Formol

Posted: 2011/04/03 in cu cartea pe carte călcând
Etichete:, , , , ,

Fraţilor, suntem asaltaţi de nordici! Deocamdată doar literar. Editura Trei ne oferă o întreagă colecţie de policiere, thrillere, romane de suspans ale unor autori suedezi, norvegieni, islandezi, menite să spargă gura târgului. Nu ştiu de-or reuşi au ba. Cert e că Oraşul borcanelor, romanul lui Arnaldur Indridason e o carte… corectă. Şi atât.

Se prea poate ca eu să fiu din cale-afară de pretenţios atunci când vine vorba de literatura poliţistă. Îmi vine să spun mereu că unei cărţi de acest gen, ca să intre în categoria „bine scrisă”, nu-i sunt de ajuns doar o intrigă bine construită şi un ritm trepidant. E nevoie de mult mai mult. Probabil îmi plac cărţile acelea în care nu simt deloc intenţia autorului de to make a point, de ghidare didcatică prin labirinturile întâmplărilor. Îmi plac poveştile panoramice, din cuprinsul cărora eu selectez ceea ce e important şi ce nu. Or, în cazul scrierilor poliţiste, comprimarea igienică a detaliilor nesemnificative sărăceşte potenţialul cărţii. Eu aşa cred. Şi sunt gata să fiu contrazis.

Acestea fiind spuse, cred, repet, că romanul islandezului Indridason e „corect”. Adică respectă cu sfinţenie canonul literar al genului. E vorba despre un septuagenar solitar, Holberg, găsit mort în apartamentul său. O crimă. Se găseşte la faţa locului un calculator plin de porn (se pare că informaţia e una dintre acele false paths pe care le folosesc autorii de cărţi poliţiste, pentru că, în cazul de faţă, acest lucru nu înseamnă nimic în dezvăluirea asasinului decât, poate, o aplecare frivolă către plăcerile trupeşti) şi o fotografie reprezentând mormântul unei fetiţe de 4 ani, Audur. Inspectorul însărcinat cu desluşirea enigmei e Erlendur, un tip de vârstă mijlocie, care are o fiică dependentă de droguri (aici, din nou, informaţia e introdusă pentru umanizarea personajului, pentru a ţi-l apropia, deşi faptele care se petrec în familia lui n-au nicio legătură cu crima). Mergând din aproape în aproape, se află că Audur e fiica lui Holberg, ca urmare a unui viol săvârşit de acesta asupra unei femei cunoscute într-o seară de ieşit în oraş cu băieţii, cu ani în urmă. Audur moare din cauze genetice, lucru care uşurează oarecum căutările. Se ajunge la descoperirea unui al doilea copil născut în aceleaşi circumstanţe (ca efect al unui alt viol), băiat de data aceasta, care va juca un rol important în acţiunea romanului. Nu vă spun care, pentru că atunci chiar am spus totul. Cert e că boala genetică a lui Holberg (neurofibromatoză) se transmite şi urmaşilor săi, însă boala le este fatală la vârste fragede numai descendenţilor de sex feminim. Aşa se explică de ce Audur moare la 4 ani, din cauza unei tumori pe creier, iar fiul lui Holberg, Einar, trăieşte şi duce o viaţă relativ normală. Apar, în carte, şi episoade de un macabru gratuit (ideea că un medic, din pasiune profesională, păstrează acasă, în formol, organe bolnave sau că studenţii de la medicină numesc laboratorul cu astfel de mostre „oraşul borcanelor”, de unde şi titlul), însă romanul nu suferă de supraaglomerare. Indridason e un maestru al minimalismului. Şi asta e de bine.

Deci: n-aş reproşa nimic cărţii, dacă mă gândesc că e un roman poliţist. Aş spune doar că, din punctul meu de vedere (din al meu, băgaţi de seamă!), Oraşul borcanelor putea avea o construcţie mai rotundă, mai apăsată, mai adâncă. Tentativa lui Indridason ne a ne împrieteni cu Erlendur (înţeleg că eroul său e personaj în mai multe cărţi; e, deci, un fel de Marlowe nordic) e duioasă, însă nu suficient de hotărâtă ca să ne facă părtaşi la viaţa lui. Nu pot empatiza cu Erlendur, aşa cum pot cu alte personaje de roman. Pentru mine, aşadar, Erlendur arată ca o mostră de ţesut în formol. Îl văd, îl înţeleg, dar nu-l pot îndrăgi prea mult. Dar asta e strict problema mea. Poate că, fiind vorba despre un policier, nici nu e loc de sentimentalisme din astea. Aici dictează profesionalismul, nu lirismul desuet.

Traducerea Monicăi Vlad e, deseori, ilară. Dau doar două exemple, care apar către finalul romanului: „Eva Lind dormea în camera de zi în momentul în care se îmbrăcă, îşi puse pălăria şi se uită la ceas.” (p.242) Lipseşte un singur cuvânt, „el”, ca să înţelegem că Eva Lind nu era somnambulă şi nu se îmbrăca în somn… Şi tot de la pagina 242: „Recunoscu maşina lui Sigurdur Oli şi, chiar în momentul când intra în clădire, îl văzu pe patolog dând colţul, cu cauciucurile scârţâind pe asfaltul ud.” În limba română, „a da colţul” nu înseamnă „a vira”, ci „a muri”, aşa că nu cred că patologul îşi dădea obştescul sfârşit în timp ce roţile maşinii scârţâiau pe asfaltul ud, ci doar trăgea de volan, bietu’… 🙂

(Arnaldur Indridason, Oraşul borcanelor, 256 p., ed. Trei, 2011, trad. de Monica Vlad)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s