Posts Tagged ‘zero’

Se dovedeşte, încă o dată, că vechiul meu instinct în ceea ce priveşte cărţile dă arareori greş. M-am apucat de „Fişă de înregistrare”, cartea Ioanei Baetica, dintr-un pariu pe care l-am făcut cu mine însumi. Voiam să văd dacă credinţa mea că e o carte slabă e mai puternică decât entuziasmul (pentru mine inexplicabil al) altor cititori.

De fapt, „Fişă de înregistrare” nu e o carte slabă. E o carte proastă. Vag experimentală, lipsită de coeziune, de forţă, de un lirism brutal şi neconvingător, cu o sumedenie de tablouri nereuşite, fără o anatomie bine definită a conflictului. Asta aşa, la prima strigare. Pentru că, dacă o luăm la bani mărunţi, iese şi mai şifonată.

Ce să înţeleg eu, de pildă, din romanul fracturist (oau!) „Pulsul lui Pan”? Că există o tipă, Vlada, studentă la litere, care seduce un inocent violonist, Mihnea, deşi e cu gândul la un spălăcit Craig, britanic, care o lasă însărcinată? Şi că ea va avorta, finalmente, moment în care sentimentele pentru Craig se transformă în repulsie? Bun, am înţeles. Şi? Asta a fost tot? This Is It?, după vorba celui mai celebru mort al muzicii pop? Da, asta a fost tot. Descrierile sunt rupte, franjurate, dezbrăcate de o minimă continuitate estetică. Nu toate paginile sunt nereuşite, totuşi. Mi-au plăcut, să zicem, pasajele în care autoarea ne vorbeşte (nu ştiu dacă e ficţiune sau nu) despre un poem pe care l-ar fi scris laolaltă cu Ianuş (Marius), Domnica (Drumea?), Ţupa (Răzvan) şi Chiva (Ionuţ). E, poate, unul dintre cele mai reuşite experimente ale cărţii.

Asta a fost prima parte. A doua parte e o mini-colecţie de proză scurtă. Se simt aici (să mă corecteze cineva dacă greşesc) uşoare influenţe cărtăresciene, însă nefructificate până la capăt. Pianistul care îşi clădeşte din muzică un refugiu suprarealist îmi aminteşte de arhitectul din „Nostalgia”. Dar numai atât. În rest, diferenţele sunt colosale. Ioana Baetica îşi abandonează prea repede personajele, le schiţează doar, nu au deloc adâncime, profunzime. Sunt nişte tuşe în creion, în loc să avem o panoramă cuprinzătoare. Deci nu mi-au plăcut.

Şi nu sunt de acord cu cei care afirmă că, vezi Doamne, romanele de acest tip sunt repudiate de critică pentru că ar fi pornografice. Nici pomeneală. Sexul, atâta cât e în cartea asta, nu mi-a provocat nicio reacţie, pentru că imaginile cinematografice care cuprindeau concupiscenţe penibile n-aveau niciun fel de emoţie (giizăs, ce pompos sună!). Există o gratuitate generoasă a impudicului în cartea asta, însă nimic demn de reţinut. Asta dacă nu cumva vi se pare literar să ţii penisul iubitului în timp ce urinează sau să încerci diferite frizuri, folosind scuipat şi spermă, din părul lui pubian. Pe mine nu m-a convins. O fi Vlada vreo hot chick, nu zic nu, dar nu îndeajuns încât s-o consider demnă de o revizitare. Nici măcar Craig n-a mai vrut…

P.S. Liviu Antonesei, în prefaţă, ne spune că ne găsim în faţa unei mostre de „rafinament şi provocare literară”. Really? Sper binele lui, am crezut că e ironic… M-am înşelat.

(Ioana Baetica, Fişă de înregistrare, 216 p., ed. Polirom, 2004)

… asta aşa, ca să fiu delicat şi să nu zic de-a dreptul „pielea pulii”. Adrian Schiop, deopotrivă identificabil în omul cerebral înstrăinat şi anxios ori în organul său genital uşor confuz, e, pare-se, personaj principal în acest ce: roman?, eseu confesiv?, volum de memorii? care poartă titlul „Zero grade Kelvin”.

Reţeta e simplă: se ia un emigrant atipic (pentru că nu doreşte să muncească în străinătate neapărat pentru a-şi hrăni nevasta de-acasă şi plozii aferenţi, din simplul motiv că nu-i are), se aşează într-un loc exotic (Noua Zeelandă), se asezonează cu personaje pitoreşti (Hansie, Nicu Popa) ori complet imbecile (Astrid, „China boy”), se aduc nişte jointuri, nopţi pierdute prin pub-uri sordide, discuţii semi-filosofice despre rolul omului şi al societăţii, se „bagă” şi nişte sex anemic (de preferinţă cu ambele sexe, ca să nu existe discriminare), un pic din deriva celui trezit dimineaţa printre străini şi gata cartea! 251 de pagini despre experienţa muncii într-o ţară care nu-ţi datorează nimic.

Nu ştiu sigur dacă această carte mi-a plăcut sau nu. Am citit-o foarte repede, ceea ce e un indiciu al plăcerii lecturii, fără dubiu, însă impresia permanentă a fost de… maioneză tăiată. Succesiunea aiuritoare de întâmplări cotidiene, deşi reconfortante prin veridicitate (cred că autorul scrie cu pasiune, în ciuda faptului că vrea să pară detaşat), pare să nu aibă un scop, cum să-i spun…, metacontextual. Adică Adrian Schiop pare să ne povestească numai din plăcerea de a povesti şi nimic mai mult. Rememorarea ca scop în sine.

Mi-a plăcut enorm, în schimb, ultimul capitol al cărţii, intitulat „[două specii]”, care e , de fapt, după părerea mea, poezie pură. Incredibilă (şi extraordinar de frumoasă) trecerea de la epicul restului cărţii la registrul acesta aproape liric din ultima parte a volumului. Surprinzător şi, repet, foarte foarte frumos, chit că termenul ăsta a căzut, probabil în desuetudine.  

Pe de altă parte, dacă la autorii romantici (sau chiar la precursorii lor) meditaţia era precedată de o contemplare pierdută a întinderii unei mări ori a nesfârşitului cosmic, la A. Schiop introspecţia pare urmarea firească a studierii cu atenţie pedagogică a unui organ extern: „[…] m-am dus la toaletă. Am stat în cabină câteva minute bune, cu tâmpla sprijinită de faianţa rece, holbându-mă ca idiotul la vinişoarele albăstrii de sub pielea pulii” (p.69). Q.E.D.

(Adrian Schiop, Zero grade Kelvin, ed. Polirom, 2009)