Eleganța macabrului

S-a vorbit tot mai des în ultima vreme despre o renaştere a prozei scurte româneşti. Lucru lăudabil şi care sper să aibă o anumită continuitate. Chiar şi în lipsa semnelor îmbucurătoare din ultimii 2-3 ani (îi amintesc doar pe cei care mie mi s-au părut excepţionali: Veronica D. Niculescu şi Mihai Mateiu, ambii publicaţi la Casa de pariuri literare), trendul urma, desigur, să fie favorabil acestui gen, din moment ce câştigătoarea Nobelului literar din 2012, Alice Munro, este o maestră a prozei scurte (după cum s-a pronunţat juriul), iar în ceea ce priveşte mimetismul nostru zglobiu nu stăm rău deloc. Aştept, aşadar, în anii următori un boom încă şi mai consistent în ramura aceasta, parcă insuficient sondată de scriitorii noştri. Impulsul decisiv l-a dat Marius Chivu, cu al său “Best of” (Polirom, 2013), colecţia bine structurată a celor mai de seamă scriitori în genul scurt de după 2000. Drumul e, aşadar, deschis.

Și, totuşi, aş îndrăzni să spun că acest gen literar nu se pretează la orice tip de scriitură, el nu cade perfect pe orice fel de intrigă ori de acţiune. Proza scurtă e înşelătoare; e generoasă în intenţii, însă, nelucrată suficient, ea suportă riscul disoluţiei. De aceea, o nuvelă (iată, nu mă feresc de acest termen consacrat şi mai puţin folosit azi), prin compresia ei structurală, trebuie să aibă capacitatea de a stârni în cititor emoţii instante, trăiri imediate şi intense.

Din acest punct de vedere, volumul “Acluofobia. Zece povestiri macabre” al lui A.R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) e un câştig incontestabil al prozei tinere. Tratând teme cu accente horror ori thriller, autorul construieşte o lume compactă, în care mai importante decât firul narativ sunt atmosfera şi permanenta senzaţie de pericol. Aflat la al doilea volum (după romanul “Îmblânzitorul apelor”), A.R. Deleanu face dovada unui autor care coagulează speranţele (îndreptăţite ale) tuturor acelora care au simţit în el pana unui scriitor adevărat. Nu s-au înşelat.

Cele zece povestiri macabre, după cum le denumeşte însuşi autorul, au ca trăsătură comună suspansul. I-aş zice “bine temperat”, folosind o pastişă la îndemână. Fie că e vorba despre disperarea sumbră ori obsesia distructivă (în “Scrum”), despre umanitate văzută – în cel mai pur stil orwellian – ca o masă amorfă şi manevrabilă într-un decor postindustrial de science fiction (“Atunci când nu eram”), despre tenebre mitice şi nerăzbunate (“Kilimanjaro” şi “Jos, în lumea lor”) ori despre transfigurarea grotescă a unei realităţi impalpabile (“Omul cu chip de cal”), autorul are pedanteria sadică a unui dirijor care ştie că aşteptarea, şi nu deznodământul, e punctul culminant al oricărei simfonii. Cu mână bine exersată, A.R. Deleanu ne conduce prin acest labirint al senzaţiilor folosindu-şi din plin talentul de a îmbrăca oroarea în sugestie. Greu să nu remarci siguranţa cu care acest aproape-debutant reuşeşte să obţină rapid adeziunea totală a cititorului, care se scufundă în poveştile sale de la primele rânduri. “De vină” pentru toată această iscusinţă incontestabilă este stilul autorului, pe care l-aş plasa într-o fructuoasă vecinătate cu post-manierismul (oarecum în genul romanelor lui John Saul, însă mult mai “aplicat”, mai coerent şi mai fidel textului). Există o vădită calofilie în scrisul lui A.R. Deleanu care, deşi teoretic pare inadecvată temelor, le conferă acestora o eleganţă rece şi tăioasă, perfect încadrabilă ansamblului: “Se aşeză pe un scaun în dreptul geamului şi îl deschise. Noaptea era rece, nările împingeau aburi, aburii dispăreau în bezna de afară. Locuinţa lui secretă trona peste blocurile mici de lângă zidul vechii cetăţi […] Luna se spărgea în ţiglele acoperişurilor, se scurgea pe antene. Îl trecu un fior” (p.234), “Îşi scoase pistolul din haină şi-l aşeză în faţa lui, pe pervazul geamului. Îşi imagină ţeava rece, pe buzele sale, liniştea străzii, clic şi zecile, poate sutele de porumbei treziţi de ecoul metalic, zburând printre blocuri” (p.239).

Insolită în proza lui A.R. Deleanu este lipsa oricărei tentative de a gira explicitul. Finalurile povestirilor sale sunt rareori concrete, explicative ori lămuritoare. Misterul care a făcut posibilă povestea se păstrează intact; nu ne este dat decât privilegiul de a asista la manifestarea sa întâmplătoare, la subtila sa desfăşurare. Lucrul e cu atât mai lăudabil cu cât cititorul, complet absorbit de frumuseţea sumbră a poveştii, nici nu mai simte, în final, nevoia unei explicaţii raţionale, a unui deznodământ străveziu.

Las la o parte răzleţele greşeli de redactare (“teama de-al aduce”, “se înfingea”, “înfingându-i-se”) şi micile erori de stil (“o expresie […] ceva asemănător cu undele pe care le face un animal nevăzut pe fundul unei găleţi cu apă” (?!), “Dragoş se vâna pe sine (!) către stufărişul somnului (!)”) şi remarc faptul că “Acluofobia” este un volum bine gândit, maniacal şi metodic înzestrat cu absolut toate ingredientele prozei de suspans, coerent şi foarte bine scris. Iar A.R. Deleanu este un scriitor tânăr de primă mână, a cărui evoluţie ulterioară o voi urmări cu mare interes. “Startul” e mai mult decât promiţător.

(A.R. Deleanu, “Acluofobia. Zece povestiri macabre”, Editura Herg Benet Publishers, 2013)

/text publicat în Literatura de azi /