Final de etapă

Cu cartea asta se încheie lungul şir al cărţilor lui Iris Murdoch (11 la număr) pe care le-am avut în casă şi pe care, fără excepţie, le-am citit. Dovadă stă lista volumelor citite, unde le puteţi găsi pe toate. Aşadar, am terminat o etapă. Ştiu că mai există în româneşte tradusă şi Prins în mreje, însă, nefiind  reeditată de Polirom, aş găsi-o doar pe la anticariate. La acelea la care am fost n-am avut sorţi de izbândă. Nu-i nimic. Probabil nici n-aş mai putea să citesc ceva scris de Dame Murdoch. Îmi place în continuare, dar m-am plictisit. E ca o relaţie între un bărbat şi-o femeie: ai fluturi în stomac la început, ţi se pare că sexul e fantastic (the best you had! ), dar după 11 cărţi (sic!) deja începi să te saturi. Lucrurile se răresc, nu mai există spontaneitate, totul e întrucâtva previzibil. Mă opresc, că deja mi se pare că vorbesc despre cu totul altceva. 🙂

Ucenicul cel bun, citită în ultima săptămână, urmează îndeaproape reţeta patentată de Iris Murdoch: un tânăr, Edward, care-şi ucide din neatenţie prietenul cel mai bun (de care-l leagă, cum altfel?, şi nişte pulsiuni homosexuale), drogându-l pe ascuns. Urmează remuşcările, încercarea de a găsi confort la tatăl lui pe care abia îl cunoaşte (Jesse Baltram, un pictor bătrân, fost mare crai). Ajunge la locuinţa acestuia (nu ştiu de ce, în romanele lui Murdoch, există mereu câte un personaj care locuieşte în nişte tărâmuri aproape mitice ori mistice, departe de civilizaţie, cu marea la picioare, cu rude care par desprinse din filmele cu bolnavi psihic), unde îl găseşte decrepit, ţinut ostatic de soţia lui, Mama May, şi cele două fiice: Bettina şi Ilona. Bătrânul n-are voie să iasă din cameră, nu pare conştient de ce se întâmplă şi totul e învăluit într-un mister lugubru. Ajutat, fireşte, şi de decorul gotic al poveştii. Asta e o parte a romanului. Îl avem apoi pe tatăl vitreg la lui Edward, Harry, care se încurcă sentimental cu Midge, nevasta psihologului Thomas. Harry mai are un fiu, Stuart, care vrea să-şi ia viaţa în mâini şi să predice religia tuturor necredincioşilor (o pasă mistică de asemenea găsibilă destul de des în romanele lui Murdoch); Meredith, fiul lui Midge şi Thomas, care-şi surprinde mama în adulter, dar nu spune o vorbă; mai sunt personaje secundare, care conferă volum romanului, fără a fi prea importante în derularea poveştii. Complicat. Structura e arborescentă: se pleacă de la o dilemă morală; se încearcă rezolvarea ei pe calea psihologic-facilă a reîntregirii familiei; lucrul eşuează, întrucât Jesse e irecuperabil, astfel încât Edward nu-şi găseşte sprijinul în figura paternă pe care a căutat-o cu disperare. Mai mult decât atât: Jesse moare înecat (probabil că într-una din desele lui escapade în jurul castelului, din neatenţie, cade în râu); îl găseşte Edward, căruia i se adaugă, deci, şi povara grea de a fi a martorul morţii propriului tată. Mama prietenului său, pe care l-a ucis din neatenţie, Mark, îi trimite o serie de scrisori furibunde, care îi cresc anxietatea şi tendinţele de autoflagelare. Conflictul extern e mocnit; cel interior, în schimb, e într-o gradaţie continuă şi sfâşietoare. Finalul romanului aduce un fel de reconciliere tardivă şi fragilă, însă suficientă pentru ca protagoniştii să-şi dorească să ia totul de la zero. Cu mâna pe inimă spun, totuşi, că n-am înţeles semnificaţia titlului. Bănuiesc că Edward ar fi ucenicul cel bun, dar al cui şi cu ce scop, ei bine, lucrul ăsta a rămas un mister total.

Stufos, scris cu o dezordine conceptuală dezarmantă, însă cu atât mai veridică, Ucenicul cel bun e un roman citibil doar pentru cei care sunt deja familiarizaţi cu stilul lui Murdoch. Pentru un neofit, cred că şocul ar fi prea mare, iar plăcerea lecturii – foarte greu truvabilă. Încercaţi, aşadar, pe proprie răspundere.

(Iris Murdoch, Ucenicul cel bun, 648 p., ed. Polirom, 2011, trad. de Anca Dan)