Posts Tagged ‘viaţă’

c_uiteviata[cronică publicată în revista logo_poesisintnr.11/2012]

Se spune cu o oarecare mândrie că 2012 a fost, pentru literatura română, anul poeziei. Nu ştiu cât adevăr este în această evaluare optimistă, însă trebuie să fiu de acord cu faptul că am avut, în anul care tocmai se încheie, câteva volume remarcabile, ale unor autori care fie au debutat strălucit (Marius Chivu, Anatol Grosu), fie au revenit cu o carte surprinzătoare (Vlad Moldovan). Dmitri Miticov, cu al său Dmitri: uite viaţa, face parte din categoria autorilor care confirmă, timid, aşteptările congenerilor săi. Poet cu structură melancolică şi exersând un lirism tonic, Miticov ne oferă, prin intermediul acestui din urmă volum, un mic manual de întrebuinţare a nostalgiilor.

Nu toate poemele volumului abordează tema (amintirea şi reprezentările ei mature) în aceeaşi manieră. De cele mai multe ori, limbajul folosit de autor formează un mod de receptare a subtextului prin recurgerea la inovaţia cinematografică. Imaginile propuse (care, în cele din urmă, vor forma împreună un superb tablou al senzaţiilor) se derulează în faţa noastră în slow-motion, captându-ne atenţia prin focusarea obiectivului asupra câte unui detaliu imagistic. Acesta alunecă, prin insistenţa cu care ne este dezvăluit, în metaforic pur, transgresând realitatea care l-a creat şi recreînd-o într-un univers cu alte înţelesuri: „De trei zile un obiect greu / stă pe masa noastră din sufragerie. / Lumina se mişcă prin casă, obiectul / e nemişcat. // De trei zile ne învârtim în / jurul lui cu ochii fierbinţi şi când ne / lovim unii de alţii / tresărim. // […] În copilărie îmi încălzeam trupul / de trupul lui, azi e un obiect greu / pe masa din sufragerie / de care nu te poţi apropia / decât în linişte” (p.16). E interesant de observat cum în poezia lui Miticov nu pretextul scenografic provoacă emoţia, ci exclusiv modalitatea poetului de a transpune, delicat şi empatic, fotogramele în cuvânt. Întâlnim aici o iscusinţă poetică remarcabilă, insidioasă şi tăcută, care se croieşte de-a lungul volumului într-un soi de tapiserie lexicală formată din crâmpeie decupate şi reaşezate dibaci într-un tot unitar. Chiar de la începutul volumului, poetul încearcă o obişnuire a cititorului cu metodele algoritmice de manevrare a amintirii şi îl familiarizează cu stilul afectiv de receptivitate necesar pentru a pricepe rostul versului: „Analizaţi formele memoriei. / Enumeraţi aceste forme şi prezentaţi criteriile de clasificare. / Exemplificaţi caracterul selectiv al memoriei. / Stabiliţi valoarea de adevăr a enunţului: / o informaţie dobândită pe un ton afectiv este reactualizată / mai bine pe acelaşi fond afectiv. / Comentaţi relaţia dinamică dintre memorie şi uitare” (p.9). Ba chiar aduce şi „dovezi” ştiinţifice, astfel încât demersul lui poetic să capete o consistenţă tehnică şi să scape, astfel, de eventuale reproşuri. Acest stil de raportare la propriul proiect liric e o dovadă de curaj auctorial, iar lui Miticov îi reuşeşte de minune acest joc al manipulării discursive: „a) O echipă de cercetători de la universitatea Oxford a reuşit implantarea unei amintiri false în creierul unei muşte. Experienţa traumatizantă a fost implantată prin manipularea directă a activităţii unor neuroni din creierul muştei. Studiul a fost publicat în numărul din 16 octombrie al revistei Cell. […]” etc (p.13).

Corespondenţa peste timp dintre momentul banal al producerii declicului şi cel, ulterior, al naşterii amintirii care să-l fructifice pare, la Dmitri Miticov, esenţa însăşi a poeziei pe care o scrie. Rememorarea gesturilor paterne, pierdute acum definitiv din viaţa „reală”, înnobilează prin disponibilitatea depozitarului de imagini de a le filtra prin „sita” emoţională a maturităţii filiale: „A fost nerăbdarea: ţin minte, i-am spus să mă lase / să deschid uşa mică de tablă / […] A fost o lovitură cu reverul şi o minge de tenis udă / a lăsat un semn pe peretele blocului, peste linia trasată cu creta. / A fost o secvenţă după douăzeci de ani când o minge de tenis / are puterea să treacă prin timp şi să întrerupă activităţile zilnice. / A fost momentul când un om micuţ şi unul mare au trecut uşor / prin uşa deschisă care dă pe terasa blocului şi n-au lăsat nici o urmă” (p.18). Contemplarea propriei dureri la moartea tatălui face din naratorul implicat în povestea tragică un extraordinar observator al mecanismelor prin care suferinţa se dezvăluie, hâdă şi nepăsătoare, celor care mai au puterea să o privească detaşat. Nu forţa de a estompa revolta firească este aceea care îl face pe poet să caute atent semnele din jurul său, ci mai degrabă resemnarea în faţa unui mister de nepătruns, după care apare dorinţa bruscă de a elimina „intrusul” din „colţurile cele mai întunecate”: „În ultima dimineaţă, înainte de a duce mortul la groapă, / i-am spus mamei că de trei zile un arici îmi creşte / în inimă, se foieşte, se agită şi pufăie. / Se răsuceşte şi creşte întruna. / […] Mama mi-a spus să stau liniştit, că nu e nimic, mi se pare. / Dar eu l-am văzut în acea dimineaţă, mai limpede / ca oricând, cum se desface în iarbă. Cum / fuge şi îşi înfige gheruţele / în pământ. […] / Şi eu în urma lui, neîncetat, cu lanterna, / îndoit de mijloc să cercetez colţurile / cele mai întunecate. Hotărât / să-l omor” (p.22). Coabitarea cu această nedreptate a pierderii celui apropiat naşte în poet o predispoziţie pentru ştergerea identităţilor, care ajung, tot prin intermediul rememorării, să se suprapună până la confuzie. Dizolvarea eului într-o formă virtuală a imaginii tatălui se produce pe un tărâm al singurătăţii, unde această diluare voluntară are rolul de a rechema în palpabil o himeră: „De afară, cum trec cu aproape o sută la oră / lipindu-mă la curbe de asfaltul neted şi ud / ai putea să spui că-s un bărbat la treizeci / într-o maşină neagră. […] / Memoria decupează o imagine dreptunghiulară / din care ochii tatălui privesc bancheta din spate. / […] Mâna se duce singură pe schimbătorul de viteze. / […] Sunt ultimul semn pe care l-a făcut tata cu mâna / prin aer, înainte să fie urcat în ambulanţă” (p.25).

Legăturile fisurate în urma dispariţiei tatălui se refac cu greutate sporită; golul lăsat de trecerea „dincolo” este resimţit de cei rămaşi aici ca un halou rece, iar orice tentativă de a compensa pierderea printr-un surplus al dialogului salvator devine stânjenitoare: „Nici la mama, când merg în vizită, nu e cu mult diferit. / Mă uit la ea cu privirea aceea pe care o ştie prea bine, / şi până să apuc să spun ceva, mi-o ia înainte speriată / şi mă întreabă dacă vreau să mănânc. / Când se întoarce spre aragaz îi spun încet: mamă, / dar se preface că n-a auzit nimic, deşi / din spate o văd cum tremură toată”. (p.33).

Nu fac niciun secret din faptul că Dmitri: uite viaţa mi se pare una dintre cele mai bune cărţi ale lui 2012. Autorului nu-i lipseşte din recuzită niciunul dintre elementele care să facă posibilă întâlnirea cu poezia. Impresionantă la acest volum este mai ales combinaţia temerară dintre limbajul structurat, epic, fluent, consistent şi o anume candoare tristă a mesajului liric. Dincolo de asta, e de remarcat şi neconvenţionalul arheologiei poetice. Poetul nu selectează imaginile după un criteriu al maximizării efectului, ci construieşte, arhitectural, un edificiu sentimental, folosind cele mai neprevăzute metode (chiar şi tehnicism, didacticism, retorică simplă ş.a.). Emoţia creşte odată cu dezvelirea fiecărui centimetru de poveste, ca-ntr-un puzzle imens şi uluitor. Tot acest eşafodaj creează premisele unei scenografii a regretului, a melancoliei şi a memoriei. Iar dacă în postura de regizor îl întâlnim pe însuşi Miticov, putem fi siguri că suntem în prezenţa Poeziei. Da, cu majusculă.

(Dmitri Miticov, Dmitri: uite viaţa, Casa de editură Max Blecher, 2012)

Exact aşa.  Mă plângeam acum câteva zile unor oameni că nu mai ştiu ce să citesc. Părea nu că epuizasem cărţile (ar fi şi culmea), ci că nu mai aveam disponibilitatea de a mă lăsa vrăjit. Am început atunci vreo 4 cărţi, pe care le-am abandonat pe rând, pe drumul dintre bucătărie şi dormitor. Şi am recurs la nenea internet, ca să văd cine ce-a mai scos. Nu mică mi-a fost mirarea când am văzut că Andrei Pleşu a lansat o nouă carte, cu un titlu incitant, numai bun de pansat rănile într-un februarie atât de anost şi de trist (mie mi se pare că februarie e cea mai urâtă lună a anului, la mare concurenţă cu noiembrie).

Şi-am dat fuguţa la librărie. Şi-am cumpărat (sau să zic „achiziţionat”, ca să se amuze Andrei Pleşu de fandoseala mea lingvistică? 🙂 ) „Despre frumuseţea uitată a vieţii”. Sigur că, iniţial, am fost dezamăgit să constat că e doar o colecţie de texte apărute în Dilema veche şi Adevărul. După aceea, totuşi, mi-am dat seama că orice întâlnire cu scrisul lui Andrei Pleşu reprezintă pentru mine o imensă plăcere, nu doar pentru că, stilistic vorbind, autorul e capabil să mă fascineze, ci şi pentru că este eseistul de care mă simt cel mai apropiat în ceea ce priveşte atitudinea adoptată referitor la (aici trebuia să pun „vizavi de”, ca să arăt că ştiu umbla cu fineţuri şi că sunt băiat subţire 🙂 ) lucrurile care ne înconjoară. În plus de asta, cartea a fost pentru mine o semi-noutate, pentru că eu îl citesc pe Pleşu doar în Dilema veche. Adevărul am încetat să-l deschid/accesez de când am văzut că şi patronul său îşi închipuie că are veleităţi de gazetar şi publică, în consecinţă, tablete săptămânale. Cam cum făcea Paul Everac la TVR. En fin.

Textele sunt decupate din realitatea de zi cu zi, dintr-un cotidian exasperant, pe care autorul îl priveşte uneori cu duioşie, alteori cu reală surprindere. Dar întotdeauna cu umor. Un umor sănătos, dar discret, corosiv, dar nu jignitor. Andrei Pleşu pare să ştie, cu fiecare pagină scrisă, că tarele unei societăţi în derivă nu se pot vindeca decât prin înfăţişarea lor într-o lumină care să le facă iniţial simpatice, după care ele să fie analizate la sânge, în completa lor nuditate, în spectralul lor grad de periculozitate. Cartea e structurată pe capitole care dezbat probleme curente cum ar fi orizontul personal de aşteptare, cititul cărţilor, nesimţiri şi indispoziţii cotidiene, agonia limbii române ş.a.md., într-o formulă care nu face plicticos nici măcar recursul la figurile palide şi ridicole ale politicii româneşti. „Frumuseţea uitată a vieţii” nu e decât stropul de fericire pe care ţi-l poate conferi o lectură bună, un hohot de râs, un ceai fierbinte în compania prietenilor, o discuţie cu Andrei Pleşu, contemplarea naivă a unui peisaj rural etc. Autorul ne învaţă, astfel, că ura, ranchiuna, prostia şi excesul au marele neajuns de a ne urâţi într-un mod care ne face nerecognoscibili şi străni până şi de noi înşine. Colecţia aceasta de eseuri e o carte care se poate citi oriunde şi oricând şi ale cărei poveţe te însoţesc mult timp după ce ai închis-o. Aşa că: mulţumesc, Andrei Pleşu! Am petrecut 3 ceasuri în prezenţa unui autor care a încercat (şi a şi reuşit) să mă convingă că, dincolo de exasperările care ne acoperă în fiecare zi, există întotdeauna posibilitatea adoptării unui alt unghi de a privi lucrurile, de unde totul capătă o strălucire revigorantă, capabilă să ne remonteze brusc şi să ne reconecteze la marile miracole ale vieţii.

Transcriu aici câteva pasaje care mi-au plăcut:

„Ştiu că ţara se bâlbâie şi că vremurile sunt grele. Dar nici psihologia drobului de sare nu ajută. Şi nici obiceiul de a pune frică peste frică, de a înrăutăţi răul şi de a urâţi urâţenia, oricât rating ar aduce acest obicei. O singură frică pare să fi dispărut cu totul din lumea noastră: frica de Dumnezeu, în care trăiau, nu demult, înaintaşii noştri. Iar când frica de Dumnezeu dispare, toate celelalte frici, mici şi mari, invadează scena în devălmăşie” (p.158).

„… nu poţi spune că ai înţeles un lucru, înainte de a fi reuşit să-l exprimi. Şi nu o dată, la capătul frazei, al paginii sau al cărţii abia încheiate, te vezi întâmpinat de un sens diferit, sau cu totul nou, faţă de cel pe care l-ai avut în minte la început. Scrisul tău te-a dus mai departe decât propriul tău gând. Scrisul tău s-a dovedit mai ingenios decât tine, ceea ce e totuna cu a spune că scrisul tău nu e doar al tău. Şi e cu atât mai puţin al tău, cu cât e mai izbutit” (p.238).

(Andrei Pleşu, Despre frumuseţea uitată a vieţii, 280 p., ed. Humanitas, 2011)

Una dintre cele mai proaste cărţi pe care le-am citit până acum este „Viaţa unui om singur”, a lui Adrian Marino.

Acest fapt e cu atât mai surprinzător cu cât eu sunt un mare amator de literatură confesivă, de memorialistică şi diaristică. Însă tomul impresionant (numai prin volum) al cărturarului ieşean paraşutat în Cluj este descumpănitor.

În primul rând, nu am înţeles nici acum care a fost scopul real al acestei cărţi şi, mai ales, de ce autorul a ţinut ca aceste memorii să-i fie publicate la 5 ani de la decesul lui. Nu vreau să mizez pe ideea laşităţii, atât de vehiculată în presa din ultima vreme, referitor la apariţia cărţii, însă teribilismele jenante şi veninul purulent al tonului nu justificau eleganţa unui astfel de mister de nepătruns. Şi nici nu cred că întreaga carte se reduce la a-i înjura pe cei (nu puţini!) care nu i-au apreciat calităţile intelectuale sau meritele de cercetător al ideii de literatură.

Cartea se constituie într-o eternă tânguială pe marginea neînţelegerii cu care autorul a fost primit în lumea culturală ori literară românească. Şi cred, cu toată convingerea, că Adrian Marino a suferit de masochism: i-a plăcut la nebunie postura de geniu neînţeles, de „neomologat” deschizător de drumuri. Alex Ştefănescu scrie foarte corect despre Marino în Istoria… sa, referindu-se la obsesia autorului clujean de a i se recunoaşte pionieratul în diferite materii (hermeneutica lui Eliade ori biografia lui Macedonski): criticul literar spune că primordialitatea nu înseamnă neapărat şi calitate ori valoare; e ca şi cum ar trebui să-i fim recunoscători lui Bolintineanu că a scris înaintea lui Eminescu despre… Lună! 

Marino e egoist, egocentrist, narcisist şi nedelicat. Toate personalităţile culturale cad victimă dispreţului său, din diverse motive. Cu puţine excepţii (Sorin Antohi, Stelian Tănase, Ana Blandiana ş.a.), autorul îi dispreţuieşte cu dărnicie pe toţi aceia care fie nu-i împărtăşesc convingerile, fie nu-l aclamează pentru meritele sale incontestabile. Din punctul meu de vedere, singurele motive pentru care A. Marino ar trebui respectat sunt detenţia şi instituirea domiciliului obligatoriu (în Lăteşti, Bărăgan). În rest, activitatea sa editorială (despre care repetă de nenumărate ori că e şi cea mai cea, şi cea mai tradusă în străinătate, şi cea mai serioasă, şi cea mai documentată), nepusă în discuţie aşa cum şi-ar fi dorit autorul (din motive, poate, evidente), dă naştere unor frustrări inimaginabile pentru un om care, totuşi, susţine că a trăit o viaţă întreagă în lumea spiritului.

Foarte interesant e şi modul în care Marino se dezice de literatură. Singur declară că nu-i place ficţiunea, că nu citeşte mai deloc literatură ori critică literară. Cu toate acestea, se arată consternat că unuia şi altuia (Cornel Regman, Nicolae Balotă) li se acordă premii literare! Păi… ori citeşti literatură şi critică, şi atunci te exprimi în cunoştinţă de cauză, ori nu citeşti aşa ceva şi prin urmare n-ai de unde şti cine merită aprecieri şi cine nu. Simplu! Şi de-ar fi numai atât…

Sunt greţoase referirile la Noica, la Păltiniş (deşi, aşa cum arăta Liiceanu într-o scrisoare deschisă către Pleşu, Marino s-a gudurat pe lângă Noica, în aceeaşi măsură în care-l lingea pe Dumitru Popescu-Dumnezeu), la mafia editorilor, care i-ar sabota creaţia, la politica postdecembristă care, vezi dumneata, nu-l merită, pentru că el este, cu o cochetărie scandaloasă, „naiv” şi prea bun pentru marasmul ideologic etc. E mizantrop declarat, ursuz fără remuşcări, izolat benevol (un capitol se şi cheamă „Izolarea definitivă”, ca-ntr-un film prost pentru adolescenţi tâmpiţi), însă un spirit luminat, pe care contemporanii nu-l merită. Conchid că, poate, Marino nu s-a născut nici în locul, nici la timpul potrivit.

Cartea e foarte prost scrisă. Autorul are greşeli jenante de stilistică, de aşezare a gândurilor în ordine, de coerenţă. Abundenţă de ghilimele al căror rost, evident, autorul nu-l pricepe (ajunge să pună între ghilimele chiar şi sintagma „pe cuvânt de onoare”! Ce mostră de umor involuntar şi de ironie revelatoare…), exprimări absurde de genul „o nedreptate profund neonestă” (există şi nedreptate… onestă?!), virgule între propoziţii principale şi completive directe, lipsa preopoziţie „pe” când e vorba de acuzativ, citarea eronată a unor titluri („Apel la lichele”, în loc de „Apel către lichele”) etc etc. Catastrofă. 

Şi, după ce că volumul e doar un imens auto-pupat în dos, autorul mai are şi… inadecvarea (ca să folosesc eufemisme) să declare, către finalul cărţii (p.518), următoarele: „Omul nu este o creatură frumoasă. Iar când are şi preocupări literare, el se dezlănţuie în toată „splendoarea” sa: egoist, egocentric, megaloman, narcisist, plin de invidie şi resentimente”. Toata atributele acestea i se potrivesc, ca o mănuşă, lui Adrian Marino.

Aş putea continua mult şi bine să vorbesc despre cartea asta, însă nu vreau să plictisesc. Deşi e preferabil să vă plictisiţi aceste 3 minute, cât vă ia să citiţi textul de faţă, decât să urmăriţi, şi mai plictisiţi, delirul megalomanic al unui frustrat cultural, pe parcursul a peste 500 de pagini… Cartea e tristă, foarte tristă, însă nu pentru că simţi o sim-patie cu trăirile autorului, ci pentru că îţi dai seama, uluit şi resemnat, că pe unii cultura nu i-a ajutat la nimic. La absolut nimic.

O carte pe care n-o voi reciti niciodată.

(Adrian Marino, Viaţa unui om singur, 528 p., ed. Polirom, 2010)

M-am gândit îndelung ce titlu să dau postării mele despre cea mai recentă carte a lui Nicolae Manolescu, „Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă”. Primul termen e la locul lui, pentru că, într-adevăr, unele lucruri din carte sunt emoţionante. Nu ştiu dacă al doilea cuvânt ales nu e prea dur, însă dezamăgirea provocată de unele cuvinte scrise aici n-o pot ascunde.

Ce e emoţionant? Pasajele în care Manolescu vorbeşte despre întâlnirile pe care le-a avut, de-a lungul timpului, cu Emil Cioran, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi alţii. Există o sensibilitate a mărturisirii pe care n-o bănuiam la criticul din cale-afară de exigent când vine vorba despre cumpănirea valorică a contemporanilor (şi nu numai). Iar cele mai reuşite momente ale cărţii sunt, după părerea mea, acelea în care N.M. rememorează, rezugrăveşte şi, parcă, retrăieşte prietenia pe care a avut-o cu Alexandru Ivasiuc. Mărturia modului în care Manolescu merge să-i identifice cadavrul, printre alte zeci, în urma cutremurului din ’77, e zguduitoare. Pagini de literatură pură, coborâtă din absurdul cotidianului ceauşist.

Ce nu mi-a plăcut? În primul rând, o benignă malonestitate auctorială. Manolescu se autoplagiază „la greu”. Am găsit, în această carte, capitole întregi din cărţi anterioare pe care i le citisem („Lectura pe înţelesul tuturor”, „Andersen cel crud şi alte teme”), nemodificate nici măcar cu o virgulă (chiţibuşar cum sunt, am verificat!). Referirea la „baba lui Călinescu”, prototipul omului simplu care-l compătimeşte pe tânărul intelectual pentru corvoada de a fi nevoit să citească zilnic („Tot mai citeşti, maică?”) nu e nouă, ea apare şi în volumele citate mai sus. La fel cu unele pasaje introspective (deşi autorul e mai zgârcit cu auto-dezvăluirea)… În al doilea rând, dar ăsta e un criteriu pur subiectiv, pe care mi-l asum în întregime, nu mi-a plăcut inaderenţa cu care Manolescu îi priveşte pe unii dintre cei mai importanţi actori literar-politici în piesa postdecembristă. Criticul literar vorbeşte în termeni nu foarte apreciativi despre Corneliu Coposu, pe care îl blamează pentru că, chipurile!, ar pune interesul de partid mai presus de orice interes naţional, despre Doina Cornea („… exemplu de moralitate intransigentă înainte de 1989, personaj demn de compătimire (?!? – n.m.), după aceea”, p.329), despre Ana Blandiana, pe care o acuză, nici mai mult, nici mai puţin, de… invidie, deşi nu e convins, iniţial, dacă e vorba despre invidie în ceea ce priveşte ascensiunea politică ori reuşitele literare etc. Cu siguranţă că Nicolae Manolescu i-a cunoscut pe toţi de mai sus mult mai bine decât aş putea-o eu face vreodată, dar referirea în termeni atât de condescendenţi şi aproape descalificanţi la câteva dintre simbolurile postrevoluţionare, care au schimbat, poate, cândva, cursul istoriei, mi se pare un lucru izvorât dintr-un orgoliu care nu-şi justifică pe de-a-ntregul „rotunjimile”.

Ca să nu mai pomenesc că, la pagina 222, am vrut să mă opresc din citit şi să abandonez, de nervi, lectura întregii cărţi. Eu, care sunt un grammar freak, am dat, la Manolescu, peste următoarea exprimare, pe care mi-e greu s-o includ la categoria greşelilor de redactare (deşi mi-ar fi plăcut s-o pot face): „În sinea mea, mă despărţisem deja de revista la care debutasem ca şi (sic!) cronicar”. No comment.

Am avut în permanenţă senzaţia că această carte trebuie citită cu creionul în mână. Într-atât de plină de evenimente, impresii, lecturi şi interpretări este, încât îţi vine să-ţi asumi cu seriozitate postura de învăţăcel. Şi o spun fără nicio urmă de ironie. Pedagogul Manolescu este, deseori, mai pregnant decât povestitorul cu acelaşi nume. Nu cred nici măcar în cochetăria uşor ipocrită a autorului atunci când afirmă că nu se crede scriitor. Ba să vă credeţi!

În final, vă spun că mi-au reţinut în mod deosebit atenţia următoarele cuvinte: „Inteligenţa îmi întrece sensibilitatea (şi nu mă laud cu asta)” – p.407. Curios. La mine este exact invers. Şi nici eu nu mă laud cu asta.

(Nicolae Manolescu, Viaţă şi cărţi – amintirile unui cititor de cursă lungă, ed. Paralela 45, 2009)