au fost publicate în seriale; există o uşoară discontinuitate în firul poveştii, cu dese repetiţii (asemănătoare fragmentelor din episodul anterior cu care începe un episod nou într-un serial de televiziune). Era, poate, bine ca unele pasaje să fie rescrise sau chiar să se renunţe la împărţirea pe capitolaşe a unor povestiri care, s-o spunem pe-aia dreaptă, nu sunt foarte consistente. A doua obiecţie, foarte personală, pentru că am o slăbiciune pentru Ana Blandiana: Cărtărescu o ironizează gros la primirea de către aceasta a premiului Giuseppe Acerbi pentru poezie, în 2005. Nu-i spune numele, însă despre ea e vorba; se poate lesne desluşi cu o simplă căutare pe net dacă nu eşti fan al poetei (cum sunt eu, care ştiam de acest premiu încă de atunci). Mircea Cărtărescu o numeşte „diva poeziei mioritice”. Sună ca dracu’, nu? Se simte şi o inaderenţă faţă de Blandiana, pe care o aminteşte foarte rar în povestirea care îi are protagonişti pe cei 12 scriitori… N-are-a face. Nu în asta constă voioşia şi ritmul drăcesc aproape copilăreşti ale cărţii.

În ciuda acestor două mici rezerve, cred că această carte va deveni vedetă. Ca o frumoasă străină, care vă poate însenina o după-amiază ploioasă de mai. Aveţi doar grijă să aveţi ceva de băut prin preajmă în timp ce o citiţi. După 4 ore de stat într-un singur loc, eram deshidratat şi înţepenit ca un mecanism ruginit.

(Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, 300 p., ed. Humanitas, 2010)

N-am citit cam de multişor o carte de poezie care să mă ţină treaz juma de oră. Că doar atât îţi ia să termini Chipurile lui Stoian G. Bogdan.

Sunt fascinat de poezia mizerabilistă, deşi urăsc denumirea asta. Îmi plac douămiiştii, deşi nici titulatura asta nu mi se pare fair. De milenarişti ori fracturişti nici nu mai povestesc. N-aş putea spune că Stoian G. Bogdan e un poet atipic. E, mai degrabă, un poet sigur pe talentul său literar, ceea ce e bine. Pentru că-l are. Şi pentru că poemele lui au o forţă care nu derivă neapărat din limbajul frust, ci din siguranţa transpunerii pe hârtie. La Stoian G. Bogdan, cuvintele nu cad în pagină aleatoriu, într-un joc dadaist (aşa cum se întâmplă în cazul multor poeţi tineri, obsedaţi de ideea că doar neînţeleşii sunt valoroşi), ci se desprind din realitate şi coboară în cel mai firesc mod, aşezându-se acolo unde trebuie.

Se simte un anume refuz al cenzurii aici, chiar şi în cazurile în care biata frustrare a copilului în comunism în legătură cu sandwich-ul cu salam de Sibiu al colegului devine uşor supărătoare. Poetul din Comăneşti nu-şi reprimă dezgustul, furia, neputinţele. Le priveşte cu detaşare şi cu satisfacţia încadrării perfecte în decorul naţional, invadat de infractori, puşcăriaşi, curve obosite şi tatuate, prieteni de pahar şi bunici pentru care animalul de companie este indispensabil.

Autoflagelarea e şi ea prezentă în poezia lui SGB. În pielea personajului principal coexistă huliganul perfect şi amorezatul introspectiv şi ros de remuşcări: „duhnesc / ca un om al canalelor la ieşirea din iarnă / duhnesc / ca un om al dragostei la ieşirea din trup // aiurea // spun că te iubesc ca să obţin chestii” („Sunt. O lichea”, p.30). Ceea ce surprinde plăcut la SGB este faptul că nu se ghiceşte nicăieri în volum o superioară raportare la nemerniciile şi mizeriile care-l înconjoară. Cu alte cuvinte, nu avem parte de mesaje subliminale şi, invariabil, ipocrite, conform cărora ar trebui să adoptăm mereu poziţia lui „aşa nu, copii!”. SGB decupează, uneori cu o extraordinară acribie, felii de cotidian pe care ni le înfăţişează sub forma unor momente banale, fără ca îndărătul lor să mustească speranţa eficienţei vreunei pilde ori a unei învăţături întru îndreptarea păcătoşilor. Personajele lui SGB sunt veridice tocmai pentru că nu sunt transformate în martiri ai zilei, capabili să ne smulgă o lacrimă în colţul ochiului şi să mulţumim Celui-de-Sus că, de data asta, ne-a cruţat: „La proces, fază crimă, după ce i-au dat în sictir vreo / cinci ani / S-a ridicat: / – Onorată înstanţă, aţi putea să mai aprobaţi o probă la dosar? / O gaură? / – Poftim? a zis judecătorul contrariat. / – Da, o gaură, ca să vă iau dosaru-n pulă! / şi pac, s-a mai făcut cu încă doi” („Super”, p.48)

Şi chiar dacă titlul ales de mine pare, după canoanele ălor mai încărunţiţi, un oximoron vulgar, vă zic, cu mâna pe inimă, că există foarte multă poezie prin puzderia de pizde şi puli din volum. Cred că cel mai liric şi mai frumos poem al cărţii este „Costumul”, din care o să transcriu doar o parte: „atâţia ani am purtat costumul acesta / încât sunt mai mult decât sigur / că m-a învăţat pe de rost / că îmi cunoaşte toate gesturile / că dacă l-aş lepăda şi l-aş vinde / s-ar întoarce singur la mine / ca un câine la ciolanele stăpânului său” (p.35).

Volumul de debut al SGB e mărturia incipientă, dar indubitabilă, a unei promisiuni. Să vedem ce urmează.

(Stoian G. Bogdan, Chipurile, 72 p., ed. Cartea românească, 2009)

Am întrerupt lectura unei cărţi mai voluminoase (unii ştiu şi care, he he), pentru a citi ceva mai uşurel, dacă tot aveam de gând să car după mine un volum în geanta care mă însoţea la ieşirea ocazionată de ciudata sărbătoare a lui 1 mai… S-a nimerit să fie Radu Pavel Gheo, cu „Numele mierlei”. N-aş fi crezut c-o voi termina în cele 2 zile în care ar fi trebuit să mă îndeletnicesc cu alte lucruri decât cu cititul, dar se pare că somebody works in mysterious ways.

N-am de gând să scriu o cronică prea doctă (nici nu cred că aş fi vreodată capabil de aşa ceva). Am descoperit în ultimii ani câţiva prozatori români care mă fac să râd de fiecare dată când le citesc cărţile. E vorba despre Sorin Stoica, Radu Paraschivescu, Petru Cimpoeşu şi Dan Lungu. Acestei liste i se poate adăuga cu foarte mare uşurinţă şi Radu Pavel Gheo. Bineînţeles că e o chestiune de gust dacă voi zice că mie, de exemplu, Radu Paraschivescu ori Sorin Stoica mi se par mai bine lipiţi de ironia muşcătoare ori umorul corosiv decât acest Radu Pavel Gheo. Totuşi, povestirile reunite sub titlul „Numele mierlei” sunt, de cele mai multe ori, rodul amestecului de disperare tandră şi concluzie moralizatoare. România e, aşa cum încerca cineva mai demult să ne convingă, cu adevărat pitorească. Iar Radu Pavel Gheo ştie cum să scoată în evidenţă toate defectele unei societăţi ai cărei membri se văd scoşi la liman într-un moment în care vechile tare abia reuşiseră să devină obişnuinţă. Ieşiţi de sub comunism, românii lui Gheo nu au sfiala inerentă unui nou început, ci faconda şi neruşinarea celui care le ştie pe toate. Există chiar în volum un text care se referă la acest tip de individ care crede că deţine adevărul absolut şi pentru care competenţa altora e un simplu moft şi o tentativă de înşelătorie din partea lor. De ce să chemi zugravi ori să duci maşina la reparat unui mecanic auto, dacă ţi le poate „rezolva” el pe toate?

Foarte comice mi s-au părut povestirile „Numele mierlei” (un fel de transpunere în haină umoristică a derivei kafkiene în faţa haosului instituţionalizat), „O scrisoare de la Muselenii de Sus” (în care un primar vigilent îl anunţă pe prefect despre nesocotirea, în satul lui, a legii care prevede respectarea simbolurilor religioase), „Integrare la Găureşti” (despre vizita neaşteptată a unei doamne comisar european într-un sat uitat de lume pentru a afla la faţa locului despre politicile de implementare şi adaptare la standardele UE). Cartea e, de fapt, o colecţie de portrete ale tranziţiei româneşti. Tranziţie care, dincolo de intenţiile de a compatibiliza „neaoşul” cu „aquis-ul comunitar” (a se vedea titlul „Know-how la stână”), naşte în cetăţenii cu minţi relativ întunecate o paletă întreagă de comportamente vecine cu şmecheria, prostul gust ori prostia ţâfnoasă. Chiar dacă nu-şi priveşte eroii cu răutate, Radu Pavel Gheo ştie că numai prin biciuirea sistematică (şi, evident, metaforică, prin vorbe a) acestor apucături, numai prin exorcizarea prin râs sănătos a defectelor provocate de evoluţii prea rapide pentru un popor rural putem spera că, într-un viitor îndepărtat, vom scăpa pe deplin de complexele de inferioritate (şi, dacă mă gândesc mai bine, şi de cele de superioritate, cu nimic mai lăudabile).

O zvâcnire de suprarealism întâlnim în „Îngerul la telefon”, care debutează cu tentă moralizatoare şi sfârşeşte în plin fantasy… Dar cam atât despre „Numele mierlei”. A fost cartea perfectă pentru locul în care am decis să-mi petrec acest sfârşit de săptămână. Aşadar, victorie!

(Radu Pavel Gheo, Numele mierlei, 296 p., ed. Polirom, 2008)