Posts Tagged ‘literatura de azi’

boeriu-ardeleanuS-a vorbit tot mai des în ultima vreme despre o renaştere a prozei scurte româneşti. Lucru lăudabil şi care sper să aibă o anumită continuitate. Chiar şi în lipsa semnelor îmbucurătoare din ultimii 2-3 ani (îi amintesc doar pe cei care mie mi s-au părut excepţionali: Veronica D. Niculescu şi Mihai Mateiu, ambii publicaţi la Casa de pariuri literare), trendul urma, desigur, să fie favorabil acestui gen, din moment ce câştigătoarea Nobelului literar din 2012, Alice Munro, este o maestră a prozei scurte (după cum s-a pronunţat juriul), iar în ceea ce priveşte mimetismul nostru zglobiu nu stăm rău deloc. Aştept, aşadar, în anii următori un boom încă şi mai consistent în ramura aceasta, parcă insuficient sondată de scriitorii noştri. Impulsul decisiv l-a dat Marius Chivu, cu al său “Best of” (Polirom, 2013), colecţia bine structurată a celor mai de seamă scriitori în genul scurt de după 2000. Drumul e, aşadar, deschis.

Și, totuşi, aş îndrăzni să spun că acest gen literar nu se pretează la orice tip de scriitură, el nu cade perfect pe orice fel de intrigă ori de acţiune. Proza scurtă e înşelătoare; e generoasă în intenţii, însă, nelucrată suficient, ea suportă riscul disoluţiei. De aceea, o nuvelă (iată, nu mă feresc de acest termen consacrat şi mai puţin folosit azi), prin compresia ei structurală, trebuie să aibă capacitatea de a stârni în cititor emoţii instante, trăiri imediate şi intense.

Din acest punct de vedere, volumul “Acluofobia. Zece povestiri macabre” al lui A.R. Deleanu (pseudonimul literar al lui Flavius Ardelean) e un câştig incontestabil al prozei tinere. Tratând teme cu accente horror ori thriller, autorul construieşte o lume compactă, în care mai importante decât firul narativ sunt atmosfera şi permanenta senzaţie de pericol. Aflat la al doilea volum (după romanul “Îmblânzitorul apelor”), A.R. Deleanu face dovada unui autor care coagulează speranţele (îndreptăţite ale) tuturor acelora care au simţit în el pana unui scriitor adevărat. Nu s-au înşelat.

Cele zece povestiri macabre, după cum le denumeşte însuşi autorul, au ca trăsătură comună suspansul. I-aş zice “bine temperat”, folosind o pastişă la îndemână. Fie că e vorba despre disperarea sumbră ori obsesia distructivă (în “Scrum”), despre umanitate văzută – în cel mai pur stil orwellian – ca o masă amorfă şi manevrabilă într-un decor postindustrial de science fiction (“Atunci când nu eram”), despre tenebre mitice şi nerăzbunate (“Kilimanjaro” şi “Jos, în lumea lor”) ori despre transfigurarea grotescă a unei realităţi impalpabile (“Omul cu chip de cal”), autorul are pedanteria sadică a unui dirijor care ştie că aşteptarea, şi nu deznodământul, e punctul culminant al oricărei simfonii. Cu mână bine exersată, A.R. Deleanu ne conduce prin acest labirint al senzaţiilor folosindu-şi din plin talentul de a îmbrăca oroarea în sugestie. Greu să nu remarci siguranţa cu care acest aproape-debutant reuşeşte să obţină rapid adeziunea totală a cititorului, care se scufundă în poveştile sale de la primele rânduri. “De vină” pentru toată această iscusinţă incontestabilă este stilul autorului, pe care l-aş plasa într-o fructuoasă vecinătate cu post-manierismul (oarecum în genul romanelor lui John Saul, însă mult mai “aplicat”, mai coerent şi mai fidel textului). Există o vădită calofilie în scrisul lui A.R. Deleanu care, deşi teoretic pare inadecvată temelor, le conferă acestora o eleganţă rece şi tăioasă, perfect încadrabilă ansamblului: “Se aşeză pe un scaun în dreptul geamului şi îl deschise. Noaptea era rece, nările împingeau aburi, aburii dispăreau în bezna de afară. Locuinţa lui secretă trona peste blocurile mici de lângă zidul vechii cetăţi […] Luna se spărgea în ţiglele acoperişurilor, se scurgea pe antene. Îl trecu un fior” (p.234), “Îşi scoase pistolul din haină şi-l aşeză în faţa lui, pe pervazul geamului. Îşi imagină ţeava rece, pe buzele sale, liniştea străzii, clic şi zecile, poate sutele de porumbei treziţi de ecoul metalic, zburând printre blocuri” (p.239).

Insolită în proza lui A.R. Deleanu este lipsa oricărei tentative de a gira explicitul. Finalurile povestirilor sale sunt rareori concrete, explicative ori lămuritoare. Misterul care a făcut posibilă povestea se păstrează intact; nu ne este dat decât privilegiul de a asista la manifestarea sa întâmplătoare, la subtila sa desfăşurare. Lucrul e cu atât mai lăudabil cu cât cititorul, complet absorbit de frumuseţea sumbră a poveştii, nici nu mai simte, în final, nevoia unei explicaţii raţionale, a unui deznodământ străveziu.

Las la o parte răzleţele greşeli de redactare (“teama de-al aduce”, “se înfingea”, “înfingându-i-se”) şi micile erori de stil (“o expresie […] ceva asemănător cu undele pe care le face un animal nevăzut pe fundul unei găleţi cu apă” (?!), “Dragoş se vâna pe sine (!) către stufărişul somnului (!)”) şi remarc faptul că “Acluofobia” este un volum bine gândit, maniacal şi metodic înzestrat cu absolut toate ingredientele prozei de suspans, coerent şi foarte bine scris. Iar A.R. Deleanu este un scriitor tânăr de primă mână, a cărui evoluţie ulterioară o voi urmări cu mare interes. “Startul” e mai mult decât promiţător.

(A.R. Deleanu, “Acluofobia. Zece povestiri macabre”, Editura Herg Benet Publishers, 2013)

/text publicat în Literatura de azi /

soldatii-poveste-din-ferentari_1_fullsizeExistă anumite cărţi a căror receptare critică poate fi considerată pe drept cuvînt eronată, indiferent de locul din care „apuci” evaluarea. Se întîmplă lucrul acesta mai ales cu volumele care fac aliajul perfect între acţiunea propriu-zisă şi substratul ei social ori filosofic, între identitatea personajului şi acurateţea confesivă a acestuia etc. Cu alte cuvinte, polimorfismul unei anume cărţi de proză o face dificilă nu atît la lectură, cît la disecarea critică a ei

În cazul celui mai recent roman semnat Adrian Schiop („Soldaţii. Poveste din Ferentari”), această ambiguitate e, totuşi, strict teoretică. În fapt, nici una dintre opiniile la rece şi imediate despre carte nu surprinde în totalitate semnificaţiile ei. S-a spus, la un moment dat, că este o carte a mahalalei bucureştene, o saga a marginalităţii. Nimeni nu poate contrazice lucrul acesta, însă nu la asta se reduce esenţa primă a romanului. Tot aşa cum greşit s-a considerat că ne aflăm în faţa „primului roman gay” din literatura română – o abordare publicitară foarte stîngace şi, la rigoare, profund nedreaptă. Potenţialul inflamator al cititorului „mainstream” era astfel asigurat, însă lectura romanului în cheie gay e săracă, minimalistă şi minimalizantă. Pînă şi Costi Rogozanu, autorul descrierii de pe coperta a patra, cade într-o capcană a superficialului afirmînd că – pentru că „Soldaţii” e o carte care îl expune frust pe „aşa e, şi nu altfel” – romanul „poate scoate din moţăiala estetizantă cititorul român contemporan”. Nu ştiu la care cititor arhetipal se gîndeşte Costi Rogozanu, însă imaginea unui lector de la noi care să fie prosternat într-un extaz liricoid-estetizant mi se pare foarte departe de realitate, cîtă vreme listele de bestseller-uri nu sunt pline de manierişti, paseişti, calofili ejusdem farinae.
Pe deasupra, tendinţa unor cititori, chiar avizaţi, de a evacua un anumit gen de literatură într-un registru al „nişei” doar pentru că ea tratează chestiuni sociale care ţin de o anume periferie mi se pare, la fel, o judecată simplistă. Valoarea literară a unei cărţi există sau nu există, independent de temă, de orientarea sexuală a personajelor, de mizerabilismul înfloritor al acţiunii.

De aceea veţi fi de acord, presupun, că o discuţie onestă pe marginea acestui roman suportă nişte riscuri deloc neglijabile. Mai ales pentru că suprainterpretarea extaziată a unor scene ar duce întregul proiect literar în derizoriu. Din punctul meu de vedere, „Soldaţii” e o poveste de dragoste, un amor căznit, deseori rudimentar şi sulfuros, dar nu mai puţin o istorie amoroasă. Adi e intelectualul exilat în lumea în care regulile de relaţionare socială sunt nescrise, însă bine ştiute de toată lumea, în timp ce Alberto e „bruta” exorcizată, un produs perfect al tinereţii carcerale şi al backgroundului unei familii interlope. Relaţia lor se construieşte într-un echilibru precar, pendulînd mereu între patimă sexuală debordantă, deziluzia unei trădări „pe interes” şi o luptă surdă pentru supravieţuire, fără a avea dramatismul ieftin al subtonului moralizator. Nici unul dintre ei nu poate renunţa în totalitate la tarele personalităţii proprii, aşa încît toate tentativele de intrare într-o simbioză suportabilă nu sunt decît nişte eşecuri pe care amîndoi le resimt, însă cu intensităţi diferite. Adi încearcă o detaşare discretă, în timp ce Alberto, deţinătorul unei virilităţi agresive, recurge la şantaje sentimentale ori ameninţări mafiote.

Scenografia e, de asemenea, impresionantă. Adrian Schiop are voluptatea detaliului, laolaltă cu o vocaţie a explicitului care conferă ansamblului o coeziune veridică. Nimic în plus, nimic în minus în acest roman cu acţiune trepidantă, cu episoade pornografice de un homoerotism visceral şi netrucat, cu un limbaj perfect integrat, constituind o amprentă stilistică inconfundabilă. Mediul social, exemplar creionat şi sugerat, completează un tablou al Ferentariului din care nu lipsesc şmecheria facilă, taclaua de birt şi răfuielile micilor stăpîni ai străzii. Totul amestecat cu un difuz simţ al empatiei cu tot universul ăsta descompus, haotic şi subcultural care e Ferentariul, un simbol concret al decăderii şi-al eşecului.

În concuzie, eu nu cred în valoarea romanului ăstuia ca Biblie a pegrei şi nici ca factor de promovare a unui nonconformism iconoclast şi demitizant, pentru că, dincolo de reuşita estetică, n-am găsit nicăieri intenţia autorului de a mă sensibiliza în legătură cu astfel de subiecte. Şi bine a făcut. Cred, în schimb, în valoarea literară a cărţii, atîta cîtă e. Şi, din punctul meu de vedere, lucrul ăsta constituie, de departe, cel mai important cîştig al romanului.

(Adrian Schiop, Soldaţii. Poveste din Ferentari, Editura Polirom, Iaşi, 2013, 256 p.)

/ text preluat de pe site-ul Literatura de azi /