Posts Tagged ‘yamada’

… şi cu ochii oblici. De Taichi Yamada, autor japonez, citisem anterior romanul Străini, care mi-a plăcut şi despre care am scris aici. Şi m-am gândit să văd ce e şi cu acest al doilea roman publicat de Humanitas în colecţia Raftul Denisei, intitulat N-am mai visat de mult că zbor.

Spun din capul locului că nu cred că Yamada e un mare scriitor. Şi asta pentru că literatura pe care o scrie are, cum să spun, o combustie imediată. Scenarist de meserie, autorul provoacă cititorul nu brodând o insidioasă structură epică, ci mai ales folosind un foarte brutal (şi eficient) mod de creare a efectului imediat. Tablourile lui Yamada sunt austere, dând fiecărui obiect care îl compun o destinaţie sigură. Nu ne pierdem în detalii introspective, în lungi şi plicticoase monologuri; totul e stabilit cu precizie, lovind exact acolo unde trebuie. Şi Yamada le cam nimereşte.

Povestea romanului ar fi fost tulburătoare dacă n-am fi avut deja un ilustru precedent în literatura mondială: Benjamin Button al lui Fitzgerald. Şi în romanul lui Yamada găsim un personaj memorabil (Mutsuko), o femeie de peste 60 de ani care, din două în două luni, după o câte-o criză de sănătate care parcă prevesteşte moartea, devine considerabil mai tânără. În spital fiind, ea leagă o relaţie cu Taura, un bărbat de 48 de ani, personaj central al romanului, aflat, se putea altfel?, la acel nasol moment al crizei vârstei de mijloc: are un job plicticos, o căsnicie pe butuci, un copil cu care n-a avut niciodată o legătură prea solidă. Se reîntâlneşte cu Mutsuko după câteva luni şi e uimit de faptul că arată ca o femeie de vreo 40 de ani. Legătura lor amoroasă n-are nimic spectaculos, iar Yamada nici nu e din cale-afară de darnic cu livrarea detaliilor picante (deh, le păstra pentru film, probabil). Şi nici nu e nevoie. Pentru că povestea celor doi pare să treacă dincolo de o banală aventură amoroasă. Taura observă, de pildă, că în preajma lui Mutsuko îi revin în minte lucruri pe care credea că le-a uitat (franceza e unul dintre ele); legătura lor e înconjurată, astfel, de un halou magic, conferind strălucire neverosimilă unei poveşti care oricum nu pare a avea vreo tangenţă cu legile firii. Chestiunile se complică în momentul în care Mutsuko devine o fetişcană de 13 ani; intervine poliţia (pentru că cei doi se ascund într-un apartament închiriat, născând suspiciunea vecinilor), Taura face un pic de puşcărie, că aşa e frumos.

Finalul e teribil de emoţionant. Că tot îi spuneam lui Ciprian Măceşaru că amândoi suntem nişte fufe care plâng la filme şi cărţi, uite, mai fac o dezvăluire: ultimele pagini ale cărţii le-am citit având ochii împăienjeniţi. Mutsuko are doar 4 ani şi o rochiţă de culoarea piersicii. Nu spun mai multe. Dar e din cale-afară de moving . Fără brizbrizuri şi muzică de fundal. Just plain beautiful.

Aşa că reiterez: Yamada nu e autor de raftul întâi. Dar e nemaipomenit atunci când ai chef de senzaţii tari. N-am mai visat de mult că zbor e, la fel ca Străini, un roman foarte bun pentru momentele ălea când te-ai săturat de epopei şi vrei una scurtă şi care să te dea peste cap.

(Taichi Yamada, N-am mai visat de mult că zbor, ed Humanitas, 2012, trad. de Mihaela Butnaru)

Cred că aţi păţit şi voi să aveţi o carte pe masă, lăsată acolo de cine ştie când, şi să vă apucaţi de ea mai mult din plictiseală, într-o duminică dimineaţă, fără să vă aşteptaţi la cine ştie ce. Şi totuşi, să vă afundaţi atât de tare în ea, încât să vă pară rău că se termină.

Exact aşa am păţit eu cu „Străini”, romanul japonezului Taichi Yamada. L-am citit ieri. M-am trezit, m-am ridicat în capul oaselor, mi-am rotit privirea prin cameră, am descoperit pe masă cele 19 cărţi care, toate, sunt „urgenţe” ( 🙂 ) şi am luat-o pe asta. Am deschis-o şi gata. Am rămas captiv.

E ceva straniu la toţi japonezii pe care i-am citit. Şi la Junichiro Tanizaki, şi la Haruki Murakami, şi la Yasunari Kawabata. Peste tot găseşti clivajul vechi-nou, ruptura între forţa tradiţiei şi seducţia modernităţii, personaje care nu-şi găsesc locul şi inima într-o societate isterică şi mecanizată ş.a.m.d. În mare, cam astea sunt ingredientele literaturii japoneze din ultimii 20-30 de ani. Nici Yamada nu face excepţie. Din ce citesc, e un scenarist de succes (şi asta se vede clar din stilul său literar, foarte precis şi direct, fără înflorituri ori pasaje prea lung-introspective, cu secvenţe cinematografice foarte bine dozate) şi un autor bine primit de critica de specialitate.

Acţiunea romanului e desprinsă, parcă, dintr-un film despre care, la început, nu ştii ce să crezi. Nu ştii dacă e vorba despre un thriller cu implicaţii psihologice (ori chiar psihiatrice), despre un sf ori despre un film care vrea să te zăpăcească total. Personajul principal, divorţat şi rămas singur într-un apartament dintr-un bloc destinat unor birouri, îşi petrece zilele scriind şi încercând să pătrundă serios pe piaţa scenariştilor şi a producătorilor. Locuieşte într-o solitudine absolută, ba chiar îşi dă seama la un moment dat că în tot blocul acela, noaptea, rămâne doar el. Nimeni nu mai locuieşte acolo. Sigur, primeşte vizita ofertantă a unei tinere, Kei, pe care la început o respinge, dar cu care, evident, ca-n orice film, ajunge să aibă o relaţie. Partea stranie e că această Kei nu doreşte ca eroul nostru să-i vadă pieptul, pe care şi-l ascunde în toate momentele lor de intimitate (dacă nu-nţelegeţi cum, gândiţi-vă că există şi doggy-style, na!). Într-o seară, intrând într-o sală de spectacole, eroul nostru are impresia că-l vede, printre spectatori, pe tatăl său, mort pe când el avea 12 ani (ambii părinţi i-au murit în acel stupid accident). De aici încolo, lucrurile o iau razna. Tatăl pare că-l recunoaşte, îl cheamă la el acasă, stau de vorbă, îşi petrec unele zile împreună, ca o familie fericită. Asta deşi personajul nostru (Harada) are 48 de ani, iar părinţii lui au în jur de35… Harada nu ştie dacă halucinează sau nu, dacă a înnebunit sau nu. Cert e că, după fiecare întâlnire cu ai lui, îmbătrâneşte subit, lucru pe care el nu-l observă nici măcar în oglindă, dar pe care i-l semnalează toţi cunoscuţii, îngrijoraţi. N-o să vă spun cum se termină totul, deşi e ca o poveste duioasă. Vă spun doar că există o legătură între Kei şi părinţii lui Harada, între încăpăţânarea lui Kei de a se ascunde şi himerele care-i dau viaţa peste cap scenaristului nostru etc. Trebuie să le descoperiţi singuri. E o carte care are suspans cât cuprinde şi care vă face bine într-o zi în care timpul pare că nu trece.

Da, e vorba despre o irealitate imediată (n-are-a face cu Blecher, fiţi cuminţi). Numai o astfel de întâlnire halucinantă şi neverosimilă te pune în situaţia de a-ţi reevalua priorităţile, de a-ţi regândi termenii reconcilierii cu trecutul şi de a-ţi negocia cursul zilelor pe care le mai ai în faţă. Şi chiar dacă romanul de faţă nu are toate elementele unei „mari literaturi” (geeez, deja am o obsesie cu clişeul ăsta!), e, până la urmă, o mică bijuterie numai bună pentru o duminică anostă. Vorba aia, nu trebuie să zbori mereu cu Boeing-ul. Poţi încerca şi Wizz Air-ul din când în când. 🙂 Că tot acolo ajungi. Dacă ai noroc, chiar într-o irealitate imediată.

(Taichi Yamada, Străini, 212 p., ed. Humanitas, 2007, trad. de Iuliana Oprina)