Posts Tagged ‘umor’

Am văzut recent la librăria Humanitas (unde las lunar echivalentul salariului minim, cred) un volum semnat Adrian Lustig. Se chema „Funeralii fericite!” şi a apărut anul acesta. Am făcut un obositor exerciţiu de concentrare ca să-mi aduc aminte de unde ştiu eu numele ăsta. Aţi ghicit: din biblioteca personală. Hai să fiu cinstit şi să spun că o bună parte din totalul cărţilor mele a fost cumpărat de ai mei, înainte şi după 1989. Evident, la un moment dat s-au oprit, că venise tranziţia şi peste ei (deci li s-au schimbat priorităţile) şi s-au gândit să lase moştenire mormanul de cărţi tocilarului care eram. Iar eu, ca un demn urmaş al celor care mi-au pus cartea în mână (taică-meu îmi dădea să citesc Allan Poe, iar maică-mea mă înnebunea, în clasele mici, cu Jules Verne, care nu mi-a plăcut niciodată), am dus tradiţia mai departe. În ultimii 5 ani, cred că am dublat numărul cărţilor pe care le aveam în casă. Asta ca să nu mai zic că şi bunică-mea mi-a oferit întreaga ei bibliotecă, de unde i-am putut citi (tot prin tinereţile mele) pe Dumas, Zola, Maupassant, ba chiar şi pe Shakespeare (din care, în clasa a şasea, când am încercat să citesc „A douăsprezecea noapte”, n-am priceput nimic).

Oau, ce m-am lungit… Voiam doar să nu vă mire dacă, din când în când, mai vedeţi la mine pe blog şi nişte cărţi vechi, publicate acum multă vreme. Sunt tot ale mele.

„Un băiat ura o fată” a fost, pentru mine, o cruntă dezamăgire. Am crezut că, autorul fiind publicat acum la Humanitas, o fi ceva de capul lui. Şi poate chiar e! Numai că asta n-o fi cartea lui cea mai bună. A apărut în 1990 şi bănuiesc că a fost scrisă înainte de revoluţie. De aceea, lucrurile care în mod normal ar fi putut fi exploatate într-un registru comic (obtuzitatea unor funcţionari mărunţi, tâmpenia graţioasă a inginerilor de pe şantier ş.a.) rămân într-o lumină conformist-cuminte. Se simte, pe alocuri, că autorul are resurse în dezvoltarea unui limbaj colorat, însă evită să-l folosească la maximum. Aşa încât romanul e subţirel, plictisitor şi lipsit de vlagă. E vorba despre un tânăr aspirant înr-ale lirismului (Sergiu Arvinte, poet amator), îndrăgostit de o colegă de facultate, Marina, care îl refuză ferm. Alexandru, amic al Marinei, este rugat de aceasta să-şi pună în aplicare întregul arsenal de detectiv wannabe şi să-l caute pe Sergiu, care dispare brusc după ce n-a avut succes în amor. Alexandru porneşte pe urmele acestui tânăr (refugiat pe un şantier unde, ca să scape de durerea pricinuită, îşi doreşte să lucreze la cel mai dificil raion) şi toată cartea e o relatare a acestei căutări. Alexandru se întâlneşte cu o sumedenie de personaje: tipa înfiptă care-şi caută chiriaşi, părinţii îngrijoraţi, conţopiştii ignoranţi etc. Dar nu e nimic spectaculos aici. Nu ştiu ce intenţie a avut autorul, însă cartea asta n-a fost, de fapt, nimic. Deci… nu!

Parcă am citit undeva că Adrian Lustig e întrucâtva „responsabil” de umorul extraordinar al filmului „Nunta mută”, a lui Horaţiu Mălăele. L-am văzut anul trecut şi a fost unul dintre cele mai mişto filme din 2009. Am, şi acolo, câteva rezerve, dar o să vi le spun când mi-oi deschide blogul cu filme! :)) Glumesc, evident. Nu-s deloc cinefil. Dar filmul acela merită văzut. De aceea, mă aşteptam ca Adrian Lustig să fie spumos. În „Un băiat ura o fată” n-a reuşit decât să plictisească. Deşi trebuie să recunosc că există pasaje în care se întrevede un soi de ironie fină, din familia mai-târziu-publicaţilor Radu Paraschivescu ori Radu Pavel Gheo. Adică startul fusese bun. Numai că autorul s-a împiedicat pe parcurs. Păcat. Mă mai poate surprinde Adrian Lustig cu ceva? Om trăi şi-om vedea, vorba orbului pe patul de moarte…

(Adrian Lustig, Un băiat ura o fată, 184 p., ed. Eminescu, 1990)

Cred că tuturor pasionaţilor de lectură li se mai întâmplă să ia o carte din raft şi să se aşeze pe canapea doar ca s-o răsfoiască, între două drumuri pe care trebuie să le facă în ziua respectivă. Numai că nu întotdeauna socoteala din picioare e aceeaşi cu cea de pe canapea. Şi nu mă gândesc la vreo chestie kinky, Doamne fereşte!, ci la faptul că, luând „Frumoasele străine” din bibliotecă, o carte pe care am cumpărat-o cu vreo 3 zile în urmă, şi scufundându-mă în fotoliul de sub geamul meu, am rămas neclintit aproape 4 ore, până am terminat-o.

Sigur că, în momentul în care am deschis-o şi am văzut cuvântul de întâmpinare, în care Mircea Cărtărescu ne avertizează că urmează o serie de povestiri care au apărut în revista „7 seri”, m-am simţit olecuţă trădat. Nu mai voiam încă un „De ce iubim femeile”, nu pentru că acesta nu mi-ar fi plăcut, la vremea lui, ci pentru că m-am săturat ca marii autori să mai scoată câte-un volumaş de povestiuţe doar când simt iminenţa unui târg de carte. Oricum, pentru mine povestirile erau noi, pentru că nu citesc „7 seri”. Aşa că m-am lăsat absorbit de cele trei poveşti. Şi mi-au plăcut, culmea!

„Antrax” descrie, cu un umor de care nu l-am crezut în stare pe Cărtărescu, nebunia iscată de primirea unui plic ce părea a conţine un praf de provenienţă necunoscută, în plină eră a isteriei terorismului cu antrax. Birocraţia ucigaşă, tâmpenia funcţionărească, panica paranoidă, toate astea sunt privite ca la microscop, cu o autoironie inegalabilă.

Povestirea care dă titlul volumului, „Frumoasele străine”, induce în eroare. Nu e vorba despre nişte „bunăciuni” în sensul brut al termenului; asta doar dacă nu aveţi spiritul suficient de darnic (şi simţul estetic suficient de atrofiat) încât să-i consideraţi pe Dan Lungu, Ion Mureşan ori Ştefan Agopian nişte frumuseţi ravisante. „Les Belles Etrangeres”, programul cultural francez care a cooptat 12 scriitori români (Cărtărescu printre ei) pentru a-i prezenta publicului din Hexagon, îi prilejuieşte autorului întâlnirea cu 11 colegi de suferinţă, cu care va străbate Franţa cu scopul de a face accesibilă literatura română altei naţii. Povestirea are, şi de data asta, umor, păţanii inedite, mici invidii auctoriale şi, din nou, autoironie cu carul. Cărtărescu e, de altfel, printre puţinii autori români care nu se sfiesc să-şi dezvăluie, aproape cu voluptate, defectele şi josniciile, oricât de nevinovate ar fi ele.

În fine, a treia povestire din volum, „Bacoviană”, face un salt în timp, în vremea când scriitorul se afla în primii ani ai succesului literar (1984) şi este invitat la Bacău pentru a împărtăşi, unei Case de Cultură sordide, din propria creaţie. Ridicolul este la el acasă în această istorisire, care atinge şi subiecte picante (de pildă, gazda acestui pseudo-micro-cenaclu îl duce pe invitatul de la Bucureşti la curve, într-un decor ce aminteşte de filmele lui Kusturica).

Cartea e foarte drăguţă, aşa cum am spus încă din titlu, însă eu tot aştept de ceva vreme o CARTE de-a lui Cărtărescu. Nu, nu m-aştept la un nou „Orbitor” (un autor poate da aşa ceva o singură dată în viaţa sa creatoare), însă mi-ar plăcea, măcar, o nouă „Nostalgie”. E păcat, după capul meu, că un autor de talia lui Cărtărescu se iroseşte în proiecte menite să aibă viaţă scurtă, chiar dacă, nu am niciun dubiu, această culegere de povestiri va deveni în scurt timp best-seller.

Am două obiecţii de făcut, una să-i zicem obiectivă, iar a doua – pur subiectivă. Prima: se simte că povestirile au fost publicate în seriale; există o uşoară discontinuitate în firul poveştii, cu dese repetiţii (asemănătoare fragmentelor din episodul anterior cu care începe un episod nou într-un serial de televiziune). Era, poate, bine ca unele pasaje să fie rescrise sau chiar să se renunţe la împărţirea pe capitolaşe a unor povestiri care, s-o spunem pe-aia dreaptă, nu sunt foarte consistente. A doua obiecţie, foarte personală, pentru că am o slăbiciune pentru Ana Blandiana: Cărtărescu o ironizează gros la primirea de către aceasta a premiului Giuseppe Acerbi pentru poezie, în 2005. Nu-i spune numele, însă despre ea e vorba; se poate lesne desluşi cu o simplă căutare pe net dacă nu eşti fan al poetei (cum sunt eu, care ştiam de acest premiu încă de atunci). Mircea Cărtărescu o numeşte „diva poeziei mioritice”. Sună ca dracu’, nu? Se simte şi o inaderenţă faţă de Blandiana, pe care o aminteşte foarte rar în povestirea care îi are protagonişti pe cei 12 scriitori… N-are-a face. Nu în asta constă voioşia şi ritmul drăcesc aproape copilăreşti ale cărţii.

În ciuda acestor două mici rezerve, cred că această carte va deveni vedetă. Ca o frumoasă străină, care vă poate însenina o după-amiază ploioasă de mai. Aveţi doar grijă să aveţi ceva de băut prin preajmă în timp ce o citiţi. După 4 ore de stat într-un singur loc, eram deshidratat şi înţepenit ca un mecanism ruginit.

(Mircea Cărtărescu, Frumoasele străine, 300 p., ed. Humanitas, 2010)

Cărţile lui Sorin Stoica sunt un deliciu. Aşa că, după ce am dat gata Aberaţiile de bun-simţ şi Jurnalul, m-am năpustit asupra povestirilor din O limbă comună.

Nu ştiu exact de ce autorul a considerat acest volum drept unul de povestiri, câtă vreme acestea nu sunt altceva decât capitole ale aceleiaşi cărţi. Dac-ar fi fost vorba despre nişte povestiri de sine stătătoare, ar fi însemnat că ai fi putut citi cartea şi de la cap la coadă, fără să-ncerci senzaţia că nu pricepi nimic. Or, în cazul de faţă, capitolele se leagă… e un fel de roman haotic, de un comic extraordinar (din nou), cu păţanii mai mult sau mai puţin urbane, cu conţărani simpatici şi nu prea…

Oricum, nu vreau să spun prea multe despre carte. Doar faptul că – Sorin Stoica fiind un atât de talentat mânuitor al cuvintelor, meşteşugindu-le şi potrivindu-le în asemenea fel încât fie şi descrierea unei raţe să ţi se pară mortală – nu-ţi este mereu clar unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea. Sau invers. Poate că nici nu e atât de important, însă mie mi-ar plăcea să cred, de pildă, că zgomotul şi furia produse în rândul consătenilor de cartea scrisă de autor acum ceva vreme sunt reale. Pentru că mi-e uşor să înţeleg schizofrenia scuzabilă a omului cu frică de Dumnezeu între persoana necizelată care face ce vrea el în satul ei şi imaginea pe care un mucos i-o creează printr-o carte, care, nu-i aşa, poate fi citită şi în Lehliu-gară, dar şi în Tokyo… E credibilă astfel reacţia bătrânilor din satul de baştină al lui Sorin Stoica, pendulând între înjurătură plastică şi ameninţarea cu linşajul.

Dar nu credibilitatea face ca o carte a lui S.S. să fie faină. Ci umorul, talentul de povestitor, prostia omenească surprinsă cu delicateţe şi compătimire lipsită de condescendenţă. Precum şi un extraordinar simţ al autenticului. De care uneori ne jenăm, dar care e atât de bine prins în fibra noastră, încât ar fi o nesăbuinţă să facem abstracţie de el ori, şi mai rău, să-l renegăm cu furie. E un lucru pe care Sorin Stoica l-a înţeles cu asupra de măsură.

(Sorin Stoica, O limbă comună, 256 p., ed. Polirom, 2005)