Posts Tagged ‘teatru’

M-am hotărât destul de uşor să pun acest titlu unui text care se referă la „Captivul” Dorei Pavel. Explicaţia e simplă: atmosfera cărţii mi-a adus aminte de videoclipul lui Moby, acela în care personajul central străbate un culoar sordid, lăsând în urmă chipurile schimonosite de boală şi bătrâneţe ale unor oameni aflaţi, pesemne, în pragul morţii. Iată şi fragmentul despre care vorbesc: „M-am îndreptat spre rezerva dinaintea căreia discutaseră mai devreme. Pe coridorul pe care l-am traversat a trebuit să mă strecor printre câţiva pacienţi care stăteau în picioare încremeniţi şi sprijineau zidul cu umărul, cât se poate de tăcuţi şi umili. N-aveau nici cea mai mică intenţie de a face ceva, altceva. Mi s-au părut nişte păsări de noapte corpolente, care eşuaseră nu se ştie cum în interior prin fereastra îngustă, decupată acolo la mare înălţime, şi care, după ce ore în şir se izbiseră în van de pereţi, au rămas în aşteptare, uimite şi speriate, ca şi cum pe moment orice tentativă de-a se urni le-ar putea fi fatală, sau, oricum, mai primejdioasă decât popasul lor stupid”. (p.186-187)

Cartea reprezintă, probabil, cel mai ciudat roman pe care l-am citit în ulimii ani. Şi dacă despre lucrul acesta pot vorbi cu uşurinţă, pot să spun la fel de cinstit că m-am învăţat de-acum să nu mai dau ascultare descrierilor de pe coperta a patra. Când am citit că este un „roman al erotismului maladiv şi al incestului”, m-am gândit automat la Nabokov, Henry Miller, Anais Nin etc. Nici vorbă de-aşa ceva.

Continuarea recenziei, pe site-ul revistei suspans.ro (a apărut nr.9!), cu un clic aici.

(Dora Pavel, Captivul, 248 p., ed. Polirom, 2006)

Eu v-am spus că, de la o vreme încoace, m-am dilit. Adică îmi place să citesc teatru. Nu ştiu de ce nu mă duc să-l văd, c-ar fi mai simplu şi, cred, mai util.

Ah, dar staţi! În cazul de faţă, sigur e mai ok să citesc piesele decât să mă duc să le văd jucate. Pentru că trebuie să trec graniţa ca să le văd puse în scenă. Prin „bunăvoinţa” distinsei Marie-France Ionesco, piesele de teatru ale tatălui ei, Eugen Ionescu, nu mai pot fi jucate în limba română. De ce? Dumnezeu ştie. Nu ştiu dacă a revenit asupra acestei stupide decizii care m-a uimit acum ceva vreme. Eh, nu e chiar atât de drastic. Din câte ştiu, piesele lui Ionesco s-au mai jucat la noi, dar în franceză. Ca să-nţeleagă şi ăla din Caracal despre ce e vorba în frază…

Ăsta e punctul cel mai greu: să spui despre ce e vorba. Piesele astea fac parte, după capul meu, din genul ăla de literatură care trebuie mai întâi simţit şi abia mai apoi înţeles. Şi-mi face mare plăcere, atunci când un ins mai necitit mă întreabă „despre ce e” cartea aia pe care o am în mâini, să-i zic, fără să mint, „habar n-am! Da’-i aşa de mişto…”. Cam asta e reacţia pe care am avut-o.  Plus hohote de râs.

„Cântăreaţa cheală”. Hmm. N-apare în piesă decât amintită în treacăt; ni se spune că-şi poartă frizura la fel. Lol. Familiile care se vizitează îşi încrucişează replicile de atâtea ori încât ameţeşti. „Lecţia” e dramă. Profesorul nu se mai poate abţine şi face ce trebuie să facă orice dascăl unui elev care nu prinde din prima schepsisul cursului: îl omoară. Ce atâta delicateţe, ce atâtea curricula, ce political correctness şi drepturile elevului? Poc! Lol again. „Scaunele” sunt cuminţi. Numai zumzetul vizitatorilor invizibili le tulbură. Asta e piesa cea mai tare. Bătrânii ăia care sar pe geam în şuşotelile celor care şi-au aşezat dosul pe scaune sunt geniali. Şi bolnavi deopotrivă. Şi politicoşi. Şi suspicioşi. Şi de toate. Ca noi toţi. 

E o lume nebună în scriitura lui Ionesco. Numai că aici niciodată nebuniile nu par întâmplătoare. Nu caut să mă dau rotund şi să spun că am înţeles toate nuanţele şi dedesubturile. Ci că te însoţeşte permanent senzaţia că aşa trebuie să fie. Până şi replicile aparent idioate vin firesc în piesele astea. Adică nu-i ca la Urmuz. Şi nici iarna nu-i ca vara. Ah, ce personaj mişto ionescian ar fi ieşit din ăsta ultimu’!

(Eugene Ionesco, Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele, Regele moare , 240 p., ed. Humanitas, 2010, trad. de Vlad Russo şi Vlad Zografi)

Ce-ai mai putea spune în plus despre unul dintre cei mai mari dramaturgi pe care i-a dat omenirea? Nu prea multe, aşa încât o să spun câte ceva despre mine, cel care s-a întâlnit zilele astea cu Cehov.

N-am prea avut obişnuinţa de a citi teatru. Preferam, acolo unde se putea, să văd piesele jucate, indiferent dacă spectacolul era bun sau prost. Până la o vârstă, nici nu prea puteam decela între o piesă de teatru jucată bine şi una interpretată mediocru. Credeam că teatrul, spre deosebire de celelalte forme de artă, nu poate da greş. O prejudecată, ştiu. La fel de penibilă ca aceea a oamenilor simpli care cred că orice lucru care are de-a face cu divinitatea e „frumos”. De aceea avem până şi brichete cu Isus Christos…

Oricum, „Livada de vişini” şi „Unchiul Vania” mi-au plăcut, la citire, foarte mult. Şi nu e doar datorită faptului că dramaturgia îţi dă şansa să guşti cel mai tare din „viu” (mult mai profund decât un roman, de exemplu, unde gândurile personajului sunt, de cele mai multe ori, „povestite” de autor), ci pentru că personajele lor sunt convingătoare, chiar dacă vin dintr-un alt timp şi chiar dacă sunt puse în faţa unor situaţii pe care eu, să zicem, nu le-aş putea trăi. Familia burgheză ajunsă în faliment din „Livada de vişini” are o anume eleganţă care, însă, o duce la pieire, pentru că stăpâna casei (Liubov Andreevna) pare mult prea aristocrată pentru a-şi bate capul cu probleme minore (achitarea unor datorii) şi, astfel, livada de vişini va fi vândută fiului unui fost lucrător al pământului, ajuns moşier (o ironie des întâlnită în literatura epocii). Excepţională scena finală, unde bătrânul Firs, lacheu, rămâne închis în casă, după ce toată lumea pleacă, aşteptându-şi, parcă, sfârşitul, în sunetul înfundat şi sacadat al tăierii copacilor.

„Unchiul Vania” e o bucată mai aplecată înspre dilemele şi frământările unui om ajuns la o anume maturitate, care-şi dă seama că întreaga lui viaţă a tânjit la altceva. Aşa ajunge s-o iubească pe noua soţie a fostului lui cumnat (Elena Andreevna, o femeie sub 30 de ani) şi să încerce să-l omoare pe soţul acesteia (Serbreakov) când acesta din urmă sugerează că ar trebui să vândă moşia. Legat de glie şi de propriile frustrări în aceeaşi măsură, Vania acceptă umilit plecarea celor doi de la moşie şi, chiar dacă izbânda e doar una parţială, eroul principal rămâne convins că viaţa nu i-a rezervat, pe deplin, ceea ce meritase.   

Asta zis aşa, pe scurt, pe foarte scurt chiar. Cehov merită citit şi, spre deosebire de marea majoritate a autorilor de oriunde şi oricând, merită oricând REcitit. 

Mi s-a făcut brusc un dor nebun de teatru.

(Anton Pavlovici Cehov, Livada de vişini. Unchiul Vania. Pescăruşul, 272 p., ed. Adevărul Holding, 2010)

Poezia lui Nicolae Prelipceanu miroase a singurătate. Şi dacă sunt gata să subscriu la ideea că, în acest caz, singurătatea nu e un atribut al omului superior, care vede în ea refugiul suprem, la fel de convins sunt şi de faptul că autorul e aproape încântat de apetenţa lui pentru solitudine.

Imaginea cea mai aproape, după capul meu, de esenţa poeziei lui Prelipceanu e aceea a unui ins care stă nemişcat în mijlocul unei pieţe, în timp ce trecătorii mărşăluiesc din ce în ce mai repede lăsându-l, impasibil, în urmă. Ca-n reclamele acelea din anii ’90, unde maşinile prind o asemenea viteză încât conturul lor se topeşte în imaginea unor dâre strălucitoare de lumină. Ca să nu mai zic că mi se pare că cel mai adecvat decor pentru citirea acestor poezii e proiectarea, în spate, pe un ecran imens, a videoclipului „Thank U”, al lui Alanis Morissette.

Există, aici, şi o candoare a dezastrului, o duioşie a tragediei: ” mi-e frică pentru vieţile câinilor / şi ale tuturor animalelor mici / care traversează şoselele // în grămăjoara aceea de carne / şi blană care a fost o pisică / mă imaginez tot pe mine / aşa cum o să mă calce / şi-o să mă macine pe urmă / roţile maşinăriei – / aerul apa şi pământul – / cărora le voi fi o pastă propice / cu mirosul meu putred / cu tot” („eu însumi călcat de o maşină cu mult mai mare”)

La N. Prelipceanu, moartea nu e echivalentul unui sfârşit, ci încununarea unui succes natural, reuşita unei noi nunţi cu rămăşiţele zilei, cu decorul vieţii înseşi. Ratarea acestui final e privită, din nou, cu maximă îngăduinţă. Îţi şi imaginezi că autorul, copil fiind, a fost mângâiat pe creştet după ce a încercat, fără izbândă, să se sinucidă: „a te fi născut a te fi ucis o creangă de nuc / pe vremea când încercai să te spânzuri / de trandafirul sălbatic // ce linişte ar fi fost azi pe pământ / dacă sforicica aceea nu se rupea / şi nici crenguţa cu spini / nu se încovoia” („Ratându-mi sinuciderea la 13 ani pe urmă n-am mai încercat”).

Una dintre cele mai frumoase poeme din volum este „Singurătate la Oradea”, care exprimă, concentrat, întreaga concepţie a cărţii: „prima oară m-am trezit singur / în mijlocul mulţimii / pe o stradă de lângă Criş / la Oradea / acum 50 de ani şi mai bine // golul de-atunci din suflet nu se mai umple / chiar dacă apele curg şi vuiesc la fel şi acum // două umbre / mă uit după ele / tatăl meu încă tânăr şi viu / şi eu însumi în mijlocul / fluviului de oameni de-atunci / astăzi secat aproape sută la sută”.

„Un teatru de altă natură”, o piesă a micilor drame citadine, trăite sub umbra necruţătoare a vremurilor care trec, trec, trec.

(Nicolae Prelipceanu, Un teatru de altă natură, 72 p., ed. Cartea românească, 2006)