Cea mai lungă dintre cărţile lui Iris Murdoch pe care le-am citit. Ştiu că o astfel de prezentare n-are niciun pic de relevanţă, dar e primul lucru care-mi vine în minte când mă gândesc la Discipolul.
Iar dacă ăsta e primul lucru that pops in my head, înseamnă că nu e tocmai bine. M-am obişnuit deja cu stilul (şi chiar e stil, în sensul cel mai propriu al termenului) lui Iris Murdoch, care-ţi oferă pe tavă personaje fascinante, în toată goliciunea lor comportamentală. Fără strop de pudoare, autoarea îi dezbracă de secrete pe toţi, de la hotărâta Alex, la sfiosul părinte Bernard. Şi în acest roman ai ocazia unor întâlniri surprinzătoare cu personaje dintre cele mai variate, surprinse în momente cheie ale existenţei lor.
Nu cred că există vreun personaj principal al cărţii. Titlul induce, oarecum, în eroare, pentru că da, George ar fi discipolul (refuzat şi repudiat al) filosofului John Robert Rozanov, însă legătura dintre cei doi (bazată pe ură şi iubire mocnită, neîmpărtăşită) nu este punctul central al cărţii. Mai degrabă cred că e vorba despre relaţia, dubioasă din punctul meu de vedere, între filosof şi nepoata lui, Hattie. N-am înţeles nici până la finalul romanului natura legăturii dintre cei doi. Rozanov îi vorbeşte, la un moment dat, cu lipsa de demnitate a unui june rănit în dragoste, rugând-o insistent să nu-l părăsească, pentru că el, evident, o iubeşte… E cumva tipic pentru Iris Murdoch să adauge tuşe noi şi neonorante unor relaţii care par, până la un punct, fireşti.
Nebunia lui George, dublu complexat (atât din cauza refuzului filosofului de a-l considera un demn urmaş, cât şi de inteligenţa ieşită din comun a soţiei lui George, Stella), face parte integrantă din tablou. George are o tentativă de a-şi ucide soţia, după care aceasta dispare şi nu se reîntoarce decât mult mai târziu în roman, fără să înţelegem (în afara explicaţiei ultrafeminine că i-ar fi fost frică) de ce a recurs la acest gest.
Relaţiile familiale dintre Brian şi Gabriel (personaj feminin), un cuplu aparent banal, dar în care bunătatea uşor tâmpă a nevestei îi provoacă lui Brian remuşcări adânci, se adaugă vieţii turbulente din micul orăşel Ennistone (fictiv, evident), la fel ca legătura pesudo-homosexuală dintre Tom şi Emma (prescurtare de la Emmanuel), care vor ajunge, în final, să se aşeze la casele lor, fiecare cu câte o reprezentantă a sexului opus (Hattie şi Pearl), dar între care exită aceleaşi relaţii echivoce ca între cei doi bărbaţi. Adică nu mai vorbim, propriu-zis, de triunghi amoros, ci de dreptunghi erotic!
De ce zic unfinished business… Pentru că am simţit că nu s-a spus totul în roman, şi nu pentru că autoarea ar fi vrut să lase suspansul să-şi facă mendrele, ci deoarece, probabil, romanul debutase ca un proiect mult mai ambiţios pe care autoarea ar fi decis, la un moment dat, să-l abandoneze. Unele personaje apar şi dispar fără să aibă vreun rol consistent în evoluţia faptelor (Nesta Wiggins, de pildă), lucru pe care nu l-am mai văzut în romanele anterioare. Până şi finalul cărţii, cu moartea lui Rozanov şi oribirea parţială a lui George, deşi ar fi putut constitui deznodământul izbăvitor, pare scris cu satisfacţia lucrului încheiat, dar nu lămurit.
Nu zic că această carte m-ar fi decepţionat, nici gând, e o plăcere s-o citeşti, dar îi lipseşte ceva ca să fie o carte-simbol marca Murdoch. Cele 616 pagini se constituie într-un roman al inutilităţii vieţii prescrise, al asumării limitelor proprii, al admiraţiei pentru erudiţie, al iubirii necondiţionate, dar parcă, parcă, n-aş spune că e o carte mare… Sau am devenit eu prea pretenţios?
(Iris Murdoch, Discipolul, 616 p., ed. Polirom, 2007)
Cu cărţile pe faţă 