Tind să observ, la tot mai multe dintre cărţile autorilor contemporani, o intenţie palid moralizatoare a poveştii. Scriitorii de azi, mai mult sau mai puţin valoroşi, nu istorisesc doar de dragul de a spune o poveste. Totul trebuie să aibă un tâlc, ascuns sau nu. Şi nu vorbesc aici de mesajele isteric-profetice ale unui Dan Brown ori de misticismul de mall al lui Paulo Coelho. Există o categorie de autori care cred că menirea lor pe pământ e aceea de a deschide ochii oamenilor în probleme de etică ori comportament social.
Mie aşa mi s-a părut cartea lui Mitch Albom, Încă o zi. Povestea lui Chick Benetto, un bildungsroman foarte concentrat, vorbeşte despre ocazia nesperată a acestuia de a-şi reîntâlni mama, moartă de ceva vreme, într-o atmosferă propice reparării greşelilor din trecut. Chick încearcă să se sinucidă (părăsit de nevastă, de copii şi fără speranţa vreunui viitor mai luminos), moment în care, halucinaţie sau nu, se trezeşte lângă mama lui, Posey, ca şi cum acesta ar fi cel mai firesc lucru din lume. Nu lipsesc micile inserturi despre viaţa unei familii americane tipice (aşezată în jurul mesei de amiază, când tatăl autoritar critică mâncarea gătită de soţie, raporturile ciudate între fiu şi părinte, viaţa dublă pe care tatăl lui Chick o duce lângă o altă femeie, într-o altă parte a oraşului, fără ştiinţa familiei ş.a.m.d.). Chick pare să-şi ceară scuze, pe tot parcursul rememorării vieţii, mamei lui, lângă care nu a fost de fiecare dată când acest lucru ar fi fost necesar.
Habar n-am dacă intenţia autorului a fost aceea de a se împăca retroactiv cu propria mamă. Cert este că se simte de la o poştă că, deşi e construită ca un inventar al momentelor ratate cu cei dragi, cartea sugerează banalul fapt că nu ne ştim bucura suficient de oamenii pe care-i iubim. Că dragostea lor necondiţionată ni se pare atât de normală, încât nu merită nici întreţinută în vreun fel, nici recompensată prin alte moduri. Luăm, carevasăzică, totul de-a gata, ca şi cum am fi privilegiaţi, şi fără să ne gândim că fiecare sentiment investit de altul în noi reprezintă o adevărată binecuvântare. Clişee. Însă scrise frumos. Nu pot reproşa ceva stilului lui Mitch Albom decât… „americanizarea” lui. Adică e suficient să spun că ecranizarea poveştii lui Chick a fost produsă de celebra (mi se spune pe coperta a patra) Oprah Winfrey…
Se citeşte uşor, poţi să ai chiar şi punga de popcorn în braţe, de Cola nici nu mai vorbesc. Numai că, după ce o închizi şi te gândeşti 15 secunde la ea, constaţi că nu te-a învăţat nimic nou. Ştii şi tu că oamenii pe care-i iubeşti merită toată aprecierea ta. Şi că faci tot posibilul să nu-L mânii pe Dumnezeu refuzându-le afecţiunea. Sau nu?
(Mitch Albom, Încă o zi, 216 p., ed. Humanitas Fiction, 2008)
Cu cărţile pe faţă 