Read without prejudice

Există anumite cărţi a căror receptare critică poate fi considerată pe drept cuvînt eronată, indiferent de locul din care „apuci” evaluarea. Se întîmplă lucrul acesta mai ales cu volumele care fac aliajul perfect între acţiunea propriu-zisă şi substratul ei social ori filosofic, între identitatea personajului şi acurateţea confesivă a acestuia etc. Cu alte cuvinte, polimorfismul unei anume cărţi de proză o face dificilă nu atît la lectură, cît la disecarea critică a ei

În cazul celui mai recent roman semnat Adrian Schiop („Soldaţii. Poveste din Ferentari”), această ambiguitate e, totuşi, strict teoretică. În fapt, nici una dintre opiniile la rece şi imediate despre carte nu surprinde în totalitate semnificaţiile ei. S-a spus, la un moment dat, că este o carte a mahalalei bucureştene, o saga a marginalităţii. Nimeni nu poate contrazice lucrul acesta, însă nu la asta se reduce esenţa primă a romanului. Tot aşa cum greşit s-a considerat că ne aflăm în faţa „primului roman gay” din literatura română – o abordare publicitară foarte stîngace şi, la rigoare, profund nedreaptă. Potenţialul inflamator al cititorului „mainstream” era astfel asigurat, însă lectura romanului în cheie gay e săracă, minimalistă şi minimalizantă. Pînă şi Costi Rogozanu, autorul descrierii de pe coperta a patra, cade într-o capcană a superficialului afirmînd că – pentru că „Soldaţii” e o carte care îl expune frust pe „aşa e, şi nu altfel” – romanul „poate scoate din moţăiala estetizantă cititorul român contemporan”. Nu ştiu la care cititor arhetipal se gîndeşte Costi Rogozanu, însă imaginea unui lector de la noi care să fie prosternat într-un extaz liricoid-estetizant mi se pare foarte departe de realitate, cîtă vreme listele de bestseller-uri nu sunt pline de manierişti, paseişti, calofili ejusdem farinae.
Pe deasupra, tendinţa unor cititori, chiar avizaţi, de a evacua un anumit gen de literatură într-un registru al „nişei” doar pentru că ea tratează chestiuni sociale care ţin de o anume periferie mi se pare, la fel, o judecată simplistă. Valoarea literară a unei cărţi există sau nu există, independent de temă, de orientarea sexuală a personajelor, de mizerabilismul înfloritor al acţiunii.

De aceea veţi fi de acord, presupun, că o discuţie onestă pe marginea acestui roman suportă nişte riscuri deloc neglijabile. Mai ales pentru că suprainterpretarea extaziată a unor scene ar duce întregul proiect literar în derizoriu. Din punctul meu de vedere, „Soldaţii” e o poveste de dragoste, un amor căznit, deseori rudimentar şi sulfuros, dar nu mai puţin o istorie amoroasă. Adi e intelectualul exilat în lumea în care regulile de relaţionare socială sunt nescrise, însă bine ştiute de toată lumea, în timp ce Alberto e „bruta” exorcizată, un produs perfect al tinereţii carcerale şi al backgroundului unei familii interlope. Relaţia lor se construieşte într-un echilibru precar, pendulînd mereu între patimă sexuală debordantă, deziluzia unei trădări „pe interes” şi o luptă surdă pentru supravieţuire, fără a avea dramatismul ieftin al subtonului moralizator. Nici unul dintre ei nu poate renunţa în totalitate la tarele personalităţii proprii, aşa încît toate tentativele de intrare într-o simbioză suportabilă nu sunt decît nişte eşecuri pe care amîndoi le resimt, însă cu intensităţi diferite. Adi încearcă o detaşare discretă, în timp ce Alberto, deţinătorul unei virilităţi agresive, recurge la şantaje sentimentale ori ameninţări mafiote.

Scenografia e, de asemenea, impresionantă. Adrian Schiop are voluptatea detaliului, laolaltă cu o vocaţie a explicitului care conferă ansamblului o coeziune veridică. Nimic în plus, nimic în minus în acest roman cu acţiune trepidantă, cu episoade pornografice de un homoerotism visceral şi netrucat, cu un limbaj perfect integrat, constituind o amprentă stilistică inconfundabilă. Mediul social, exemplar creionat şi sugerat, completează un tablou al Ferentariului din care nu lipsesc şmecheria facilă, taclaua de birt şi răfuielile micilor stăpîni ai străzii. Totul amestecat cu un difuz simţ al empatiei cu tot universul ăsta descompus, haotic şi subcultural care e Ferentariul, un simbol concret al decăderii şi-al eşecului.

În concuzie, eu nu cred în valoarea romanului ăstuia ca Biblie a pegrei şi nici ca factor de promovare a unui nonconformism iconoclast şi demitizant, pentru că, dincolo de reuşita estetică, n-am găsit nicăieri intenţia autorului de a mă sensibiliza în legătură cu astfel de subiecte. Şi bine a făcut. Cred, în schimb, în valoarea literară a cărţii, atîta cîtă e. Şi, din punctul meu de vedere, lucrul ăsta constituie, de departe, cel mai important cîştig al romanului.

(Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 256 p.)

/ text preluat de pe site-ul Literatura de azi /

„Ideile noastre sunt pură geometrie”

[text publicat în revista , nr.10/2013]

În general, când se vorbeşte despre o generaţie ori grupare literară, se au în vedere, în primul rând, similitudinile în ceea ce priveşte forma scrisului diverşilor autori care o compun. Şaizecismul a reprezentat, de pildă, o „revoltă” soft la adresa stilului mecanicizat al poeziei proletcultiste; optzecismul – o rescriere ludic-parodică şi inspirată din teribilismul beatnicilor a unor scene cotidiene anoste. De fiecare dată, deci, o grupare literară se bazează mai degrabă pe o coeziune stilistică decât pe una „doctrinară”.

Cu toate acestea, a existat un grup de tineri poeţi de expresie germană din Timişoara care, în anii ’70-’80, pe lângă coerenţa de stil incontestabilă, au avut grijă să insereze în poemele şi prozele lor sâmburii unor mici revoluţii ideologice. Este vorba despre Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat), format în jurul lui Richard Wagner. Această adevărată şcoală a poeziei face obiectul antologiei editate de Corina Bernic şi Ernest Wichner, intitulată „La început a fost dialogul”. O carte bine documentată, deşi (recunosc deschis) mi-ar fi plăcut să fie încă şi mai confesivă, mai „personală”. Demersul Corinei Bernic e însă lăudabil, fără discuţie.

Faptul că şi-au dorit ca poezia lor să fie programatică, să trezească în cititori un sentiment al inadaptării şi al negării, este evident din chiar prefaţa semnată de Ernest Wichner: „textele noastre trebuiau să provoace la dans, să trezească şi să zguduie din ţâţâni tot ce era prăfuit, vechi şi încremenit din punct de vedere ideologic”. Deşi cu toţii se revendicau de la marxism (lucru nu tocmai stimabil, însă trebuie avute în vedere atât contextul politic, cât şi „inconştienţa” lor tinerească şi apetenţa pentru utopii a oricărui artist), au reuşit ca prin acţiunile lor să zgândărească autorităţile locale, aşa încât întâlnirile cu Securitatea şi anchetele nu le-au fost străine. Scrisul lor, aşadar, dăduse lovitura, îşi produsese efectele scontate.

În poezia oricăruia dintre ei găsim reprezentarea schematică a unei realităţi modificate după calapodul propriu. Anxietatea ia uneori forma convenabilă a unui optimism odihnitor şi calm: „Plumbul e leneş, / Glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp.” (Rolf Bossert); alteori, curiozitatea cuiva e semnul unei eventuale delaţiuni: „Fiica administratorului de bloc / şade în spatele perdelei. / Urmăreşte cine intră. / Ţine minte cine pleacă.” (William Totok); libertatea, înţepenită într-o statuie, e dovada că unii se tem că, mobilă fiind, ar putea face cu ochiul altora (Richard Wagner) ş.a.m.d.

Volumul mai cuprinde şi texte ale celor care n-au făcut parte, propriu-zis, din grupare, dar care i-au sprijinit (Klaus Hensel, Herta Müller), fragmente de intervuri, precum şi câteva note biobibliografice.

Antologia poate constitui oricând un instrument de lucru foarte util pentru cei care vor să studieze efectele concrete ale raporturilor dintre dictatura ceauşistă şi literatură. Un document necesar, un volum de neratat.

 

(La început a fost dialogul. Grupul de acţiune Banat şi prietenii – poezii, proză, polemici, Corina Bernic, Ernest Wichner – editori; ed. Polirom, 2013)

Totalitarisme, chestii d’-ăstea (5 cărţi)

M-am gândit că, dacă tot nu mai am chef să scriu în detaliu despre fiecare carte pe care o citesc şi dacă oricum grupez, într-o singură postare, mai multe volume, ce-ar fi să le aleg pe teme? Proastă idee, mi-am zis imediat, dar uite că, odată pornit la drum, nu mă mai opresc. Aşa că azi, dragi copii, vorbim despre cărţi care ne spun poveşti mai mult sau mai puţin terifiante despre regimuri totalitare, chiar dacă într-unele dintre cărţile următoare subiectul dictaturii e tangenţial.

*

Ţinuturile joase e, cred, cea mai bună carte a Hertei Müller. Trist, ar zice unii, din moment ce e volumul ei de debut. Ar însemna că nimic din ce-a scris după nu s-ar mai ridica la acelaşi nivel estetic. Nu ştiu dacă e chiar aşa (Leagănul respiraţiei e, iarăşi, un volum remarcabil). Însă în cartea de faţă, masacrată de cenzura comunistă, găsim temele-cheie ale prozei scriitoarei de mai târziu. E un punct de plecare foarte consistent, cu o scriitură acidă, seacă, aproape gotică pe alocuri (a se citi Discurs la înmormântare), însă străbătută de o lirică dark foarte percutantă. Bine, mie-mi place Herta Müller, aşa că poate sunt subiectiv. Iar în cartea asta am găsit, concentrată, toată opera ei. Şi umor negru (Baia şvăbească, la care am râs cu poftă), şi obsesiile identitare, şi absurdul cotidian ceauşist (Zi de lucru e o mică bijuterie suprarealistă), şi frica, şi imposibilitatea coagulării, şi tot ce mai vreţi voi. Cine vrea s-o cunoască pe autoarea nobelizată cu cartea asta ar trebui să înceapă.

(Herta Müller, Ţinuturile joase, 224 p., ed. Humanitas, 2012, trad. de Alexandru Al. Şahighian)

*

Despre Insuportabila uşurătate a fiinţei (da, n-am citit cartea până acum, mersi de întrebare şi de mirare) ştiam doar că este cea mai citită (şi citată) a lui Kundera. Şi înţeleg de ce. E un roman al pierderii şi al regăsirii. Foarte bine scris (Kundera e un maestru al captării atenţiei), vorbeşte despre povestea de amor dintre Tomas şi Tereza, cu desele ei urcuşuri şi coborâşuri, pe fundalul unei Cehoslovacii bântuite de spectrul comunismului. Eşecul emigrării e resimţit ca un blestem, iar întoarcerea la rădăcini se face cu nişte preţuri enorme. Dacă n-aş fi ştiut, de pildă, că episodul refuzului lui Tomas (medic de profesie) de a colabora cu organele şi de a alege, în schimb, să spele vitrine la Praga este real, aş fi zis că e o metaforă îndrăzneaţă a rezistenţei. Dar nu e. Se pare că mulţi intelectuali cehi au refuzat să se vândă diavolului şi au ajuns să presteze munci cu mult sub calificarea lor. La noi n-a fost cazul, din păcate. Dar nu intrăm în detalii. Citiţi Kundera. E bun pentru vacanţe. Şi nu numai.

(Milan Kundera, Insuportabila uşurătate a fiinţei, 348 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Jean Grosu)

*

Ah, ajungem la chestiile faine. Doru Pop, O telenovelă socialistă. Mă bucur de fiecare dată când descopăr că raportarea livrescă la comunismul românesc se poate face şi în felul ăsta: cu detaşare matură, cu umor sănătos, cu duioşia rememorării unei copilării vitregite, dar fericite. Romanul lui Doru Pop e o autoficţiune antrenantă, scrisă cu vervă, cu înţelegere pentru hiaturile unei societăţi înstrăinate de propriul rost, cu dese episoade cotidiene care surprind obiceiuri stranii şi obişnuinţe ruşinoase. Puştiul din roman are o copilărie ca a oricărui alt ţânc din vremurile acelea, iar regresul temporal care serveşte drept pretext pentru carte îi prieşte de minune autorului în încercarea acestuia de a conferi o aură luminoasă epocii ante-89. Scris fără intenţii propagandistice, romanul lui Doru Pop se citeşte cu o plăcere nebună. Iar pentru bihoreni e cu atât mai interesant cu cât acţiunea se petrece la Oradea Mare. Aşa că voi, ăştia care ştiţi ce-s ăia copii cu cheie la gât, fuguţa la librării. O să vă placă, garantez.

(Doru Pop, O telenovelă socialistă, 240 p., ed. Polirom, 2013)

*

Despre Lena Constante şi despre mărturia ei tulburătoare am mai scris şi cu altă ocazie (în revista Suspans.ro, despre Evadarea tăcută). M-am bucurat să constat că editura Humanitas se ţine de cuvânt şi aduce în atenţia cititorilor şi acest al doilea volum de memorii, Evadarea imposibilă, pe care mărturisesc că l-am citit cu acelaşi interes cu care am dat gata şi prima carte. Lena Constante reuşeşte să dea viaţă unor episoade halucinante ale închisorilor comuniste româneşti. Dacă în primul volum ne loveam de greutăţile femeii închise singură timp de mai mulţi ani, în cel de-al doilea ni se înfăţişează încercarea de coabitare cu celelalte deţinute. O operaţiune dificilă, plină de neprevăzut, de privaţiuni crunte, de umilinţe deliberate (a se vedea pasajele care descriu neplăcerile întreţinerii unei toalete adecvate), de reducere a indivizilor la condiţia lor primară. Un volum impresionant, dătător de fiori, însă prea puţin cunoscut la noi. O mare nedreptate. Sper să se remedieze cât de curând. Pentru că Lena Constante  e unul dintre cei mai buni memorialişti ai ororii comuniste pe care i-a dat literatura română. Nu vorbesc prostii.

(Lena Constante, Evadarea imposibilă, 280 p., ed. Humanitas, 2013)

*

O altă evadare, de data asta posibilă, ne prezintă jurnalistul britanic Blaine Harden în cartea sa despre viaţa lui Shin, un tânăr care a reuşit să fugă din lagărul 14 al Coreei de Nord şi să se stabilească în China, pe urmă în Coreea de Sud şi în SUA (s-a reîntors de curând în Coreea de Sud). Aici deja mi-a fost foarte greu să înţeleg că nu mă aflu în faţa unei opere de ficţiune, ci că îmi sunt relatate fapte care se întâmplă într-o realitate oarecum paralelă cu a noastră. Despre dinastia Kim s-a tot scris, am văzut n documentare despre everyday life in north korea, însă niciodată nu mi-am imaginat că într-un astfel de stat condus de demenţi poţi fi închis pentru că unchiul tău, pe care nu l-ai cunoscut, a încercat să fugă din ţară. Se pare că, în Coreea de Nord, dacă un individ săvârşeşte acest păcat faţă de patria-mumă, 3 generaţii după el vor fi închise. De aceea, Shin se naşte în lagăr şi acolo va trăi până în adolescenţă, când se hotărăşte să evadeze. Este unul dintre puţinii care au reuşit (nu toate evenimentele care se petrec în lagăr sunt uşor de descris. Shin şi-a „turnat” mama şi fratele pentru că au vrut să evadeze. Rezultatul a fost că mama lui a fost spânzurată, iar fratele împuşcat. Torturile la care a fost supus fac parte dintr-un scenariu diavolesc, încât te şi miri până unde poate merge cruzimea totalitară). O carte care te pune pe gânduri. Mai ales că greutăţile nu se termină odată cu evadarea. Shin nu se poate adapta prea uşor vieţii de afară (vede pentru prima dată în viaţa lui tramvaie, televizoare ş.a.) şi va suferi enorm din pricina remuşcărilor. Nu vă povestesc mai departe. dar, dacă vreţi să aflaţi măcar un crâmpei din ceea ce se petrece în Coreea de Nord, citiţi cartea asta.

(Blaine Harden, Evadare din lagărul 14, 240 p., ed. Corint, 2013, trad. de Adriana Ciorbaru)

Opinii fulger

M-am hotărât să-mi comprim atât de mult scrisul pe marginea câte unei cărţi despre care nu trebuie să bag o cronică în vreo revistă, încât cred că voi ajunge aici, pe blog, să scriu texte de vreo 3-4 cuvinte despre volumele pe care le citesc. Sau chiar să ajung, într-un stil deja patentat de alţii, să emit doar câte-o onomatopee sugestivă, gen „puah!”, „aiaiai!”, „pfuu”, „ole!” etc. Vedem.

*

Kundera este, cred, cel mai bun promotor al unei foarte light psihologii erotice masculine. Toate povestirile din „Iubiri caraghioase” – scrise fluent şi captivant – gravitează în jurul unei mici obsesii ori pulsiuni care trebuie „vărsată” în cadrul unei poveşti cu foarte complicate implicaţii erotico-senzuale. Nu intru în detalii. Dar dacă don’şoarele vor să afle cum gândesc porcii de bărbaţi după ce le fut şi pleacă, Milan Kundera poate oferi câteva explicaţii mulţumitoare.

(Milan Kundera, Iubiri caraghioase, 268 p., ed. Humanitas, 2011, trad. de Jean Grosu)

*

Despre Zeruya Shalev am mai scris. Am spus atunci că-mi place mult scriitura acestei autoare, care încearcă să formeze adevărate epopei „sentimentale” prin intermediul unei arte literare de invidiat. Însă, obişnuit deja cu stilul inconfundabil al scriitoarei, romanul ăsta nu mi s-a mai părut cine-ştie-ce. Pe copertă scrie că e vorba despre „relaţiile dintre părinţi şi copii”. Fals. Este un roman care reflectă viaţa unor oameni rătăciţi. Şi sigur că explicaţia psihologic-facilă este că toate baiurile care ne macină nervii la maturitate au legătură cu modul în care ne-am raportat în copilărie la părinţi. Aiurea. Fiica bătrânei Hemda, deşi căsătorită şi cu o fiică adolescentă, vrea să mai adopte un copil, ca să simtă că are în cine să-şi investească sentimentele; fiul bătrânei Hemda, prins într-o căsătorie cu o femeie dominantă şi hotărâtă, se amorezează de o femeie care-i arată că lucrurile simple sunt cele mai importante etc. Deci, un roman scris bine, dar cu nişte teme nu foarte originale.

(Zeruya Shalev, Fărâme de viaţă, 480 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean)

*

Romanul Annei Gavalda are o structură asemănătoare (de fapt simetrică) celui de mai sus. Dacă în povestea Zeruyei Shalev personajele vor să se desprindă de un trecut personificat de o mamă bătrână şi bolnavă, Gavalda ţese destinele unor personaje diferite ca preocupări şi cultură (un boem, un motociclist/chelner şi o pictoriţă naivă) în jurul vieţii bunicii celui de-al doilea. Cei patru vor ajunge să locuiască împreună într-o ambianţă în care fiecare trebuie să-şi adapteze pornirile la mofturile şi tabieturile celorlalţi. Un roman uşurel, dinamic, dar fără prea mari pretenţii. Nu l-aş reciti.

(Anna Gavalda, Împreună, 496 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Iustina Croitoru)

*

Murakami… Da, mă reîntorc la Murakami ori de câte ori vreau să citesc ceva rapid şi care să-mi gâdile imaginaţia. Pentru că el este realmente genul de autor care poate să „creeze” în faţa (sau în spatele?) ochilor o lume proaspătă şi incitantă. Din ce am citit eu până acum, „1Q84” mi s-a părut cartea lui cea mai bună. Însă nici „În căutarea oii fantastice” nu e de ici, de colea. Un roman fantastic, în care se îmbină rigurozitatea unei căutări detectivistice cu emoţia aflării unor secrete vag esoterice. E vorba despre suflete călătoare, regrete ale peirderii, trauma lipsei de identitate ş.a.m.d. Un roman foarte bun de citit în zile ploioase.

(Haruki Murakami, În căutarea oii fantastice, 324 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Andreea Sion)

Fragmentarium

„Eu fac parte dintre ăia din cuşcă. Nici ce am făcut eu nu am priceput. În fiecare seară, când trăiam în România, dacă aş fi stat să mă gândesc la ce s-a întâmplat peste zi, nu puteam să-mi dau seama! Nici n-am putut să-mi permit să mă gândesc într-un arc mai mare de timp; îmi ajungeau lucrurile exacte, micuţe, care se tot adunau şi cărora trebuia să le fac faţă. Şi lucrul ăsta deja îmi absorbea tot ceea ce am putut să realizez în cap. Mai multe nu am putut să realizez în cap.” Cuvintele acestea îi aparţin Hertei Müller, la întâlnirea de la Ateneu cu Gabriel Liiceanu din 2010, şi întăresc ideea conform căreia cotidianul, într-un regim totalitar, nu-şi poate găsi configurarea exactă decât în fragmentare, în disoluţia lui salvatoare. Astfel se explică şi titlul romanului de faţă: viaţa, într-o lume de acest tip, se trăieşte sincopat, între limitele stricte ale unui traseu fix, repetat zilnic, până la completa diluare a speranţei de alternanţă. Romanul Gabrielei Adameşteanu, prin personajul său central (Letiţia Branea), este încă o dovadă tulburătoare a acestei viziuni castratoare asupra rostului omului „sub vremi”.

După Drumul egal al fiecărei zile, roman în care substratul biografic potenţează şi justifică o serie de evoluţii ale societăţii româneşti, Provizorat face saltul firesc către o etică a individualităţii surprinse în fatalismul constrângerilor. Pentru că nu e vorba, aici, despre o simplă frescă a micimii morale a unei lumi în descompunere, ci despre lupta solitară pentru salvarea ultimelor resorturi de umanitate. Letiţia e căsătorită cu Petru Arcan, e tratată cu o suverană indiferenţă de acesta şi, drept urmare, are o relaţie adulterină cu un coleg de serviciu. Inclusiv modul acesta banal şi – la limită – imoral de a rezolva micile conflicte casnice (sau de a le lăsa, dimpotrivă, într-o suspensie călduţă) reprezintă răspunsul compensator la nedreptatea funciară, infiltrată în fiecare cotlon al existenţei. Metafora e străvezie: cruzimea totalitară interferează cu toate sferele, pervertind iremediabil convingeri sănătoase, oameni cuminţi, obiceiuri bine înrădăcinate şi relaţii umane fireşti. Metastazele provocate de cancerul comunist sunt devastatoare.

Diferenţa stilistică între Drumul egal al fiecărei zile şi Provizorat este doar una ce ţine de felul de construire a discursului din subtext. Dacă primul roman care o avea în centru pe Letiţia Branea impresiona prin cursivitate, prin tablourile ample şi panorama caracterologică, Provizorat oferă o perspectivă a măruntului, a imediat-livrabilului. Romanul e conceput sub forma unor fragmente disparate care dezvăluie, ca-ntr-un joc de puzzle, o perspectivă „tăiată”, întreruptă a imaginii de ansamblu. Viaţa personajelor principale se reconstituie treptat, în mici bucăţi de text revelatorii. Acest stil minimalist este specific aproape tuturor formelor literare care redau ororile unui regim totalitar, având ca motivaţie ideea autorilor potrivit căreia divizarea tragismului îl face, poate, mai suportabil.

Destinul Letiţiei Branea este, la rându-i, mai lesne traversabil dacă posesoarea lui îşi construieşte orele în jurul unor evenimente aflate într-o calmă repetiţie. Viaţa la serviciu are comedia ei sumbră, uşor observabilă până şi în năduful ironic al mai-marilor zilei: “S-au înmulţit Daciile, Skodele, Trabanturile de când se dau tot mai uşor, ajunge o recomandare, o pilă şi gata! Capitalism curat!” (p.192). De cealaltă parte, intimitatea promiscuă a relaţiei cu Sorin, consumată într-un mic apartament de împrumut, aduce un plus de căldură, în ciuda febrilităţii şi spaimei perpetue care o însoţeşte. Relaţia dintre cei doi se consumă exclusiv pe tărâmul plăcerii fizice, în imagini de o tandră senzualitate, şi este o împlinire carnală a unor deziluzii de dincolo de cearşaf. Sorin e tipul omului ambiţios, frustrat de incapacitatea obiectivă de a accede la funcţia pe care crede că o merită, în timp ce Letiţia îşi găseşte confortul emoţional în această mică escapadă vinovată. Nici măcar faptul că fiecare parte a cuplului are o motivaţie proprie, diferită de a celuilalt, pentru scufundarea în acest parteneriat nu pare să mai conteze: importantă e senzaţia împlinirii, pe de o parte, ori a decompresiei, pe de alta. Şi acest lucru se întâmplă pentru că promiscuitatea devine o manieră involuntară de compensare a tragismului monotoniei bazate pe frică.

Cu toate acestea, citind romanul nu poţi scăpa de senzaţia că adevăratul personaj principal e istoria, văzută în hâda ei nuditate, în erodanta ei nedreptate. Oamenii care au nenorocul să-i fie contemporani îi adoptă toate defectele, devenind, pe nesimţite, rotiţe perfecte în acest mecanism uriaş al terorii. Prezentul nu oferă nicio perspectivă îmbucurătoare. Iar trecutul, care se rescrie perpetuu (“Letiţia a înţeles că nu viitorul ne adduce cele mai multe surprize, ci trecutul, pe care nu încetăm să îl recitim toată viaţa” – p.230), reprezintă, pentru cei care îl poartă tatuat în piele, o coadă de tinichea: personajele  nu scapă de erorile înaintaşilor lor, fiind silite să coexiste cu vini impersonale, care  funcţionează şi prin ricoşeu – Petru, spre exemplu, îi reproşează Letiţiei că, din cauza trecutului familei ei, lui îi este lui blocat accesul la poziţii mai înalte în ierarhia universitară. Inversiunea neaşteptată a valorilor e de natură să-i ameţească pe cei care au trăit mereu cu convingerea că lumea se găseşte într-un echilibru perfect. Răsturnarea istorică a ordinii de dinainte bulversează percepţia publică a oamenilor în ceea ce priveşte necesitatea respectului datorat celor din jur. Numai Letiţia pare să păstreze intactă dorinţa de a conferi fiecăruia ceea ce i se cuvine, în virtutea unor deprinderi care vin dintr-o altă lume, apusă odată cu instaurarea celei noi: „Clasele sociale sunt altele decât cele învăţate la şcoală, cei de jos au ajuns sus şi invers, dar frontierele vechi stau la locul lor în mintea oamenilor” (p.297). Ba mai mult, Letiţia se constituie într-un martor naiv şi inocent al împuţinării tragice a numărului oamenilor dragi rămaşi în cercul de prieteni, care preferă să evadeze, într-o încercare disperată de auto-salvare, şi observă ştergerea nemiloasă a oricărei urme pe care aceştia ar fi putut s-o lase: „Înregistra şi ea apariţiile pasagere şi mai ales dispariţiile din cercul lor micşorat. Unii erau deja Dincolo, în Occident, rămaşi după o excursie, după o deplasare de serviciu […] Cărţile celor plecaţi dispăreau din biblioteci, articolele erau scoase din bibliografia studenţilor, din ei nu se mai păstra aici decât o replică, o întâmplare haioasă de pe munte, de la mare, de la o petrecere, pe care şi-o tot rememorau, cu nostalgia celor ce simt sfârşitul tinereţii” (p.226-227).

În condiţiile acestea se naşte, în fiecare dintre cei chemaţi să dea piept cu o istorie nefastă, dorinţa de a găsi metode de evadare care, fără a face parte dintre cele curajoase şi categorice (fuga dincolo), să fie măcar răspunsul suportabil la claustrarea provocată de teroare. Feminitatea gracilă  a Letiţiei, sensibilitatea ei fermă, nu-i dau decât două posibilităţi de împlinire dincolo de sfera cotidianului mizer: retragerea promiscuă în braţele mai-junelui Sorin şi refugiul în cuvânt. Legătura amoroasă adulterină nu satisface doar nevoia ca Letiţia să-şi dăruiască ultimele resturi ale feminităţii trădate, ci compensează voluptuos neajunsuri sociale. Dorinţa nu este atât lubric-sexuală, cât mai degrabă, paradoxal, social-estetică. Înfrumuseţarea vieţii personale, chiar şi circumscrisă unei legături reprobabile, e suficientă, provizoriu, pentru a face zilele mai uşor de acceptat. Cât despre puterea vorbei ca modalitate de salvare, tentativa Letiţiei de a scrie o carte este o formă individuală de a reda consistenţă cuvântului, care în limba de lemn a regimului comunist devine diluat, fără vigoare, inconsistent. Nu interesează aici finalizarea acestui plan, ci conştientizarea de către Letiţia a importanţei găsirii unui proiect valid etic, care să umple timpul golit de sens cu greutatea reconfirmată a cuvântului.

Gabriela Adameşteanu scrie, în Provizorat, romanul unei conştiinţe. Lăsând la o parte feminismul discret al eroinei principale, zbaterea ei delicată pentru a salva o căsnicie şi refugiul compensator într-o lume a plăcerilor discutabile, rămâne, deasupra tuturor, povestea cumplită a mutilării individualităţii, într-o lume a declinului şi a strivirii nediferenţiate. Letiţia Branea nu e doar imaginea credibilă a omului căruia i se refuză coabitarea paşnică cu istoria, ci şi mărturia vie a dorinţei de a salva ceea ce se mai poate salva dintr-un trecut pe care prezentul nimicitor îl estompează şi îl reconstruieşte obsesiv.

(Gabriela Adameşteanu, Provizorat, 448 p., ed. Polirom, 2011)

Proaspăt scoase din cuptor

Alte două cărţi: Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii (Gabriel Andreescu) şi Naraţiunea de a fi, volumul de convorbiri dintre Şerban Foarţă şi Robert Şerban.

*

Nu prea ştiu ce să spun despre prima carte. Mă miră dorinţa unor autori de a face încă lumină în nebuloasa comunismului românesc. Mă miră în sens bun. Că majoritatea oamenilor cu care discut se arată foarte neinteresaţi de aspectele ăstea. Că să lăsăm trecutul, că să ne vedem de ale noastre, că morţii cu morţii şi viii cu viii. Numai că tocmai aci e buba: de multe ori, viii nu se pot simţi prea bine din cauza altor vii, care în trecut s-au arătat foarte dispuşi să le arate celorlalţi calea dreaptă către comunismul victorios şi luminos.

Despre Gabriel Andreescu nu am o părere bine conturată. Sunt realmente suprins să constat cum un om care are disponibilitatea de a căuta asiduu şi de a fi atât de meticulos în a-şi susţine punctele de vedere în volumul de faţă a putut fi atât de lejer când l-a acuzat, fără probe, pe Andrei Pleşu de colaboraţionism. Pun lucrul acesta doar pe seama unei antipatii personale a lui Andreescu pentru Pleşu. Cartea despre care vorbesc e foarte bine documentată, cu trimiteri multiple şi utile, bazată pe o cercetare minuţioasă. Aşa că, din acest punct de vedere, bravo autorului.

Cărturarii pe care-i are în vedere G. Andreescu sunt din sfera creatorilor care, la un moment dat, au colaborat cu Securitatea. Demersul lui Andreescu e lăudabil: el nu face altceva decât fie să nuanţeze luările de poziţie prea tranşante, fie, dimpotrivă, să stabilească net o anume direcţie, în locurile în care percepţia publică părea să se mulţumească cu o vagă „scăldare” a lucrurilor. Sunt sigur că va stârni pasiuni şi replici, mai ales că se ocupă şi de nume al căror destin antedecembrist e delicat.

Lucrul cel mai greu este, aici, să poţi face abstracţie de personalitatea scriitorului avut în discuţie. Uneori, acest lucru e imposibil. Andreescu susţine, de pildă, că Breban nu poate fi aşezat în „galeria” colaboratorilor, pentru că, în cazul acestuia, amprenta personală inconfundabilă şi megalomania sa creatoare erau atât de ieşite din comun, încât până şi relaţia lui cu Securitatea poate fi pusă între paranteze. Discuţiile lui cu Pleşiţă nu au, conform literei legii de deconspirare, caracterul unor delaţiuni. Rămâne, totuşi, întrebarea cum a fost posibil ca un Breban să fie în relaţii atât de cordiale cu un nefrecventabil ca Pleşiţă.

Încercări de „spălare” a păcatelor mai face Andreescu şi în legătură cu Adrian Marino. În ceea ce-i priveşte pe Nicolae Balotă şi pe Alexandru Paleologu, autorul pune faţă în faţă distorsiunile de receptare a vinovăţiei lor. Dacă despre Balotă se scriu azi lucruri „grele” (deşi, după cum arată Andreescu, lucrurile nu sunt, nici aici, foarte clare), în cazul lui Paleologu avem parte de o ciudată imaculare, pe care G. Andreescu o pune mai întâi pe seama recunoaşterii de către acesta a colaborării cu Securitatea iar, mai apoi, pe seama unor motivaţii politice şi culturale. Deşi au avut un traseu similar, susţine G.A., balotă a fost privit după revoluţie ca un turnător ordinar, iar Paleologu – ca o victimă. Asta ca să nu uităm detaliul foarte important că Paleologu a fost plătit de Securitate pentru notele sale. Oarecum apropiată este părerea autorului referitoare la Noica, un om care, după descrierea din volum, a fost de o indulgenţă nefirească faţă de ororile comunismului şi faţă de instituţia care l-a servit. Poveste lungă. Sunt sigur că-l poate apăra mult mai bine (şi a şi făcut-o, în câteva rânduri) Gabriel Liiceanu.

Şi-am zis că nu mă lungesc. Volumul e realmente pasionant. Scris cu vervă, cu atenţie, cu acribie, e un adevărat eveniment editorial. Cel puţin mie aşa îmi pare. Mă despart, însă, de autor atunci când minimalizează aportul colaboratorilor în mecanismul uriaş al terorii. Ni se sugerează că ar trebui blamat şi miliţianul, nu doar cel care-l informează. De acord, cu o singură remarcă: miliţianul îşi făcea, să zicem, datoria, la locul de muncă, pe când un informator odios cum a fost Alex Mihai Stoenescu („marele” istoric de azi) informa de bunăvoie. Se şi dă în carte exemplul acestuia care, văzând că un ins fotografiază celebrele cozi ceauşiste de pe vremuri, dă fuguţa la primul miliţian, cu pâra. Un astfel de individ a ocupat, după 90, ce ironie!, poziţia de secretar de redacţie la Viitorul românesc, revista Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici! Sau Rodica Stănoiu, „Sanda”, celebra turnătoare care a fost vicepreşedintă a Ligii pentru Drepturile Omului. Şi ministru al Justiţiei. Dar astea-s detalii.

Uf! M-am enervat. 🙂 Vreau să spun doar atât: cartea asta nu face lumină, aşa cum ne-am aştepta; detaliile pe care le aduce sunt de natură să-ţi nască încă şi mai multe întrebări. Iar ăsta e un lucru pozitiv, dacă însă mai ai răbdarea să asculţi, în astfel de chestiuni, şi nuanţările necesare. Eu nu credeam c-o mai am. M-am înşelat.

(Gabriel Andreescu, Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, 304 p., ed. Polirom, 2013)

*

Şi-un volum mai uşurel. Aşa ziceam eu! L-am citit de cum mi-a ajuns în mâini, pentru că ştiam c-o să-mi placă. Robert Şerban este unul dintre poeţii mei contemporani preferaţi, iar Foarţă are deja statutul unui poet care nu mai are nevoie de nicio prezentare.

Acuma, în treacăt fie spus, vă zic un secret: eu apreciez la Foarţă mai ales geometria extraordinară a versurilor sale, ingeniozităţile lingvistice, şotronul amuzant al combinaţiilor lexicale, însă nu detectez aici, neapărat, o poezie mare. Să-mi fie cu iertare. Rimează! Apreciez valoarea literară a textelor sale şi sunt de acord că e unul dintre cei mai importanţi poeţi pe care-i avem, însă nu se numără printre primii 3 ai mei, ca să zic aşa. Ăsta e, recunosc, un defect personal, poate, şi o chestiune de gust. Dar să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului.

Şi avem ce-i da, nu glumă! Cele 8 interviuri pe care Robert i le-a luat de-a lungul anilor sunt adevărate spectacole de inteligenţă, umor şi erudiţie. Foarţă are o oralitate drăcească, o „şmecherie” a replicii cu care întoarce, mereu, discuţia către zone care-i sunt confortabile. Numai că nici Robert nu e de ici, de colea: iscodirea poetului se face insidios, în paşi mărunţi, fără insistenţe incomode. Poveştile lui Foarţă sunt, întotdeauna, creionate minimalist, avându-se în vedere un context care, oricât ar părea de arid, capătă o aură ludică, graţie maestrului. Foarţă povesteşte despre cum a ajuns să scrie versurile pentru Phoenix (la început, nici măcar nu ştia cum e linia melodică, i se dădea o hârtie pe care erau trecute silabele şi notate accentele din interiorul cuvintelor. În acest stil cvasi-rebusistic a reuşit să scrie el celebrele versuri, la îndemnul şi rugămintea lui Andrei Ujică, prieten cu membrii formaţiei), despre soţia lui, Ildiko, cu care traduce cărţi, despre modul în care i s-a părut mereu că nu are ce căuta în funcţii publice (şi-a dat demisia din funcţia de director al teatrului, după ce se insistase multă vreme s-o accepte) , despre pasiunea pentru pictat, pentru pian, despre felul în care-şi scrie cărţile, despre recunoaşterea publică ş.a.m.d.

O carte agreabilă. Un dialog amical şi empatic.

(Robert Şerban, Şerban Foarţă, Naraţiunea de a fi, 168 p., ed. Humanitas, 2013)

Gheo, Croh, Hustvedt, Gogol

 

 

 

 

 

Am mai spus că citesc haotic, dovadă e şi ceea ce vă scriu azi. Astea 4 cărţi le-am citit în ultimele zile, însă m-am hotărât ca de acum încolo să nu mai scriu pe larg despre fiecare volum care îmi trece prin mâini şi prin cap (asta şi pentru că uneori mi se pare obositor să-mi scriu cronicile prin reviste şi mă tot gândesc cât voi mai continua, că am obosit deja şi aş avea nevoie de o pauză, în care să citesc numa’ ce am io chef, fără eterna ameninţare a termenului limită de predare a textelor). Aşadar, s-ar putea ca from now on să scriu doar câteva rânduri răzleţe despre diferite volume, băgate de-a valma într-o singură postare, ca să nu obosească nici ochiul vigilent al cititorului.

*

Despre Noapte bună, copii! n-am auzit decât lucruri bune. Face parte din categoria aia de cărţi pe care toată lumea le laudă şi, din cauza asta, eu nu mă apropii prea devreme de volumele cu pricina. Las murmurul criticii să se liniştească şi o citesc când n-o mai citeşte nimeni. 🙂 Eh, nici chiar aşa. Sunt convins că Radu Pavel Gheo are destui cititori, mai ales pentru că e unul dintre cei mai citibili scriitori tineri de la noi. Bănăţean serios, nu se joacă cu munca lui. Romanul acesta propune o imagine amplă a obsesiilor unei generaţii de tineri care trăiesc, de fapt, în două lumi: cea a prezentului (şi a trecutului) românesc comunist sau neocomunist (ca să fiu maliţios) şi cea a viitorului sau a reprezentării idealizate a unui occident izbăvitor. Personajele cărţii lui Gheo sunt, aşadar, nişte tineri prinşi „supt vremi”. Marius e dovada unei evoluţii benefice, în timp ce Paul este prizonierul unei abulii naţionale erodante. Reîntors din SUA pentru a regla nişte „conturi” cu un grănicer de dinainte de 1989, Marius se reîntâlneşte cu Paul şi rememorează, duios şi trist, un trecut aproape neverosimil, însă brăzdat de fiorii unei copilării, până la urmă, fericite. Nu voi intra în detalii, deşi aş spune că unii ar putea vedea aici şi o critică surdă a capitalismului (drogurile, decăderea, moartea); de fapt, romanul nu livrează niciun fel de sugestie etică: e vorba, pur şi simplu, de moduri diferite de a-ţi trăi iluziile şi de şocul puternic pe care-l poţi resimţi când acestea devin realitate. P.S. Nu mi-a plăcut referinţa mitică a personajelor secundare, care trec prin cadru ca un memento al unei lumi de care protagoniştii încearcă să se rupă (cei doi ţărani bătrâni). Mi-au adus aminte de Ilă, personajul Ioanei Bradea din Scotch.

(Radu Pavel Gheo, Noapte bună, copii!, 496 p. ed. Polirom, 2010)

*

Crohmălniceanu rules! Asta mi-a venit în minte după ce am citit cartea lui de Amintiri deghizate. M-a binedispus extraordinar. Pentru că Ovid S. Crohmălniceanu nu e , aici, doar memorialist, ci e un creator fascinant de portrete. Afli cât de histrionic era Călinescu, citeşti despre bonomia lui Sadoveanu, despre cochetăria Hortensiei Papadat-Bengescu, despre ipohondria lui Camil Petrescu, despre succesul la femei al lui Ion Barbu ş.a., toate astea sub bagheta unui fin maestru al caricaturizării subtile, însă fără nicio urmă de maliţiozitate. Şi cu un umor colosal. Râzi la fiecare două-trei pagini. Crohmălniceau, se vede limpede, şi-a iubit „personajele”, le-a cunoscut în cele mai intime ipostaze şi le-a redat cititorului cu dragoste şi empatie. O carte foarte, foarte frumoasă, pe care am citit-o dintr-o suflare.

(Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate, 304 p., ed. Humanitas, 2012)

*

Ei, acu’-i acu’. Vă fac o mărturisire de taină: am citit cartea asta doar pentru că am aflat că autoarea, Siri Hustvedt, este soţia lui Paul Auster, unul dintre autorii mei contemporani preferaţi. Şi am vrut să văd în ce mod se influenţează, într-un cuplu, doi autori. Am făcut acelaşi lucru şi cu Jonathan Safran Foer şi Nicole Krauss, însă, acolo, câştigătoare a fost doamna. 🙂 Aici, rămân la părerea că e mai tare cocoşul. Asta nu-nseamnă că Tristeţile unui american nu mi-a plăcut. Ţin s-o felicit pe Veronica D. Niculescu pentru traducere. Cartea e un halucinant amestec de afecte, un labirint al minţilor preocupate de reconcilierea cu propriile obsesii. Fiecare personaj al cărţii are câte-un secret. Erik Davidsen şi sora lui, Inga, încearcă să desluşească misterul din hârtiile pe care, după moartea tatălui lor, le găsesc în casa acestuia. Voe merge pe urmele unor indicii pentru a afla ce secret uriaş a trebuit să păstreze tatăl lor toată viaţa. Când vor afla (de la Lisa), lucrul acesta nu-i va face mai liberi, dar le va reda posibilitatea de a se reconecta la problemele proprii. Inga trebuie să pună ordine în viaţa ei alături de Sophia, fiica ei, după moartea lui Max, tatăl Sophiei şi soţul Ingăi (e o intrigă amoroasă aici, complicată şi metaforică); Erik, psihiatru, se găseşte în postura celui care caută să rezolve problemele chiriaşie lui, Miranda, care are o fetiţă, Eggy, şi care e hărţuită într-un mod care nu pare s-o deranjeze prea tare, de tatăl fiicei ei, Jeff, deşi metodele acestuia sunt înspăimântătoare (fotografiererea fără ştirea ei, tăierea ochilor din poze, aşezarea lor pe treptele de la intrare, intrarea prin efracţie, în timpul nopţii, în dormitoarele lor ş.a.). Un roman ciudat, cu dese intersectări de destine, scris într-un stil alert şi captivant.

(Siri Hustvedt, Tristeţile unui american, 296 p., ed. Polirom, 2013, trad. de Veronica D. Niculescu)

*

Gogol! Am zis undeva că, de câte ori îmi piere cheful de citit, mă reîntorc la el. Are ceva scriitorul ăsta care îmi place extraordinar. E un amestec de umor şi satiră sumbră în scrisul lui. Ca să nu mai zic că mie mi se pare că Gogol e precurosrul absolut al avangardei şi al suprarealismului, zică cine ce-o vrea. Mantaua, Nasul şi Însemnările unui nebun sunt povestioare capabile să mă scoată din orice micro-depresie. Na, cu ruşii nu-ţi merge. Când auzi că nasul umblă îmbrăcat elegant, într-o trăsură simandicoasă, în timp ce proprietarul de drept al organului îşi priveşte netezimea feţei într-o oglindă,  n-ai cum să nu zâmbeşti. Sau când citeşti ironii de genul „Ivan Iakovlevici, ca orice meseriaş rus care se respectă, era grozav de beţiv”. 🙂 Citiţi Gogol, copii. Pe bune.

(N.V. Gogol, Mantaua. Nasul. Însemnările unui nebun, trad. de Emil Iordache, 156 p., ed. Polirom, 2012)

Un strop de magie

[recenzie apărută în revista , nr.7/2013]

Întotdeauna am fost circumspect în ceea ce priveşte denumirea de „scriitor profesionist”. În parte, vinovată de această receptare eronată a mea ar fi naivitatea de a crede că scrisul nu se poate face „cu metodă” ori algoritmic şi că nu poate fi circumscris unei rigurozităţi lucrative. Cu Filip Florian, însă, conceptul însuşi de scriitor profesionist capătă sens. Şi nu neapărat datorită faptului că îşi drămuieşte cu mare atenţie fiecare apariţie editorială (nu face parte din specia grafomanului nevrotic care-şi negociază, oportunist, lansarea unui volum nou în fiecare an), ci mai ales datorită modului încântător prin care reuşeşte, de fiecare dată, să nu facă rabat de la crezul său artistic, de la valoare, de la – simplu spus – literatură.

Toate bufniţele, cel mai recent roman al său, este o pasionantă radiografie a pierderii inocenţei. Dan C. Mihăilescu l-a şi numit, într-una dintre cronicile sale tv, un „roman al formării”. Lucru adevărat, însă incomplet. Pentru că, dacă în ceea ce-l priveşte pe Luci, adolescentul tipic, cartea vorbeşte despre o evoluţie a sa, racordată la marile şi micile mistere dezvăluite de prietenul său sexagenar (Emil), în cazul acestuia din urmă vorbim despre un destin al recuperării memoriei şi al încercării de a o transmite celor suficient de inocenţi încât s-o poată primi. Emil îşi priveşte viaţa regresiv, într-un fascinant şi dureros memento (tinereţea, originea nesănătoasă a părinţilor şi a bunicilor, căsătoria cu Lia, naşterea Irinei, tragedia care nu-l ocoleşte, boala, operaţia de la Paris), în timp ce, concomitent, Luci absoarbe pe nesimţite lecţiile prietenului său, dublate de un interes duios pentru natură şi pentru atenta ascultare a ei. Rolul de „pedagog” al lui Emil nu este strict didactic: amiciţia cu Luci îi conferă omului matur siguranţa constituirii unui „depozit” afectiv, capabil, astfel, să înfrunte timpul.

Relaţia celor doi nu cade niciodată în ariditatea unei scheme previzibile. Pasiunea lor pentru bufniţe, de pildă, dincolo de limitele unui banal hobby, este o tentativă metaforică de a repera semne universale, care să-i confirme (cel puţin lui Emil) că există viaţă în jur chiar şi în momentele în care întunericul pune stăpânire peste lume; că adevărul trăieşte şi dincolo de simpla percepţie raţională a lui; că marile răspunsuri sunt accesibile doar printr-o încercare perpetuă de înţelegere a neînţelesului. Finalul romanului punctează discret victoria lui Emil asupra timpului. Luci, ajuns meteorolog (simbol al înălţimii şi al detaşării superioare)  primeşte caietele lui Emil şi, copiindu-le, începe astfel să rescrie viaţa prietenului său, acordându-i, peste vreme, o şansă unică: aceea de a retrăi, simbolic şi etern, un destin pe care a fost nevoit să-l dedice mereu altora.

Cu un ritm constant, o temă tulburătoare şi o frazare impecabilă, Toate bufniţele este un roman de primă mână.

(Filip Florian, Toate bufniţele, ed. Polirom, 2012)

Două cărţi

Ce bine că mi-a venit ideea asta să scriu despre mai multe cărţi deodată, pentru că adevărul e că blogul a-nceput să mă cam plictisească. Îl „ţin” de mai bine de 3 ani şi, chiar dacă nu vreau să renunţ la el, există momente în care cheful meu de scris e apropiat de zero. Nu se-ntâmplă mereu aşa, oscilez, dar mă epuizează destul de mult scrisul la reviste, aşa încât sunt stors de vlagă când mă gândesc c-ar mai trebui să postez şi pe blog.

Doar că nu am cum să mă opresc. Dacă în reviste scriu despre cărţi româneşti, nu mă rezum, totuşi, la asta. Am şi eu preferaţii mei străini, la care mă întorc cu plăcere după fiecare scufundare în literatura noastră mai mult sau mai puţin tânără. Aşa că mai bag şi-aici câte-un text, mai ales că bucăţile pe care le mâzgălesc în spaţiul ăsta nu trebuie să respecte nicio regulă: pot fi cât de scurte vreau eu, cât de prosteşti vreau, cât de evazive şi inadecvate (cum mi se mai atrage atenţia) vreau. Deci, libertate totală. Bine, nici la reviste nu mă plâng de vreo cenzură, însă acolo mă străduiesc să răspund unor exigenţe. Cronica literară e altceva decât simplele note de lectură. Am mai spus asta, deja vă plictisesc.

Deci, l-am citit pe Jonathan Coe. Casa somnului. Nu m-am aruncat pe jos de plăcere, însă recunosc că romanul e agreabil. Şi lucrul ăsta se datorează ŞI traducerii foarte bune a lui Radu Paraschivescu. Clădirea unei universităţi este transformată, după ani, într-o clinică unde se tratează insomnia. Nu insistăm asupra metodelor prin care se tratează maladia asta (sau ce-o fi), pentru că face parte din farmecul cărţii şi ajută la crearea atmosferei sumbre şi misterioase. Pacienţii sunt foştii studenţi. Ba chiar unii dintre cei care sunt cadre medicale au studiat, cândva, la aceeaşi universitate. Relaţiile dintre ei se reinventează pe fondul acestor noi calităţi ale protagoniştilor. Aşa că începe un joc alert al alternării planurilor, al regăsirii sentimentelor de odinioară, potenţat şi de „starea” insomniacă a personajelor. E un roman căruia nu-i lipseşte umorul, însă impresia de ansamblu e aceea a unei lumi care se rescrie perpetuu şi care nu aşteaptă, răbdător, schimbări individuale pentru a-şi reconfigura destinul. Recomandată în serile lungi de iarnă. Numai că iarna trece. Io aşa sper, cel puţin.

Despre Paul Auster aş putea vorbi endlessly. Pentru că-mi place foarte mult. Acum doi ani, pare-mi-se, am citit Leviatan (mai înainte de asta citisem şi Trilogia New York-ului), despre care am şi scris pe blog, şi ştiu că am rămas, după închiderea cărţii, cu ochii în gol o bună bucată de vreme. Sigur, mă ajutase şi faptul c-o citisem într-un moment mai delicat, dar cu siguranţă e şi meritul omului ăstuia. American, cum altfel. Un scriitor care sondează personalitatea umană până la inavuabil. De câte ori citesc un roman de Paul Auster îmi aduc aminte cum zicea Dostoievski că omul e abisal. Dar şi abisal de prost. Personajele lui Auster au o cutezanţă deseori juvenilă, însă asta-i face şi mai iubibili (vorba e a lui Teo Bobe, deci am zis sursa, ergo nu-s plagiator, aşa încât nu voi ajunge niciodată prim-ministru). Adam Walker e personajul principal aici, iar povestea lui e spusă din perspective narative diferite. Avem şi istorisire la persoana I (Adam), şi relatare, şi jurnalul altor persoane (Cecile, de exemplu), aşa încât viaţa lui e descrisă polifonic. E student, e luat sub aripa sa de ciudatul Rudolf Born, cu care va avea o experienţă neplăcută (dacă vă zic, o să spuneţi că iar bag spoilere, aşa că mă abţin). Cert e că Adam o va seduce pe prietena lui Born, care se va refugia la Paris, şi va încerca, toată viaţa, să îl dea în vileag pe Born pentru fapta făcută. Adam se îmbolnăveşte grav, iar sarcina de a i se duce mai departe povestea îi revine lui Jim, un fost coleg de facultate, cu care abia acum, în ceasul al doisprezecelea, reia legătura. Acesta va face conexiunile necesare şi va încerca să dea de capăt istoriei personale, şi greu de crezut, a lui Adam (inclusiv – ca să nu uităm că suntem în secolul revoluţiei sexuale şi că, da, acţiunea se petrece în 1967 – olecuţă incest). dar nu vă zic mai multe. Paul Auster e un scriitor pe care chiar merită să-l descoperiţi pe cont propriu. Asta merge oricând, nu doar în serile de iarnă.

Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea aşa.

(Jonathan Coe, Casa somnului, 400 p., ed. Polirom, 2008, trad. de Radu Paraschivescu)

(Paul Auster, Invizibil, 256 p., ed. Univers, 2010, trad. de Cristiana Vişan)

Shalev

M-am tot gândit ce titlu să dau postării mele şi am ajuns la concluzia că cea mai bună reclamă pe care aş putea-o face acestor două cărţi este numele autoarei. Zeruya Shalev. O scriitoare evreică, a cărei carte Soţ şi soţie am cumpărat-o dintr-un impuls pe care nu mi-l explic în totalitate nici acum. Poate aţi trecut şi voi prin starea aia de nelinişte când îţi dai seama că stai deja în librărie de mai mult de o oră, trebuie să ajungi în curând undeva, deci nu mai ai prea mult timp la dispoziţie şi, dintr-odată, apuci din raft o carte şi , hotărât, te duci s-o plăteşti, ca să poţi pleca repede.

Soţ şi soţie este un roman al eşecului în doi. Personajele principale au o viaţă frumoasă, împlinită, însă încă de la debutul poveştii aflăm că Udi, soţul, în urma unei zile de lucru mai agitate (e ghid şi, uneori, munca poate deveni extrem de obositoare, mai ales când trebuie să te întâlneşti cu tot felul de turişti a căror curiozitate pare de neoprit), pare să sufere de începutul unei paralizii. Soţia lui, Naama, nu-şi pierde cumpătul şi încearcă, pe cât posibil, să facă ceea ce trebuie făcut, ca să n-o sperie pe fiica lor: cheamă medici, îl internează, se fac tot felul de analize etc. Numai că problema nu pare să fie de natură fizică, ci psihică. Da, da, exact cum citiţi. Udi cade într-o depresie adâncă şi, din cauza acesteia, la un moment dat se hotărăşte că trebuie să înceapă o nouă viaţă (asta după ce s-a încercat inclusiv tămăduirea lui prin metode mai puţin profesioniste, un fel de terapie psihologică făcută de o anume Zohara, o femeie enigmatică, fără soţ şi cu un copil de crescut). Zeruya Shalev are o extraordinară iscusinţă în a reliefa transformările fizice care intervin în momentul scurt al unei tristeţi profunde: cel mai puternic tablou al cărţii mi s-a părut acela în care Naama priveşte, de undeva de sus, plecarea şovăitoare dar apăsată a lui Udi, în momentul în care acesta îşi părăseşte familia. E un dramatism mut şi incisiv, pe care autoarea îl redă într-un mod care-ţi provoacă fiori pe şina spinării.

Şi, pentru că mi-a plăcut Soţ şi soţie (de fapt, îmi place stilul autoarei, mai degrabă decât povestea în sine), am citit şi Thera, un roman similar, cu o temă asemănătoare. De data aceasta, e vorba despre un divorţ şi despre metodele de reinventare a destinului fiecăruia dintre părţile care, până mai ieri, constituiau o familie. Ella Müller (arheolog) vrea să înceapă o viaţă nouă, aşa că îl anunţă pe Amnan că s-a decis să pună capăt mariajului lor, deşi au împreună un băiat, Ghilad, de 6 ani. Amnan, deşi iniţial revoltat, pare să-şi asume mai uşor noua postură şi pleacă fără a încerca, melodramatic, să mai schimbe ceva. Ulterior, Ella e cea care, debusolată, se gândeşte că ar mai trebui să dea o şansă vieţii de cuplu, însă Amnan o anunţă că, din punctul lui de vedere, e prea târziu. Ella îşi găseşte refugiul în braţele psihoterapeutului ei (la rândul lui cu probleme destul de serioase, având drept cauză nişţe traume ale copilăriei), cu care se va muta împreună, încercând din răsputeri să-i împace pe cei doi copii ai lui cu Ghilad (băieţii fiind colegi de şcoală şi prieteni, însă, văzându-se obligaţi să intre într-o nouă familie, devin reticenţi şi isterici). Romanul acesta are şi suficiente părţi artificiale, implauzibile şi leşinate, însă îl salvează, şi de data aceasta, talentul autoarei de a aşeza în pagini stări, nu persoane.

Citesc că aceste două romane sunt parte a unei trilogii, care mai include romanul Viaţa amoroasă. S-ar putea să-l citesc, deşi pot să spun de pe acum că Zeruya Shalev este o scriitoare care merită cunoscută. Nu neg că subiectele nu sunt prea virile şi tonice, însă uneori mai ai nevoie şi de câte-o scufundare din asta. Ca să nu uiţi cum „sună” literatura.

(Zeruya Shalev, Soţ şi soţie, 360 p., ed. Polirom, 2012, trad. de Ioana Petridean; Thera, 576 p, ed. Polirom, 2010, trad. de Any Shilon)