Posts Tagged ‘univers’

Jonathan-Coe-Casa-somnului-poza-t-P-n-2-100paulausterCe bine că mi-a venit ideea asta să scriu despre mai multe cărţi deodată, pentru că adevărul e că blogul a-nceput să mă cam plictisească. Îl „ţin” de mai bine de 3 ani şi, chiar dacă nu vreau să renunţ la el, există momente în care cheful meu de scris e apropiat de zero. Nu se-ntâmplă mereu aşa, oscilez, dar mă epuizează destul de mult scrisul la reviste, aşa încât sunt stors de vlagă când mă gândesc c-ar mai trebui să postez şi pe blog.

Doar că nu am cum să mă opresc. Dacă în reviste scriu despre cărţi româneşti, nu mă rezum, totuşi, la asta. Am şi eu preferaţii mei străini, la care mă întorc cu plăcere după fiecare scufundare în literatura noastră mai mult sau mai puţin tânără. Aşa că mai bag şi-aici câte-un text, mai ales că bucăţile pe care le mâzgălesc în spaţiul ăsta nu trebuie să respecte nicio regulă: pot fi cât de scurte vreau eu, cât de prosteşti vreau, cât de evazive şi inadecvate (cum mi se mai atrage atenţia) vreau. Deci, libertate totală. Bine, nici la reviste nu mă plâng de vreo cenzură, însă acolo mă străduiesc să răspund unor exigenţe. Cronica literară e altceva decât simplele note de lectură. Am mai spus asta, deja vă plictisesc.

Deci, l-am citit pe Jonathan Coe. Casa somnului. Nu m-am aruncat pe jos de plăcere, însă recunosc că romanul e agreabil. Şi lucrul ăsta se datorează ŞI traducerii foarte bune a lui Radu Paraschivescu. Clădirea unei universităţi este transformată, după ani, într-o clinică unde se tratează insomnia. Nu insistăm asupra metodelor prin care se tratează maladia asta (sau ce-o fi), pentru că face parte din farmecul cărţii şi ajută la crearea atmosferei sumbre şi misterioase. Pacienţii sunt foştii studenţi. Ba chiar unii dintre cei care sunt cadre medicale au studiat, cândva, la aceeaşi universitate. Relaţiile dintre ei se reinventează pe fondul acestor noi calităţi ale protagoniştilor. Aşa că începe un joc alert al alternării planurilor, al regăsirii sentimentelor de odinioară, potenţat şi de „starea” insomniacă a personajelor. E un roman căruia nu-i lipseşte umorul, însă impresia de ansamblu e aceea a unei lumi care se rescrie perpetuu şi care nu aşteaptă, răbdător, schimbări individuale pentru a-şi reconfigura destinul. Recomandată în serile lungi de iarnă. Numai că iarna trece. Io aşa sper, cel puţin.

Despre Paul Auster aş putea vorbi endlessly. Pentru că-mi place foarte mult. Acum doi ani, pare-mi-se, am citit Leviatan (mai înainte de asta citisem şi Trilogia New York-ului), despre care am şi scris pe blog, şi ştiu că am rămas, după închiderea cărţii, cu ochii în gol o bună bucată de vreme. Sigur, mă ajutase şi faptul c-o citisem într-un moment mai delicat, dar cu siguranţă e şi meritul omului ăstuia. American, cum altfel. Un scriitor care sondează personalitatea umană până la inavuabil. De câte ori citesc un roman de Paul Auster îmi aduc aminte cum zicea Dostoievski că omul e abisal. Dar şi abisal de prost. Personajele lui Auster au o cutezanţă deseori juvenilă, însă asta-i face şi mai iubibili (vorba e a lui Teo Bobe, deci am zis sursa, ergo nu-s plagiator, aşa încât nu voi ajunge niciodată prim-ministru). Adam Walker e personajul principal aici, iar povestea lui e spusă din perspective narative diferite. Avem şi istorisire la persoana I (Adam), şi relatare, şi jurnalul altor persoane (Cecile, de exemplu), aşa încât viaţa lui e descrisă polifonic. E student, e luat sub aripa sa de ciudatul Rudolf Born, cu care va avea o experienţă neplăcută (dacă vă zic, o să spuneţi că iar bag spoilere, aşa că mă abţin). Cert e că Adam o va seduce pe prietena lui Born, care se va refugia la Paris, şi va încerca, toată viaţa, să îl dea în vileag pe Born pentru fapta făcută. Adam se îmbolnăveşte grav, iar sarcina de a i se duce mai departe povestea îi revine lui Jim, un fost coleg de facultate, cu care abia acum, în ceasul al doisprezecelea, reia legătura. Acesta va face conexiunile necesare şi va încerca să dea de capăt istoriei personale, şi greu de crezut, a lui Adam (inclusiv – ca să nu uităm că suntem în secolul revoluţiei sexuale şi că, da, acţiunea se petrece în 1967 – olecuţă incest). dar nu vă zic mai multe. Paul Auster e un scriitor pe care chiar merită să-l descoperiţi pe cont propriu. Asta merge oricând, nu doar în serile de iarnă.

Am încălecat pe-o şa / Şi v-am spus povestea aşa.

(Jonathan Coe, Casa somnului, 400 p., ed. Polirom, 2008, trad. de Radu Paraschivescu)

(Paul Auster, Invizibil, 256 p., ed. Univers, 2010, trad. de Cristiana Vişan)

Am fost puţin dezamăgit de acest roman al lui Iris Murdoch. E a zecea carte pe care i-o citesc autoarei birtanice (pe care o ador de când am descoperit Castelul de nisip), după cum lesne se poate observa consultând această listă. M-am îndreptat curios către Dilema lui Jackson, mai ales pentru că, după ştiinţa mea, e ultima carte a autoarei, scrisă într-o perioadă când, probabil, semnele Alzheimerului care o va doborî 4 ani mai târziu începeau să apară.

Şi zău că n-aş vrea să pun pe seama bolii impresia de împrăştiere pe care mi-a oferit-o citirea cărţii. Romanul e dezlânat, plot-ul imperfect nuanţat (ceea ce nu e deloc stilul lui Murdoch), personajele par decupate din contexte izolate, fără firele nevăzute şi ciudate cu care ne-a obişnuit autoarea în alte cărţi. Ştim doar că se pregăteşte nunta lui Edward cu Marian, supervizată de Benet (arhetipul personajului, atât de prezent în opera lui Murdoch, a cărui principală atribuţie este de a ordona vieţile celorlalţi, aşezându-le într-o rigurozitate care să-i asigure lui liniştea necesară). Nuntă care nu mai are loc, pentru că Marian dispare în preziua evenimentului. De aici încolo, lucrurile o iau razna.

Personaje care se decid să se căsătorească între ele, fără ca cititorul să fie pus în temă în legătură cu existenţa vreunei legături anterioare a acestora, scrisori inexplicabile, un personaj dubios – Jackson, a cărui „dilemă” n-am înţeles-o nici după întoarcerea ultimei file, micro-poveşti gay fără nicio finalitate (Tuan şi Owen se sărută pe la începutul romanului şi… cam atât, nimic nu se mai petrece după aceea, deşi cei doi fac parte integrantă din acest peisaj britanic middle-class), aventuri superficiale, adâncimi psihologice slab creionate (deşi Iris Murdoch e expertă în aşa ceva) ş.a.m.d. Deci, nu.

Am priceput doar că Jackson, valetul lui Benet, e genul acela de personaj care întruchipează bunătatea gratuită. E mereu disponibil, sare în ajutorul tuturor, solicitudinea fiindu-i a doua natură. El este cel care descurcă oarecum iţele întregii poveşti, cu riscul de a-şi pierde slujba (nu mă-ntrebaţi de ce, cred că nici Benet nu ştie exact de ce a vrut să se descotorosească de el când a aflat că vrea să-i ajute pe ceilalţi). Şi poate că dilema lui e aceea a omului care are de ales între a-şi sacrifica bunăstarea în virtutea semenilor şi a rămâne pe mai departe comod, în timp ce lumea din jurul tău se prăbuşeşte. Dar asta nu e nicio dilemă, after all. Adică nu e cu nimic deosebită de alte altor şi altor personaje, murdochiene sau nu.

So, sorry Iris! Îmi placi enorm, dar romanul ăsta e pur şi simplu dezamăgitor. Başca prost tradus. Aşa că o să adaptez zicala aia cu „o minune nu ţine decât trei zile” şi-o să zic că „admiraţia absolută pentru un scriitor durează doar 9 cărţi”. 🙂 A zecea m-a dezamăgit. Mai am una singură în bibliotecă purtând semnătura Iris Murdoch. Însă nu cred că mă apuc de ea prea curând.

(Iris Murdoch, Dilema lui Jackson, 264 p., ed. Univers Enciclopedic, 1998, trad. de Angela Hondru)

Nu mai e un secret pentru nimeni că sunt vrăjit de Iris Murdoch. Mi-am şi spus că nu mă las până nu citesc tot ce s-a tradus în limba română din opera scriitoarei britanice. Mai am trei cărţi… 🙂

Visul lui Bruno e întrucâtva o meditaţie subtilă asupra morţii, însă nu din perspectivă mioritică (îndreptată înspre ce se întâmplă dincolo), ci din unghiul a ceea ce rămâne în urmă. E o filosofie a restului aici. Bruno e un nonagenar care nu a reuşit în timpul vieţii să şi-l apropie pe Miles, băiatul său. Bruno locuieşte cu ginerele său, Danby, cu o slujnică pe care n-o dă inteligenţa afară din casă, Adelaide, şi cu Nigel, un fel de „home-made mesia”. Bătrânul colecţionează timbre de valoare şi are o pasiune pentru păianjeni, pe care-i urmăreşte fascinat. Bineînţeles că nu la asta se reduce romanul. Aşa cum ne-a obişnuit, Iris Murdoch creează un personaj central în jurul căruia gravitează vieţile celorlalţi. Danby, care fusese căsătorit cu Gwen, se îndrăgosteşte de Lisa, cumnata lui Miles. Miles, la rândul său, căsătorit cu Diana (care are o pasiune pentru Danby) se amorezează de aceeaşi Lisa. Adelaide e doar amanta ocazională a lui Danby, iar când află de sentimentele acestuia pentru o altă femeie, decide să se căsătorească cu Will, fratele geamăn al lui Nigel. Pare complicat. Însă nu e, mai ales că Iris Murdoch are incredibilul talent de a da naştere unor personaje foarte bine individualizate.

Bruno e punctul central. Încercând o reconciliere cu Miles, se simte ataşat de Lisa. Apropierea de aceasta îi dă senzaţia bătrânului că a reparat, cât de cât, relaţia dificilă pe care a avut-o cu fiul său. Rând pe rând, toate personajele îşi trăiesc destinul în funcţie de cel al bătrânului, fără să-şi dea seama că acesta exercită asupra lor o influenţă mult mai mare decât ar fi bănuit-o. Casa impozantă, mereu întunecată, lovită tot mai des de nemiloasa ploaie londoneză, este locul în care protagoniştii iau cele mai curajoase decizii din viaţa lor. Aici îşi scrie Danby scrisoarea către Lisa. Aici se hotărăşte Adelaide să îşi unească destinul cu al lui Will. Aici se joacă Nigel de-a Dumnezeu. Aici se retrage Diana ca să-şi calmeze durerile. Nimeni nu scapă. Rolul lui Bruno nu e altul decât acela de a aranja lucrurile, înainte ca marea cortină să cadă definitiv. Şi chiar dacă nu totul iese conform planului iniţial, satisfacţia e aproape maximă: a încercat.

Ceea ce mi-a plăcut şi mai mult a fost că autoarea nu ne mai conduce, de mânuţă, prin labirintul întortocheat al minţii fiecăruia dintre personaje. E doar un martor care descrie cu acurateţe ce se întâmplă. Fără un scop prestabilit, fără intenţii ascunse. E doar un ochi atent, care mătură încăperile şi ne spune ce întâlneşte în cale. De aceea acţiunea curge lin, intriga e dozată treptat, iar finalul curge, curge, curge… O carte frumoasă.

p.s. despre Visul lui Bruno a mai scris şi Dragoş, aici

(Iris Murdoch, Visul lui Bruno, 402 p., ed. Univers, 1978)