Gay story

Nu mi-a plăcut deloc cartea asta. Şi sunt foarte tranşant. Cu excepţia unui singur pasaj demn de ţinut minte (şi pe care îl voi reda mai jos), romanul lui Mishima („Confesiunile unei măşti”) e o plictisitoare povestire a modului în care autorul şi-a conturat identitatea sexuală în tinereţe.

Nu zic că subiectul n-ar putea fi tratat într-un mod fain. E de ajuns să menţionez că mie, de exemplu, mi-a plăcut ENORM „Straja dragonilor”, cărticica autobiografică a lui Negoiţescu, în care, cu o eleganţă şi precizie remarcabile, autorul reuşeşte să captiveze cititorul, făcându-l complice la tentativele soft-gay ale personajului-adolescent. Sau, mai rough, dacă ţineţi neapărat, e Burroughs, cu al său „Pederast”, numai bun de indignat puritanii. Eh, alte vremuri!

Ce vreau eu să zic: romanul lui Mishima, autor foarte valoros al Japoniei de secol XX, pierde mult prin pedanterie. Scriitorul vrea cu orice preţ să ne convingă de starea vicioasă de incertitudine prin care trece, însă felul lui de a reliefa frământările personajului-narator sunt „cuminţi”, tandre, fără vlagă. Sigur, ar trebui luate în considerare atât perioada în care romanul a apărut (1949), cât şi vârsta de atunci a scriitorului (24 de ani). Dar la mine nu funcţionează astfel de circumstanţe atenuante. Romanul, după umila mea părere, e slab. Există un pic de romantism în felul naiv prin care autorul o descrie pe Sonoko, femeia pe care crede c-o iubeşte, însă, graţie unui narcisism erodant, tânărul e mult mai preocupat de explicarea raţională a sentimentelor lui. Asta în totală discordanţă cu reacţiile hormonale pe care acelaşi tânăr le are atunci când priveşte trupul gol al vreunui bărbat. Metoda prin care Mishima îşi asumă homosexualitatea e aceea a conştientizării faptului că, în cazul femeilor, existe o pre-judecată (în sensul de apriorică) asupra oportunităţii şi puterii sentimentelor, pe când, în cazul bărbaţilor, atracţia sexuală subită e dureros de veridică şi revelatoare. Şi cam atât.

Aşa că, îmi pare rău, romanul nu m-a convins. Slab ca structură, subţire ca tematică şi insuficient dezvoltat, această carte a lui Yukio Mishima (deşi, în general, îmi place literatura japoneză) a fost o dezamăgire. Negoiţescu (o spun fără patriotism) e de câteva ori mai bun la astfel de chestii, sorry.

Totuşi, aşa cum spuneam la începutul textului, a existat un fragmenţel care m-a pus un pic pe gânduri. Nu ridicaţi din sprâncene. Chiar merită reflectat la: „Consecinţă a faptului că principiul meu de bază e imoralitatea – propria natură – acţiunile morale, relaţiile sincere dintre bărbat şi femeie, demersurile pe faţă care le însoţesc, faptul de a fi considerat un om virtuos, toate acestea sunt, dimpotrivă, savoarea ascunsă a imoralităţii, o savoare într-adevăr diabolică ce cochetează cu mine” (p.184).

(Yukio Mishima, Confesiunile unei măşti, 200 p., trad. de Emil Eugen Pop, ed. Humanitas, 2011)

Life is a rollercoaster

Atunci când mi-am deschis blogul ăsta, n-am crezut că la un moment dat voi scrie despre cartea cuiva care a călcat pragul acestui spaţiu, a şi comentat aici, mi-a dat şi sugestii de lectură şi care, totuşi, să nu se mai găsească printre noi. Alex Leo Şerban a fost un vizitator al blogului meu, un personaj (da!) cordial, agreabil, sclipitor şi inteligent. Dar astea nu-s noutăţi pentru cei care l-au cunoscut.

„Ceea ce pentru alţii este lux pentru mine este strictă necesitate; întotdeauna am funcţionat aşa şi nu văd de ce m-aş schimba” (p.15) Cred că acest enunţ comprimă cel mai corect stilul care l-a consacrat pe alş, un intelectual şic (fără nicio conotaţie peiorativă), un spumos partener de dialog şi, totodată, un „snob” simpatic, cu numeroase tabieturi bătrânicioase care îi confereau aura unui modern gata „demodat”. Ceea ce surprinde plăcut la alş este reticenţa faţă de orice formă de conformism. Alş n-a crezut niciodată în valoarea aşezată a clişeelor, pe care le-a demontat ori de câte ori a avut ocazia. Dovadă stă şi cărţulia aceasta, „Mica dietetică”, o culegere a unor texte autonome care, împreună, deconstruiesc mituri şi prezintă, cu dărnicie, moduri noi de a privi lucrurile. Nu pot să nu spun că unele lucruri m-au uns pe suflet. De exemplu, cele 10 motive pentru care nu-i place fotbalul! 🙂 N-am fost niciodată fan al acestui sport, pe care-l consider, şi azi, un mijloc de tâmpire în masă, but who am I to judge? O zice alş, în locul meu: „Induce comportamente la limita animalităţii: „zgomotul şi furia” gloatelor asudate, isterizate, are ceva primitiv” (p.79). Nu m-am simţit ok când a scris că bloggerii sunt noii proletari (sic!), dar mi-a trecut repede când mi-am dat seama că la baza acestui text stătea un conflict de-al lui cu luciat, terorista cărţilor, în legătură cu un text al Ancăi Grădinariu. E lungă povestea, a lăsat să curgă râuri de invectice şi sudălmi soft pe blogosfera românească, n-are rost să insist.

Alş mai scrie, aici, despre facebook-izare (era să scriu „feisbucizare”, da’ parcă nu merge), despre amintirile cu bunicii, cu părinţii, într-un bucureşti mic-burghez a cărui nostalgie n-o va pierde niciodată (de aici cred că i se trage afecţiunea pentru Ioana Pârvulescu, excelenta eseistă şi evocatoare a urbanului interbelic românesc), despre ceea ce-i place (Proust, mai ales!, dar şi lavanda, New York-ul şi cartofii prăjiţi) şi ce detestă (mirosul de spermă şi, inexplicabil pentru mine, Dostoievski ori Marquez), despre Houellebecq (care mie-mi pare nedigerabil, scuze fanilor săi). Avem în micul dicţionar alş-istic chiar şi o fabulă cu accente suprarealiste („Povestea pulei mele – un coşmar adevărat” – p.223), care, scăldată într-o candidă obscenitate (iertat fie-mi oximoronul), aduce un plus de umor volumului.

Ca s-o zic pe-aia dreaptă: eu nu mă dau neapărat în vânt după cărţile formate din textuleţe independente unul de celălalt, adunate de te miri unde şi puse laolaltă. Însă nu neg că „Mica dietetică” mi-a plăcut. Mult. Se prea poate să fiu subiectiv, pentru că Alex Leo Şerban a fost, pentru mine, un interlocutor fascinant, un om care mi-a lăudat unele texte şi pe care le-a transmis, mai departe, rudelor celui despre care scriam (a fost vorba despre Monica Pillat, fiica lui Dinu Pillat, de ale cărui cărţi m-am îndrăgostit iremediabil). Aşa că nu-mi cereţi să dau verdicte tranşante. De data asta nu pot.

Şi chiar dacă mormăitorii în barbă vor mustăci cum că alş a fost aşa şi pe dincolo, cel mai bine ar fi să le trântesc în faţă următorul enunţ, care provine exact de la subiectul nemulţumirii lor şi care face dovada clară a histrionismului inteligent (şi, oh, atât de savuros!) pe care a mizat: „Nu încercaţi să vă păstraţi buna reputaţie: totul conspiră împotriva ei şi, în plus, o reputaţie proastă e mai uşor de întreţinut” (p.18). Eh, este că v-a zis-o? 🙂

(Alex. Leo Şerban, Mica dietetică, 240 p., ed. Art, 2011)

Destinul unui geniu

Unii oameni, mai ales la ţară, citesc toată viaţa lor o singură carte: Biblia. Trebuie să mărturisesc că, evident, nu voi fi (nu mai am cum) omul unei singure cărţi, însă există două volume pe care le citesc constant, la care mă reîntorc mereu cu pasiune şi recunoştinţă. În momentul în care le termin, le reiau. Se întâmplă să treacă luni de zile între o filă şi alta. Cert e că nu le las niciodată deoparte. Au în permanenţă semnul de carte înfipt în ele. Hai, nu vă mai ţin pe jar. Cele două minuni de care vă povestesc sunt Cartea neliniştirii (Fernando Pessoa) şi Caietele lui Cioran.

Pentru că Cioran e, după mintea mea, o sursă inepuizabilă de plăcere. Sunt hedonist când vine vorba despre acest scriitor (îi spun „scriitor”, şi nu filosof, din motive pe care le voi dezvolta, poate, cu altă ocazie). De aceea m-am repezit la rafturi şi am smuls de-acolo „Itinerariile unei vieţi. Apocalipsa după Cioran”, pe care am devorat-o în vreo 2 ore.

Gabriel Liiceanu reuşeşte, aici, peformanţa de a concentra în 150 de pagini esenţa unei lumi. Ar fi uşor să spun că nu face altceva decât să traseze punctele principale ale destinului celui care avea să schimbe pentru totdeauna filosofia nihilistă de secol XX. Cartea, însă, e mult mai mult decât atât. Beneficiind de condiţii grafice excelente, ea îţi permite coborârea într-o lume atât de curată în logica ei imbatabilă, încât te miri singur de evidenţa simplă a unor teme care, până mai ieri, păreau inatacabile. „Deconstrucţia” lui Cioran, cam asta e tema cărţii. Sigur că nu totul poate fi explicat, însă modul lui Liiceanu de a pune în cuvânt geniul imens al gânditorului român care a fost Cioran e remarcabil. Cum cel puţin la fel de zdruncinător este interviul transcris în partea finală a volumului (ultimul interviu – filmat – cu Cioran), un adevărat tur de forţă şi o expresie frustă a nevoii de ex-primare. Pentru că, o spune Cioran, expresia are rol de detensionare a gravităţii ideii. Îmbrăcarea în cuvânt a conceptului înseamnă o domolire a acestuia, o aducere a sa în sfera suportabilului.

De reţinut notaţiile despre Răşinari, satul natal al lui Cioran, despre Nae Ionescu, Beckett, Sartre, Ionesco şi Ţuţea (pe care Cioran îl consideră omul cel mai extraordinar pe care l-a cunoscut vreodată). De asemenea, nu trebuie ignorat nici interviul cu Simone Boué, chiar dacă e oarecum pudic şi cochet evaziv.

Şi, chiar dacă o să spuneţi că sunt rău, de data aceasta nu dau niciun citat din carte. Pentru că vreau s-o citiţi. Şi pentru că sunt convins că veţi ieşi din ea altfel. Indiferent ce înseamnă lucrul ăsta.

Redau mai jos linkul/filmul cu interviul pe care Liiceanu i l-a luat lui Cioran în 1990. Priviţi, tăceţi şi luaţi aminte.

(Gabriel Liiceanu, Itinerariile unei vieţi: E.M. Cioran. Apocalipsa după Cioran, 156 p., ed. Humanitas, 2011)

Reality Show

Lena Constante nu este o autoare de cărţi poliţiste. Nici de thrillere ori romane de suspans. Cu toate acestea, „Evadarea tăcută” e acel gen de scriere care, fără a respecta vreo regulă de elaborare a unui roman articulat, îţi transmite toată gama de trăiri necesare pentru a-ţi provoca stări dintre cele mai diverse. E rar lucru să poţi experimenta, prin intermediul unei singure cărţi, disperarea, speranţa ultimă, decăderea fizică, umilinţa, neputinţa în faţa obtuzităţii totalitarismului şi nevoia de compensare măruntă a absurdului cotidian carceral.

continuarea, pe http://suspans.ro sau cu un clic aici.

(Lena Constante, Evadarea tăcută, ed. Florile dalbe, 1995)