Se spune despre „Marea, marea” că ar fi cea mai importantă carte a scriitoarei Iris Murdoch. Romanul, apărut în 1978, a şi fost distins cu Booker Prize.
Judecând după viteza cu care am citit voluminoasa carte (672 pagini), s-ar putea spune că şi mie mi-a plăcut enorm. Nu e departe de adevăr, însă eu, fiind un fan deja declarat al autoarei, n-am simţit, în cazul acestui roman, o plăcere mai mare decât citindu-i-le pe celelalte cinci despre care am scris pe blog. Adică, din punctul meu de vedere, e la fel de bun pe cât sunt şi celelalte romane ale lui Iris Murdoch.
Charles Arrowby, o celebritate în lumea teatrului, se retrage într-o casă cu etaj, pe malul mării, pentru a-şi trăi bătrâneţea în tihnă. Numai că socoteala de-acasă nu se potriveşte cu cea din târg. Aflat în acest loc, Charles este pur şi simplu invadat atât de amintirile care nu-i dau pace (copilăria, relaţia cu părinţii, cu mătuşa Estelle, cu vărul său James), cât şi de personaje care fie păreau să fi ieşit cu totul din viaţa lui (Rosina, Lizzie, Hartley – marea lui dragoste), fie îşi fac apariţia într-un mod neaşteptat (Titus). Charles descoperă surprins că Hartley locuieşte în acelaşi sat şi că este căsătorită cu Ben, care se va dovedi a fi un om de o gelozie patologică. Arogându-şi rolul de salvator al lui Hartley din ghearele soţului gelos pe trecutul soţiei sale, Charles o ademeneşte pe Hartley şi, sfidând toate sfaturile venite de la ceilalţi locuitori ai casei, decide s-o păstreze doar pentru el, în ciuda voinţei ei. Charles consideră, într-un delir egoist, că Hartley nu-şi cunoaşte interesul adevărat şi că, deşi ea spune mereu că locul ei e lângă soţ, cel mai bine e ca, într-un semi-prizonierat, ea să-şi dea seama că el e bărbatul ideal pentru viitorul ei. Titus, fiul ei adoptiv, se ataşează de Charles (viceversa e de asemenea valabilă), însă îşi găseşte sfârşitul înecat. Charles decide într-un sfârşit s-o elibereze pe Hartley, care hotărăşte să plece cu Ben în Australia (sau, cel puţin, să dea de înţeles acest lucru).
Asta ar fi, pe scurt, povestea cărţii. Numai că, aşa cum se întâmplă de obicei, despre un roman al lui Iris Murdoch nu poţi vorbi în câteva rânduri. Există mult mai multe personaje, prinse în intrigi vechi şi totuşi foarte actuale, pasiuni mocnite şi răzbunări ciudate. Peste toate acestea, marea, un martor imens şi tainic, se comportă ca un suveran al locului, care leagă şi dezleagă destine, într-o muţenie deseori exasperantă. Marea poate fi, pe rând, prieten şi duşman, ajutor nesperat şi criminal feroce, calm imperturbabil sau furie sălbatică.
Un lucru ţin să remarc la această carte: există un fel de mitizare exagerată a poveştii. Acest lucru nu derivă doar din simbolistica pe care Charles o ghiceşte în fenomenele din jurul său (monstrul marin, focile prietenoase ori şoaptele valurilor), ci şi în modalitatea uşor neverosimilă în care personajele comunică. Nu înţeleg de ce eroii cărţii, contemporani cu noi, comunică atât de des prin misive, în loc să aleagă calea telefonului, spre pildă. N-ar fi scăzut cu nimic intensitatea trăirilor dacă personajele ar fi fost mai prietenoase cu tehnica modernă. În „Marea, marea” totul pluteşte. Până şi intriga aproape de basm (răpirea şi sechestrarea femeii iubite în micul palat de pe malul mării) pare creată pentru a face legătura între mitologie şi viaţă reală. Există o trecere lentă de la fantezie la palpabil, de la fabulaţie la veridic. Dar ăsta e un lucru pozitiv. Până la urmă, tocmai în asta constă farmecul cărţilor lui Iris Murdoch. Inepuizabila Iris Murdoch. Nesfârşita Iris Murdoch.
(Iris Murdoch, Marea, marea, 672 p., ed. Polirom, 2003)
Cu cărţile pe faţă 