Când am văzut titlul ultimei cărți a Anei Maria Sandu, gândul mi-a fugit rapid către volumul lui Haruki Murakami, „Autoportretul scriitorului ca alergător de cursă lungă” (care e chiar amintit, în treacăt, în „Aleargă”). Era acolo o pledoarie oarecum cazonă pentru mișcare, o radiografie meticuloasă a evoluției grupelor de mușchi, antrenați mereu și mereu pentru a-l ajuta pe mândrul lor posesor să-și doboare recordurile obținute până atunci. Pentru un admirator al scrisului lui Murakami, cartea acestuia era o surpriză mai degrabă neplăcută: autorul poveștilor fantastice dintr-o Japonie sfâșiată între ultra-tehnologism și conservatorismul mitic al tradițiilor le apărea acum ca un individ ambițios până la suferință, un mic „satrap” al propriului corp, un om care și-a făcut din rezistența fizică un modus vivendi. Nimic din ingeniozitatea fecundă a autorului nu se mai regăsea în acel autoportret egofil și vanitos al challenger-ului.
În schimb, „Aleargă”, cel mai recent volum al Anei Maria Sandu, este o surpriză cât se poate de frumoasă a acestui sfârșit de an. Mi se întâmplă de foarte multe ori ca, atunci când citesc o carte despre care mi-am propus să scriu, să parcurg textul cu un creion în mână, pentru a sublinia eventualele pasaje demne de reținut. În cazul acestui volum, primele două capitole mi-a venit să le subliniez în întregime.
Autoarea are tendința de a împacheta imaginile în propoziții scurte, perfect aplicate pe osatura unor senzații ivite din contemplarea unui spectacol al derizoriului. Nimic din lipsa de organizare epică a „romanului” (dacă se poate numi roman) nu părea să anunțe această revărsare naivă de subînțelesuri ale banalului. Ana Maria Sandu își însoțește pseudo-meditațiile despre lume cu o inocență care doar pare fortuită, ea fiind, de fapt, rezultatul unei inadaptări voluntare la „mersul lucrurilor”. Fuga, sugestivă, nu mai este doar o relație a alergătorului cu propriul corp (în chiar debutul cărții: „Corpul e singurul meu animal de companie. Îl îngrijesc, îl hrănesc, dar încă n-am ajuns să-i vorbesc”), ci doar singura metodă care poate să atribuie rutinei un strop de nebunie eliberatoare. Personajul Anei Maria Sandu își propune, evident, să alerge sub pretextul grijii pentru sănătatea proprie, însă scopurile se rescriu pe măsură ce beneficiile acestui nou exercițiu sunt tot mai multe și tot mai diverse. Fuga devine factorul coagulant, bucățica aceea de timp propriu care dă un sens ulterior haosului cu care personajul se întâlnește în fiecare zi.
Complicitatea care se naște între alergători, pe aleile înguste ori mai largi ale parcului (în funcție de sufletele care le parcurg fantomatic), este reconfortantă doar atâta vreme cât ea rămâne la nivelul unor gesturi de simplă recunoaștere, de solidaritate subtilă, de încredere blândă: „Oriunde, în orice parc din lumea asta, niște oameni aleargă. Dimineața, la prânz și seara. Sunt o părticică din acest cârd de neliniștiți”. Cu toate acestea, asumarea identității distincte, odată comuniunea creată, ia forma izolării în propria lume sonoră, ca în spatele unui paravan self-made: „Cei mai mulți suntem prevăzuți cu iPod-uri și căști pentru că nu vrem să rămânem singuri prea mult” (p. 54).
Chiar dacă pare roman, „Aleargă” e, din punctul meu de vedere, un lung poem în proză. Episoadele narative nu se consumă niciodată complet, autoarea preferând să extragă din epicul lor materia primă pentru sugestia metatextuală (de exemplu, imaginea tăcerilor care se așază la masă ca niște pisici mari și blânde). Din această privință, remarc aproprierea stilistică atât de minimalismul elegant al Marianei Marin, cât și de tăietura sadică și clară a Hertei Müller: „Vom îmbătrâni pe muțește, fără să scoatem nici un zgomot. Ne vom ascunde în propriile noastre piei lăsate, care vor părea niște haine prea lungi și purtate. Cicatricele vor rămâne la locul lor, nemișcate și surâzătoare. Niște fermoare surâzătoare și vesele” (p. 94)
Întâlnirile cu prietenii, experiențele livrești, visele ciudate și opace, toate sunt legate între ele de acest flagel al dorinței de așezare liniară, de punere-în-rând, de cuprindere a lor într-un algoritm inteligibil, pe care personajul Anei Maria Sandu îl găsește reprezentat (chiar dacă metaforic) în exercițiul fugii. Ea reprezintă, deci, firul călăuzitor, mișcarea menită să imprime experiențelor mentale o anume ordine liniștitoare. Rolul ei devine, astfel, aproape „igienic”, dincolo de beneficiile fizice arhi-cunoscute și deja clișeizate până la disoluție.
Chiar dacă ultimul capitol e dezamorsant și pe alocuri confuz, reducând din forța imagologică a cărții, „Aleargă” este un volum bine scris; ușor inegal valoric, născând și mici imperfecțiuni, el rămâne totuși una dintre cele mai bune cărți de proză ale sfârșitului de an.
(Ana Maria Sandu, „Aleargă”, ed. Polirom, colecția Ego.proză, 2013)
/ text apărut în Literatura de azi /
Cu cărţile pe faţă 