Arhivă pentru martie, 2010

O lectură dificilă, deseori întreruptă pentru a reciti pasaje aparent ininteligibile. Miguel de Unamuno nu e chiar „floare la ureche”…

Am luat cartea asta fără să mă fi gândit că e atât de impregnată de religios (deşi ar cam fi trebuit să-mi dau seama, cel puţin după imaginea de pe copertă, pictura lui Diego Velásquez). Şi am şi citit-o în Săptămâna Mare… Pun acest fapt pe seama acelor coincidenţe stranii, inexplicabile, care ni se întâmplă tuturor şi pe care, din frica de a părea iraţionali, evităm să le încadrăm unei anumite categorii de „întâmplări”.

Se spune, la un moment dat, într-o notă de subsol, că această criză mistică a autorului (deşi cred că l-a ţinut întreaga viaţă, n-a fost un moment izolat) îşi are originea în evenimentul nefericit al morţii premature a unuia dintre copiii săi. Această explicaţie mi se pare uşor vulgară; sugerează, într-un fel, că numai tragedia e capabilă să stârnească în om pulsiuni religioase. Mă îndoiesc că aşa stau lucrurile. Cred că autorul ar fi fost preocupat de astfel de subiecte indiferent de traiectoria destinului său social ori de familie. Vocaţia divinităţii nu depinde de împrejurări exterioare.

O opinie a autorului e, totuşi, şocantă, având în vedere puritatea gândurilor sale. La un moment dat, în carte ni se spune că a face rău cuiva şi a încerca să-i faci un bine sunt echivalente. În sensul că e la fel de nociv să-i faci unui om un bine, întrucât ideea ta despre „binele” lui e rareori cea mai corectă raportare şi că, prin binele făcut (după propria-ţi minte), s-ar putea să provoci un rău mai mare decât dacă ai fi lăsat persoana respectivă să acţioneze după bunul plac. E un fel de paradox a la Paleologu aici, însă pe mine nu m-a convins.

Cum nu m-a convins nici pasajul acesta: „Viaţa! Totul devine imnuri ale vieţii, exaltări ale vieţii. E o beţivăneală. Literatura asta blestemată produce iluzia fatală că viaţa nu se sfârşeşte, că ea continuă după moartea noastră. Nu, o dată ce tu ai murit, pentru tine nu mai trăieşte nimic aici pe pământ.” (p.181) Hmmm…

N-am postit. Am păcătuit în Postul Paştelui, la fel cum o fac în restul anului. Mă consolez totuşi cu ideea că am reuşit să parcurg „Jurnalul intim” al lui Unamuno. Asta e partea mea de patimi pentru acest sezon.

(Miguel de Unamuno, Jurnal intim, 304 p., ed. Polirom, 2007)

Ce-ai mai putea spune în plus despre unul dintre cei mai mari dramaturgi pe care i-a dat omenirea? Nu prea multe, aşa încât o să spun câte ceva despre mine, cel care s-a întâlnit zilele astea cu Cehov.

N-am prea avut obişnuinţa de a citi teatru. Preferam, acolo unde se putea, să văd piesele jucate, indiferent dacă spectacolul era bun sau prost. Până la o vârstă, nici nu prea puteam decela între o piesă de teatru jucată bine şi una interpretată mediocru. Credeam că teatrul, spre deosebire de celelalte forme de artă, nu poate da greş. O prejudecată, ştiu. La fel de penibilă ca aceea a oamenilor simpli care cred că orice lucru care are de-a face cu divinitatea e „frumos”. De aceea avem până şi brichete cu Isus Christos…

Oricum, „Livada de vişini” şi „Unchiul Vania” mi-au plăcut, la citire, foarte mult. Şi nu e doar datorită faptului că dramaturgia îţi dă şansa să guşti cel mai tare din „viu” (mult mai profund decât un roman, de exemplu, unde gândurile personajului sunt, de cele mai multe ori, „povestite” de autor), ci pentru că personajele lor sunt convingătoare, chiar dacă vin dintr-un alt timp şi chiar dacă sunt puse în faţa unor situaţii pe care eu, să zicem, nu le-aş putea trăi. Familia burgheză ajunsă în faliment din „Livada de vişini” are o anume eleganţă care, însă, o duce la pieire, pentru că stăpâna casei (Liubov Andreevna) pare mult prea aristocrată pentru a-şi bate capul cu probleme minore (achitarea unor datorii) şi, astfel, livada de vişini va fi vândută fiului unui fost lucrător al pământului, ajuns moşier (o ironie des întâlnită în literatura epocii). Excepţională scena finală, unde bătrânul Firs, lacheu, rămâne închis în casă, după ce toată lumea pleacă, aşteptându-şi, parcă, sfârşitul, în sunetul înfundat şi sacadat al tăierii copacilor.

„Unchiul Vania” e o bucată mai aplecată înspre dilemele şi frământările unui om ajuns la o anume maturitate, care-şi dă seama că întreaga lui viaţă a tânjit la altceva. Aşa ajunge s-o iubească pe noua soţie a fostului lui cumnat (Elena Andreevna, o femeie sub 30 de ani) şi să încerce să-l omoare pe soţul acesteia (Serbreakov) când acesta din urmă sugerează că ar trebui să vândă moşia. Legat de glie şi de propriile frustrări în aceeaşi măsură, Vania acceptă umilit plecarea celor doi de la moşie şi, chiar dacă izbânda e doar una parţială, eroul principal rămâne convins că viaţa nu i-a rezervat, pe deplin, ceea ce meritase.   

Asta zis aşa, pe scurt, pe foarte scurt chiar. Cehov merită citit şi, spre deosebire de marea majoritate a autorilor de oriunde şi oricând, merită oricând REcitit. 

Mi s-a făcut brusc un dor nebun de teatru.

(Anton Pavlovici Cehov, Livada de vişini. Unchiul Vania. Pescăruşul, 272 p., ed. Adevărul Holding, 2010)

Romanul „Roşu ucigaş” a apărut în colecţia Cotidianul, care şi-a încetat apariţia odată cu sosirea triumfală la conducerea publicaţiei a lui Cornel Nistorescu, personaj care, pe mine unul, mă fascinează şi mă dezgustă deopotrivă. Dar nu despre asta e vorba. Deh, derapaj de idei, cum numai la mine găseşti…

Autorul olandez Jeroen Brouwers descrie, cu inaderenţa specifică celor care au trăit pe piele lor teroarea, experienţele trăite pe vremea când era un simplu băieţaş, închis împreună cu mama şi bunica lui într-un lagăr japonez („destinat” doar femeilor şi copiilor lor de până în 10 ani), în timpul celui de-al doilea război mondial. Teme de acest fel se regăsesc cu frecvenţă mare în literatura secolului trecut, iar J. Brouwers nu-mi pare a aborda vreo metodă nouă în descrierea in-your-face, cu scop cathartic, a unor astfel de vremuri. Sărăcia lexicală a romanului îmi pare a fi legată de austeritatea trăirilor care fac obiectul povestirii. Trebuie să fii un foarte mare talent ca să poţi transforma urgia într-o frumuseţe picturală (mă gândesc automat la Roberto Benigni şi filmul său „La vita e bella”). Nu e cazul aici. Minimalismul descrierii torturilor e un fel de dispensare rapidă de datoria morală de a dezvălui urmaşilor, pedagogic, ororile pe care ei nu mai trebuie să le repete. Aflăm despre faptul că un paznic japonez leagă în lesă o femeie despuiată şi o pune să se comporte ca un câine, inclusiv să miroasă rahaţii din curtea închisorii, că o metodă de tortură e obligaţia de sta nemişcat(ă) 24 de ore, în pielea goală, în picioare, în timp ce 4 carabinieri au ţevile îndreptate înspre tine, că deţinuţii sunt obligaţi să facă pasul broaştei prin curte şi să scoată sunete adecvate („oac, oac” adică) etc. Cunoaştem. Fenomenul Piteşti a avut din fiecare câte puţin. Ba încă şi mai mult. 

Punctul central şi greu explicabil al cărţii este relaţia autorului (ajuns la maturitate) cu mama lui. Moartea acesteia îi prilejuieşte memorialistului reîntâlnirea cu amintirile din lagăr, evenimente pentru care, inexplicabil, autorul îşi blamează mama. Şi totuşi, nu e inexplicabil. E vorba de o simplă psihologie, nu mai puţin vinovată, a victimei, care refuză să vadă în chinul celor apropiaţi o problemă exclusiv personală a acestora. Micul Jeroen asistă la un episod în care mama sa este bătută crunt pentru că a îndrăznit să ascundă în sutien şi chiloţi câteva kilograme de orez, pentru a-l hrăni pe el, după cum avea să-i mărturisească ulterior. După acest episod, ca să nu simtă povara remuşcărilor pentru că mama lui suferea şi din cauza lui, autorul dezvoltă o repulsie faţă de aceasta. Şi asta pentru că nu vrea să se simtă vinovat de bătăile administrate mamei lui, atunci când le încasează din pricina lui. Greutatea de a-şi asuma încă o suferinţă (care nici măcar nu-i e provocată lui, ci mamei sale), în loc să-i anime compasiunea, îl face s-o urască pe femeia care i-a dat viaţă. Momentul morţii mamei lui, survenit când autorul este deja în vârstă, iar ororile lagărului sunt parte a trecutului, nu reprezintă pentru fiul ei nimic altceva decât încheierea definitivă a socotelilor cu ea. Ura se estompează numai după o rememorare, fie şi sumară, a traumelor, şi după învinuirea (absurdă dpdv logic, însă explicabilă psihologic, a) mamei. Încă o dovadă că tragediile nu taie doar în stofa realului, ci mai ales în cotloanele nebănuite ale minţii, locul în care dragostea de fiu e confiscată de isteria celui care nu vrea să se ştie vinovat cu nimic de chinul provocat apropiaţilor.

Un minus pentru traducerea superficială („panica care”) şi pentru redactarea defectuoasă („neânchis”).

(Jeroen Brouwers, Roşu ucigaş, 112 p., ed. Univers, colecţia Cotidianul, 2006)

Una dintre cele mai proaste cărţi pe care le-am citit până acum este „Viaţa unui om singur”, a lui Adrian Marino.

Acest fapt e cu atât mai surprinzător cu cât eu sunt un mare amator de literatură confesivă, de memorialistică şi diaristică. Însă tomul impresionant (numai prin volum) al cărturarului ieşean paraşutat în Cluj este descumpănitor.

În primul rând, nu am înţeles nici acum care a fost scopul real al acestei cărţi şi, mai ales, de ce autorul a ţinut ca aceste memorii să-i fie publicate la 5 ani de la decesul lui. Nu vreau să mizez pe ideea laşităţii, atât de vehiculată în presa din ultima vreme, referitor la apariţia cărţii, însă teribilismele jenante şi veninul purulent al tonului nu justificau eleganţa unui astfel de mister de nepătruns. Şi nici nu cred că întreaga carte se reduce la a-i înjura pe cei (nu puţini!) care nu i-au apreciat calităţile intelectuale sau meritele de cercetător al ideii de literatură.

Cartea se constituie într-o eternă tânguială pe marginea neînţelegerii cu care autorul a fost primit în lumea culturală ori literară românească. Şi cred, cu toată convingerea, că Adrian Marino a suferit de masochism: i-a plăcut la nebunie postura de geniu neînţeles, de „neomologat” deschizător de drumuri. Alex Ştefănescu scrie foarte corect despre Marino în Istoria… sa, referindu-se la obsesia autorului clujean de a i se recunoaşte pionieratul în diferite materii (hermeneutica lui Eliade ori biografia lui Macedonski): criticul literar spune că primordialitatea nu înseamnă neapărat şi calitate ori valoare; e ca şi cum ar trebui să-i fim recunoscători lui Bolintineanu că a scris înaintea lui Eminescu despre… Lună! 

Marino e egoist, egocentrist, narcisist şi nedelicat. Toate personalităţile culturale cad victimă dispreţului său, din diverse motive. Cu puţine excepţii (Sorin Antohi, Stelian Tănase, Ana Blandiana ş.a.), autorul îi dispreţuieşte cu dărnicie pe toţi aceia care fie nu-i împărtăşesc convingerile, fie nu-l aclamează pentru meritele sale incontestabile. Din punctul meu de vedere, singurele motive pentru care A. Marino ar trebui respectat sunt detenţia şi instituirea domiciliului obligatoriu (în Lăteşti, Bărăgan). În rest, activitatea sa editorială (despre care repetă de nenumărate ori că e şi cea mai cea, şi cea mai tradusă în străinătate, şi cea mai serioasă, şi cea mai documentată), nepusă în discuţie aşa cum şi-ar fi dorit autorul (din motive, poate, evidente), dă naştere unor frustrări inimaginabile pentru un om care, totuşi, susţine că a trăit o viaţă întreagă în lumea spiritului.

Foarte interesant e şi modul în care Marino se dezice de literatură. Singur declară că nu-i place ficţiunea, că nu citeşte mai deloc literatură ori critică literară. Cu toate acestea, se arată consternat că unuia şi altuia (Cornel Regman, Nicolae Balotă) li se acordă premii literare! Păi… ori citeşti literatură şi critică, şi atunci te exprimi în cunoştinţă de cauză, ori nu citeşti aşa ceva şi prin urmare n-ai de unde şti cine merită aprecieri şi cine nu. Simplu! Şi de-ar fi numai atât…

Sunt greţoase referirile la Noica, la Păltiniş (deşi, aşa cum arăta Liiceanu într-o scrisoare deschisă către Pleşu, Marino s-a gudurat pe lângă Noica, în aceeaşi măsură în care-l lingea pe Dumitru Popescu-Dumnezeu), la mafia editorilor, care i-ar sabota creaţia, la politica postdecembristă care, vezi dumneata, nu-l merită, pentru că el este, cu o cochetărie scandaloasă, „naiv” şi prea bun pentru marasmul ideologic etc. E mizantrop declarat, ursuz fără remuşcări, izolat benevol (un capitol se şi cheamă „Izolarea definitivă”, ca-ntr-un film prost pentru adolescenţi tâmpiţi), însă un spirit luminat, pe care contemporanii nu-l merită. Conchid că, poate, Marino nu s-a născut nici în locul, nici la timpul potrivit.

Cartea e foarte prost scrisă. Autorul are greşeli jenante de stilistică, de aşezare a gândurilor în ordine, de coerenţă. Abundenţă de ghilimele al căror rost, evident, autorul nu-l pricepe (ajunge să pună între ghilimele chiar şi sintagma „pe cuvânt de onoare”! Ce mostră de umor involuntar şi de ironie revelatoare…), exprimări absurde de genul „o nedreptate profund neonestă” (există şi nedreptate… onestă?!), virgule între propoziţii principale şi completive directe, lipsa preopoziţie „pe” când e vorba de acuzativ, citarea eronată a unor titluri („Apel la lichele”, în loc de „Apel către lichele”) etc etc. Catastrofă. 

Şi, după ce că volumul e doar un imens auto-pupat în dos, autorul mai are şi… inadecvarea (ca să folosesc eufemisme) să declare, către finalul cărţii (p.518), următoarele: „Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea” sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente”. Toata atributele acestea i se potrivesc, ca o mănuşă, lui Adrian Marino.

Aş putea continua mult şi bine să vorbesc despre cartea asta, însă nu vreau să plictisesc. Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… Cartea e tristă, foarte tristă, însă nu pentru că simţi o sim-patie cu trăirile autorului, ci pentru că îţi dai seama, uluit şi resemnat, că pe unii cultura nu i-a ajutat la nimic. La absolut nimic.

O carte pe care n-o voi reciti niciodată.

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, 528 p., ed. Polirom, 2010)

Poezia lui Nicolae Prelipceanu miroase a singurătate. Şi dacă sunt gata să subscriu la ideea că, în acest caz, singurătatea nu e un atribut al omului superior, care vede în ea refugiul suprem, la fel de convins sunt şi de faptul că autorul e aproape încântat de apetenţa lui pentru solitudine.

Imaginea cea mai aproape, după capul meu, de esenţa poeziei lui Prelipceanu e aceea a unui ins care stă nemişcat în mijlocul unei pieţe, în timp ce trecătorii mărşăluiesc din ce în ce mai repede lăsându-l, impasibil, în urmă. Ca-n reclamele acelea din anii ’90, unde maşinile prind o asemenea viteză încât conturul lor se topeşte în imaginea unor dâre strălucitoare de lumină. Ca să nu mai zic că mi se pare că cel mai adecvat decor pentru citirea acestor poezii e proiectarea, în spate, pe un ecran imens, a videoclipului „Thank U”, al lui Alanis Morissette.

Există, aici, şi o candoare a dezastrului, o duioşie a tragediei: ” mi-e frică pentru vieţile câinilor / şi ale tuturor animalelor mici / care traversează şoselele // în grămăjoara aceea de carne / şi blană care a fost o pisică / mă imaginez tot pe mine / aşa cum o să mă calce / şi-o să mă macine pe urmă / roţile maşinăriei – / aerul apa şi pământul – / cărora le voi fi o pastă propice / cu mirosul meu putred / cu tot” („eu însumi călcat de o maşină cu mult mai mare”)

La N. Prelipceanu, moartea nu e echivalentul unui sfârşit, ci încununarea unui succes natural, reuşita unei noi nunţi cu rămăşiţele zilei, cu decorul vieţii înseşi. Ratarea acestui final e privită, din nou, cu maximă îngăduinţă. Îţi şi imaginezi că autorul, copil fiind, a fost mângâiat pe creştet după ce a încercat, fără izbândă, să se sinucidă: „a te fi născut a te fi ucis o creangă de nuc / pe vremea când încercai să te spânzuri / de trandafirul sălbatic // ce linişte ar fi fost azi pe pământ / dacă sforicica aceea nu se rupea / şi nici crenguţa cu spini / nu se încovoia” („Ratându-mi sinuciderea la 13 ani pe urmă n-am mai încercat”).

Una dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Singurătate la Oradea”, care exprimă, concentrat, întreaga concepţie a cărţii: „prima oară m-am trezit singur / în mijlocul mulţimii / pe o stradă de lângă Criş / la Oradea / acum 50 de ani şi mai bine // golul de-atunci din suflet nu se mai umple / chiar dacă apele curg şi vuiesc la fel şi acum // două umbre / mă uit după ele / tatăl meu încă tânăr şi viu / şi eu însumi în mijlocul / fluviului de oameni de-atunci / astăzi secat aproape sută la sută”.

„Un teatru de altă natură”, o piesă a micilor drame citadine, trăite sub umbra necruţătoare a vremurilor care trec, trec, trec.

(Nicolae Prelipceanu, Un teatru de altă natură, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)

N-am citit de multă vreme o carte care să mă încânte pur şi simplu datorită stilului. Şi nici nu-l citisem anterior pe Radu Aldulescu, astfel încât întâlnirea cu lumea lui a fost copleşitoare.

Radu Aldulescu face parte din categoria acelor scriitori pe care o mână de critici literari valizi din punctul de vedere al credibilităţii (îl numesc, de pildă, pe Dan C. Mihăilescu) îi aclamează fără nicio reţinere. Am auzit cuvinte mari despre acest scriitor, chiar dacă, pentru mine, el a rămas prizonierul unei anume marginalităţi. Nu-mi puteam imagina că această ignoranţă a mea avea să-mi rezerve, ulterior, o surpriză de proporţii. 

Mirii nemuririi, roman deştept al mahalalei bucureştene, e o bijuterie. Mi-a deschis chiar apetitul pentru recitirea romanului Groapa al lui Eugen Barbu (carte pe care am dat-o gata prin clasa a şaptea, dar din care nu mai ţin minte mare lucru). Există o strălucire metaforică a suburbiei, o splendoare a mizeriei, o voluptate a grobianismului extraordinare în acest roman. Inclusiv modul în care autorul „saltă”, în cursivitatea sa debordantă, de la persoana I la a III-a, folosind toate metodele retoricii marginalităţii, pe care pare că o stăpâneşte la perfecţie, e tonic şi revigorant. Acţiunea nu plictiseşte niciodată, actorii nu obosesc. Limbajul colorat îmbracă fiecare colţ al povestirii, fără a-i diminua din paradoxala prestanţă a puţin-omenescului. Ba dimpotrivă.

Rafael şi Mirela sunt surprinşi, ca într-un bildungsroman concentrat, în evoluţia lor de la primii fiori erotici (ante 1989), până după victorioasa revoluţie din decembrie. E o permanentă luptă pentru supravieţuire (Rafael ajunge din „pedagog” – de fapt, un simplu „străjer” al unei şcoli speciale – la statutul de ziarist al obscurei „Blocada”, în timp ce Mirela va ajunge chiar să-şi vândă – graţie unei avocate înfipte, „doamna Petronela” – unul din cei trei copii unor străini), o zbatere cotidiană între băutul cu băieţii şi căutarea unei slujbe sigure, o trecere bruscă de la sexualitatea ascunsă la futaiul de necesitate (cu madam Ortansa, colega sa de muncă de la şcoală, o huidumă de femeie), precum şi vagi incursiuni în filosofia de viaţă a unor oameni pentru care viitorul cel mai nesigur e ziua de mâine.

În general, nu mă dau în vânt după romanele în care se descrie, cu lux de amănunte, viaţa pegrei, a mahalalei. Însă Mirii nemuririi e atât de captivant sub raport stilistic, atât de rotund în construcţie şi atât de egal ca desfăşurare a acţiunii încât a constituit o reală plăcere. O singură chestiune am a recunoaşte: n-am înţeles exact semnificaţia titlului… Nemurirea e un eufemism pentru lipsa speranţei, iar protagoniştii sunt atât de legaţi de această nenorocire, încât coabitarea cu inexistenţa unui orizont optimist seamănă cu o nuntă involuntară? Beats me…

(Radu Aldulescu, Mirii nemuririi, 232 p, ed. Cartea Românească, 2006)

la alţi poeţi / pasul domnişoarelor / cobora dintr-un bolovan / mircea cărtărescu / n-are astfel de / obiecte prin preajmă / fetele lui / cad / „pe o scară de pinioane ambreiaje şi tablă de fier / pe trepte de mercedesuri buikuri cd şi tc” / de parcă / ăsta ar fi cel mai / firesc lucru / din lume

bucureştiul lui / deşi despicat / în două imagini / ante post 89 / are aceleaşi lumini / tramvaie faruri vitrine fotografii (pour les connaisseurs) / străzi murdare / femei reci / în apartamente calde / ori invers

le iubeşte pe toate / deşi / îmi vine să strig / who the fuck is corina (recent măritată achimescu) / printre ce / ziduri îţi colorezi / zilele urâte / de toamnă iarnă sau ce-o fi în sufletu’ lu’ matale / de întâlneşti / numai femei cosmice / care nici măcar / n-au habar că / sub hainele lor / şi parfumurile lor de firmă / sub dior şi givenchy / omul ăsta cu / figură de adolescent / întârziat / famelic şi mustăcios / ghiceşte / din tainele universului / enigmele stelelor / sau plăcerea unui nenorocit de orgasm / musai pe la o artistă / sau dacă nu / măcar o femeie / în ţigara căreia / în fumul ţigării adicătelea / să vezi dragoni idile orientale kabale alte minuni

şi ce dacă / huruie tramvaiele / câtă vreme / roţile lor argintii / c-o fi în staţie la 21 scala casa scânteii /poartă în cârcă puzderie de / femei / cu piele roză / chiloţei rozalii / alte artificii care / te înnebunesc te / scot din minţi / îţi fac viaţa un chin / noroc cu bob marley beatles metroul şi / strada ştefan cel mare

ce discuri de vinil / ascultam / proasto  diseuzo  sexoaso / şi-mi plăcea / să te privesc cum / dormi / departe de zgomotul străzii / cu capul pe perna / în care acum câteva minute / îmi şopteai numele / şi eu nu ştiam dacă / de plăcere / sau ca să-mi reaminteşti / că sunt acolo / prizonier al / faldurilor dumitale / al cărnii dumitale / al freamătului tău neîncetat / al pulpelor tale / dezvelite fără pudoare / ah proasto / e toamnă cu lună anii 60 / şi tu nici nu ştii ce departe ne sună / povestea

proasto / povestea noastră / va ajunge / printre altele / printre magnetofoane comuniste / şi blugii cu talie / joasă / de după 90 / cu buricele / la vedere / într-o carte / dublă / care se cheamă / dublu album / va apărea în anii / când se zice că vom călători numai cu zepelinul / între piaţa romană şi constituţiei / şi nu vom mai avea timp / să vedem / că paşii vin / dintr-un asfalt / prăfuit / cu gust de cretă / de pe străzile / unde poetul / tânăr şi-a găsit / acu ceva vreme / un rost / un ţel / un ceva acolo

în bucureştiul ăla / s-a născut versul / din nebunia lui / s-a hrănit / cu femeile lui / şi-a împreunat ritmul

proasto diseuzo futeşo

 (Mircea Cărtărescu, Dublu album – antologie de poezie,  vol.I şi II, 240 p., ed. Humanitas, 2009)

Dacă o să vă spun că şi acum, la mai bine de 10 minute după încheierea lecturii la cartea lui Tolstoi, eu încă mai am frisoane, o să ziceţi că exagerez. Numai că vă înşelaţi. Nu exagerez deloc.

Moartea lui Ivan Ilici, nuvelă a lui Lev Tolstoi, vorbeşte exact despre ceea ce spune şi tilul său: despre moartea unui individ. Numai că de data aceasta accentul nu cade doar (sau nu atât) asupra mărturiei şocante a degradării fizicului, ci mai ales asupra întrebării (care ajunge exasperantă) „de ce?”.

Ivan Ilici are toate datele pentru a fi socotit un model social demn de urmat. Are o slujbă bună (judecător), are o reputaţie neştirbită de om onest şi la locul lui, are o viaţă de familie care, fără a fi perfectă, se înscrie totuşi în limitele unui rezonabil socialmente recunoscut. Rememorându-şi viaţa, pe patul de moarte, Ivan Ilici îşi dă seama că a trăit în conformitate cu toate regulile de convieţuire scrise şi nescrise. Cu alte cuvinte, nu şi-a bătut joc de viaţa lui. A avut o traiectorie ascendentă, dar lină, a respectat toate regulile bunei-cuviinţe, a dat tuturor senzaţia că este un om integru şi moralmente sănătos. Cu toate acestea, durerea cea mai mare pe care o trăieşte Ivan Ilici nu e neapărat cea fizică, ci aceea izvorâtă din necunoaşterea sensului acestui sfârşit. Şi, pentru că finalul vieţii nu e în puterea de înţelegere a nimănui, Ivan Ilici recurge la o logică simplă, menită să-i clarifice sensul existenţei; de aceea, muribundul începe să-şi pună la îndoială întreaga viaţă, nefiind sigur, nici într-al doisprezecelea ceas, că a făcut „ceea ce trebuie”. Văzut din această perspectivă, finalul vieţii îi apare lui Ivan Ilici ca un fel de pedeapsă pentru că nu a ghicit la timpul potrivit calea pe care trebuia s-o urmeze.

Urletul continuu, zgomotul care însoţeşte ultimele 3 zile din viaţa eroului, e cutremurător. Ţi se face piele de găină citind cum, din disperare, Ivan Ilici recurge la acest gest. Ţipătul răzbate printre rânduri, surprinzător şi autentic deopotrivă, aşa cum numai din pana marilor autori poate ţâşni.

O carte care te pune pe gânduri.

(Lev Tolstoi, Moartea lui Ivan Ilici, 124 p., ed. Humanitas, 2010)

Dintre toate cărţile pe care le-am citit şi care au ca temă experienţa vestică pentru un om provenit din estul socialist, romanul acesta al lui Ismail Kadare mi-a plăcut cel mai mult.

Mi-a plăcut probabil pentru că aici nu vorbim despre experienţa directă, urmată de o confesiune romanţată, ci despre un roman în care ficţiunea nu scade cu nimic din intensitatea trăirii ci, paradoxal, o potenţează. Cineastul mediocru care este personaj central al romanului, albanez provenind dintr-o ţară mutilată de comunism, are ocazia să ajungă de mai multe ori la Paris, în vizite care au legătură directă cu profesia pe care şi-a ales-o. Întâlnirea cu occidentul îl smulge pe personaj din matca oboselii domestice, transferându-i fie voluptăţi, fie ezitări pe care, la locul de baştină, nu şi le-ar recunoaşte. Eroul romanului trebuie, de dragul prietenilor săi care au rămas în Albania, să trăiască în numele lor, astfel încât fiecare dezamăgire provocată de vreun eşec sexual nu e resimţit doar între graniţele trupului actorului principal, ci multiplicat de n ori, unde n reprezintă numărul variabil al amicilor neconsolaţi aflaţi dincolo de Cortina de fier. Metafora e şocantă: satisfacţiile erotice sau împlinirile profesionale ale celor văduviţi de orice sâmbure de libertate se trăiesc prin delegaţie; amicii care sunt doar părtaşi fictivi la păţaniile prietenului lor mai norocos resimt întocmai ca acesta durerea, frica, (ne)împlinirea sexuală.

Al doilea lucru extraordinar al modului în care un estic trăieşte experienţa vestului este conştientizarea faptului că nici măcar la nivel de tegument lumea liberă nu poate fi simţită aşa cum trebuie. Cineastul simte o greutate de acomodare deranjantă: atunci când se află la Paris, trupul său pare mult mai rece (la propriu!) decât al prietenei lui de ocazie, Silvaine, sau al doamnei V., cu care are o legătură erotică pasageră; invers: la Tirana, corpului îi trebuie câteva zile pentru a ajunge la nivelul de „răceală” al celui al prietenei „oficiale”. Clivajul dintre cele două lumi se simte, aşadar, la nivel cel mai de jos, mergând până la epidermă, lucru care face ca incompatibilităţile structurale şi sociale să fie resimţite dureros.

Nu în ultimul rând, Kadare dă o dimensiune aproape mitologică inadaptării: eroul principal are, spre finalul romanului, senzaţia acut-neliniştitoare şi vag paranoidă că nu este altceva decât un cadavru ambulant, fapt accentuat şi de seria de coicidenţe lugubre care i se întâmplă (chemarea la Ambasadă în cea de-a şaptea zi, care ar echivala cu parastasul celui decedat; orbirea parţială care intervine în cea de-a 40-a zi de la „deces”; senzaţia de „înălţare” conferită de banala călătorie cu liftul etc.). Simbolistica e sugestivă: libertatea pare neverosimilă pentru un om aflat mereu sub ameninţarea terorii şi al cărui orizont e brăzdat de sârmă ghimpată.

În concluzie, un roman care mi-a plăcut foarte mult. Punct. 

(Ismail Kadare, Umbra, 200 p., ed. Humanitas, 2008)

Dacă nu va fi reţinută pentru altceva această confesiune a Constanţei Buzea, ar trebui măcar apreciată pentru frumuseţea extraordinară a scriiturii. Jurnalul celor trei ani (1969-1971) poate oricând constitui un manual de estetică literară.

Însă, cu siguranţă, altele sunt motivele pentru care cineva se apleacă asupra conţinutului cărţii. Şi eu fac parte dintre aceştia, o recunosc fără menajamente. Ştiam despre Constanţa Buzea că a fost căsătorită cu Adrian Păunescu, Bardul de la Bârca, dar, fireşte, nu cunoşteam dedesubturile unei relaţii care, acum, după citirea cărţii, mi se pare şi mai de neînţeles. Pentru că în alchimia ei se mistuie două personalităţi de o complexitate uriaşă, însă incompatibile structuralmente şi comportamental. Constanţa Buzea e o femeie sensibilă, devotată total căminului şi celor doi copii (Ioana şi Andrei), scriitoare sigură pe trăirile ei, însă ezitantă atunci când vine vorba de a le împărtăşi publicului (asta şi datorită apetitului de neostoit al soţului ei pentru literatura trăită frenetic pe stadioane), soţie maltratată psihic (şi fizic, la un moment dat, însă bănuiesc că lucrurile acestea au fost cu bună intenţie ascunse de autoare, tocmai pentru a nu transforma jurnalul – folosit pe post de leac – într-un continuu vaiet vulgar de nevastă lovită).

Jurnalul e şocant în unele locuri. Aflăm, de pildă că, însărcinată fiind, autoarea e anunţată cu nonşalanţă de soţul ei că el mai are două gemene dintr-o relaţie pasageră. Adrian Păunescu chiar o duce pe soţia lui să le vadă pe cele două fete. Pusă în situaţia faptului împlinit, Constanţa Buzea acceptă fatalitatea şi-şi construieşte viaţa în jurul lucrurilor pe care le consideră cele mai de preţ: propriii copii. Mai aflăm şi despre modul în care Păunescu îşi scrie poeziile, trântit într-un fotoliu nenorocit şi gesticulând furios (ori proletar, probabil) în acord cu conţinutul versurilor pe care le creează într-un ritm industrial, umplând camerele mici cu manuscrise mâzgălite haotic. Ni se spune şi că Păunescu e foarte neglijent în intimitate, cu apucături de proastă creştere, brutal şi de neînţeles, victimă a unui orgoliu fantastic, alimentat chiar de propriii părinţi (Costică Păunescu, tatăl poetului, crede despre Constanţa Buzea că nu se ridică la nivelul fiului său, căruia i-ar sta mai bine lângă o fată de ministru, bunăoară).
O bucată consistentă a cărţii vorbeşte despre perioada în care cei doi soţi trăiesc în America, departe de casă şi de copii, şi unde au şansa nesperată de a se întâlni în cadru intim cu Mircea Eliade şi Christinel. Paginile acestea par neverosimile prin frumuseţea lor şi numai accesele de răutate şi meschinărie ale soţului-poet ne readuc cu picioarele pe pământ, în viaţa celei care a trebui să suporte, până în 1967, pornirile dictatoriale şi prosteşti ale bardului.
Nu ştim cât e ficţiune şi cât adevăr în jurnalul Constanţei Buzea. Şi poate că nici nu contează foarte mult. Cine deschide cartea are ocazia să trăiască, pentru câteva ore, o viaţă tristă, a unei femei a cărei singură scăpare e scrisul. Şi ce scris!… Literatură adevărată, poezie pe hârtie, cuvinte care cuprind necuprinsul.
(Constanţa Buzea, Creştetul gheţarului – jurnal 1969-1971, 268 p., ed. Humanitas, 2009)