Care pe care

Dora Pavel e o scriitoare tenace.  A publicat câteva volume de poezie, însă a rămas în conştiinţa publicului ca autoare de thrillere originale şi incitante. După Agata murind,Captivul şi Pudră, autoarea revine cu un volum surprinzător, la limita dintre romanul de suspans şi ficţiunea psihologică.

[continuarea, în numărul 10/2013 al , cu un clic aici]

(Dora Pavel, Do Not Cross, 184 p., ed. Polirom, 2013)

Reality Show

Lena Constante nu este o autoare de cărţi poliţiste. Nici de thrillere ori romane de suspans. Cu toate acestea, „Evadarea tăcută” e acel gen de scriere care, fără a respecta vreo regulă de elaborare a unui roman articulat, îţi transmite toată gama de trăiri necesare pentru a-ţi provoca stări dintre cele mai diverse. E rar lucru să poţi experimenta, prin intermediul unei singure cărţi, disperarea, speranţa ultimă, decăderea fizică, umilinţa, neputinţa în faţa obtuzităţii totalitarismului şi nevoia de compensare măruntă a absurdului cotidian carceral.

continuarea, pe http://suspans.ro sau cu un clic aici.

(Lena Constante, Evadarea tăcută, ed. Florile dalbe, 1995)

Natural blues

M-am hotărât destul de uşor să pun acest titlu unui text care se referă la „Captivul” Dorei Pavel. Explicaţia e simplă: atmosfera cărţii mi-a adus aminte de videoclipul lui Moby, acela în care personajul central străbate un culoar sordid, lăsând în urmă chipurile schimonosite de boală şi bătrâneţe ale unor oameni aflaţi, pesemne, în pragul morţii. Iată şi fragmentul despre care vorbesc: „M-am îndreptat spre rezerva dinaintea căreia discutaseră mai devreme. Pe coridorul pe care l-am traversat a trebuit să mă strecor printre câţiva pacienţi care stăteau în picioare încremeniţi şi sprijineau zidul cu umărul, cât se poate de tăcuţi şi umili. N-aveau nici cea mai mică intenţie de a face ceva, altceva. Mi s-au părut nişte păsări de noapte corpolente, care eşuaseră nu se ştie cum în interior prin fereastra îngustă, decupată acolo la mare înălţime, şi care, după ce ore în şir se izbiseră în van de pereţi, au rămas în aşteptare, uimite şi speriate, ca şi cum pe moment orice tentativă de-a se urni le-ar putea fi fatală, sau, oricum, mai primejdioasă decât popasul lor stupid”. (p.186-187)

Cartea reprezintă, probabil, cel mai ciudat roman pe care l-am citit în ulimii ani. Şi dacă despre lucrul acesta pot vorbi cu uşurinţă, pot să spun la fel de cinstit că m-am învăţat de-acum să nu mai dau ascultare descrierilor de pe coperta a patra. Când am citit că este un „roman al erotismului maladiv şi al incestului”, m-am gândit automat la Nabokov, Henry Miller, Anais Nin etc. Nici vorbă de-aşa ceva.

Continuarea recenziei, pe site-ul revistei suspans.ro (a apărut nr.9!), cu un clic aici.

(Dora Pavel, Captivul, 248 p., ed. Polirom, 2006)

Varză

În urmă cu ceva vreme mă gândeam că toţi aceia care se dau mari specialişti în ceea ce se cheamă creative writing sunt nişte bieţi impostori, care-şi ascund frustrările în spatele unor lecţii date, evident, cu cele mai bune intenţii. Nu cred nici acum că există reţete bine bătute în cuie pentru a scoate artă din înşiruirea banală a câtorva cuvinte. Adică nu pot concepe, încă, faptul că literatura se poate naşte cu metodă. Mai degrabă cred în imensa ei splendoare spontană decât într-o grilă logică prestabilită. Mie îmi plac muzele, nu algoritmii.

Totuşi, cred că unele cursuri de gen pot fi utile, mai ales în condiţiile în care te înhami la un proiect literar fără să ai habar cum poţi obţine suspans, emoţie, sentiment. Chiar dacă nu ţi se dă mură-n gură, ai măcar certitudinea că nu baţi câmpii cu graţie. Şi ăsta e un punct de plecare. Ryu Murakami l-a ratat. Sau o fi avut profesori proşti de creative writing.

Restul textului, pe suspans.ro.

(Ryu Murakami, În supa miso, ed. Polirom, 2006, trad. de Florin Oprima, 2006)

 

Telegrame cu adresant necunoscut

10:09 – mă trezesc. mă ridic în capul oaselor. găsesc cartea verde pe jos. o ridic. o deschid. cad înapoi pe pernă. îmi închid telefoanele. nu mai plec nicăieri. Personajul se numeşte ridley. e mişto. genul de tipă cu care ieşi în oraş şi cu care discuţi mai multe decât despre vreme. hai să-ţi auzim povestea.

10:28 – eşti scriitoare. şi jurnalistă. ai o viaţă banală. trăieşti la new york. îţi petreci ziua între slujbă şi casă. ai crescut într-o familie normală. tata e medic, benjamin jones. mama e o tipă de treabă. fratele, ace, e un drogat. se ceartă mult cu ai tăi. a şi plecat de acasă la un moment dat, sătul să fie dădăcit.

10:44 – salvezi un copil de la ceea ce putea fi un accident teribil. s-a terminat cu anonimatul tău. ridley jones a ajuns pe prima pagină a ziarelor. 15 minute de faimă. sunt ale tale. lumea te recunoaşte pe stradă. totul e frumos. tu primeşti o scrisoare. mie mi-e sete. îmi beau pepsi-ul de la frigider. pe stomacul gol. mă întorc la tine.

continuarea, pe site-ul revistei suspans.ro, aici.

(Lisa Unger, Minciuni periculoase, 408 p., ed. Humanits Fiction, 2007, trad. de Raluca Maria Dumitru)

Ceilalţi

Nu voi copia recenzia pe care am dat-o spre publicare revistei http://suspans.ro, aşa încât vă ofer doar linkul către acolo: ceilalţi.