Posts Tagged ‘suspans’

A apărut un nou număr al revistei suspans.ro. Constribuţia mea este un text despre cartea lui Georges Simenon, Eşecul lui Maigret, pe care îl puteţi citit dând clic aici.

Tot din acest număr al revistei vă invit să citiţi editorialul lui Mircea Pricăjan, Astenia noului an. Dar nu ocoliţi nici restul materialelor, că nu-s de lepădat. Lectură plăcută!

 

(Georges Simenon, Eşecul lui Maigret, 200 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Nicolae Constantinescu)

…sau Dick Tracy, dacă vi se pare mai şic. Cam aşa „arată” romanul lui Raymond Chandler, „Adio, iubito!”. Nu e uşor lucru să îmbraci în haine clasice o poveste din această categorie. Lui Raymond Chandler i-a reuşit. Detectivul Philip Marlowe are o eleganţă aparte atât în stilul de viaţă pe care şi l-a ales (chiar dacă e presărat cu unele excese), cât şi în iscusinţa de a ieşi abil din toate situaţiile problematice.

Raymond Chandler e considerat unul dintre cei mai buni scriitori de romane poliţiste ai secolului XX. Încadrarea aceasta n-are absolut nicio relevanţă pentru iubitorii genului, care sunt oricum greu de dus cu zăhărelul atunci când vine vorba despre literatura de suspans. Numele autorului nu e, în sine, o garanţie a succesului cărţii. Asta cu atât mai mult cu cât literatura poliţistă nu se reduce la calofilie şi la stârnirea facilă a unor emoţii primare, aşa cum o face, de exemplu, literatura soft ori cea de consum. Unicitatea lui Raymond Chandler stă, paradoxal, mai degrabă în „clasicismul” acţiunii decât în reinventarea genului.

Citiţi mai departe recenzia pe site-ul revistei suspans.ro, dând clic aici.

(Raymond Chandler, Adio, iubito!, 290 p., ed. Nemira 2010, trad. de Mircea Pricăjan)

În urmă cu ceva vreme mă gândeam că toţi aceia care se dau mari specialişti în ceea ce se cheamă creative writing sunt nişte bieţi impostori, care-şi ascund frustrările în spatele unor lecţii date, evident, cu cele mai bune intenţii. Nu cred nici acum că există reţete bine bătute în cuie pentru a scoate artă din înşiruirea banală a câtorva cuvinte. Adică nu pot concepe, încă, faptul că literatura se poate naşte cu metodă. Mai degrabă cred în imensa ei splendoare spontană decât într-o grilă logică prestabilită. Mie îmi plac muzele, nu algoritmii.

Totuşi, cred că unele cursuri de gen pot fi utile, mai ales în condiţiile în care te înhami la un proiect literar fără să ai habar cum poţi obţine suspans, emoţie, sentiment. Chiar dacă nu ţi se dă mură-n gură, ai măcar certitudinea că nu baţi câmpii cu graţie. Şi ăsta e un punct de plecare. Ryu Murakami l-a ratat. Sau o fi avut profesori proşti de creative writing.

Restul textului, pe suspans.ro.

(Ryu Murakami, În supa miso, ed. Polirom, 2006, trad. de Florin Oprima, 2006)

 

A apărut nr. 5 al revistei suspans. ro. Din punctul meu de vedere, high-light-ul acestui număr este interviul pe care Mircea Pricăjan i l-a luat lui Dan C. Mihăilescu. Way to go, buddy! Cu Mircea vorbesc, evident… 🙂 Apropo, editorialul, semnat de acelaşi Mircea, e unul dintre cele mai bune texte de atitudine pe care le-am citit în ultima vreme. Îl recomand călduros.

Să nu uităm, totuşi, că şi subsemnatul şi-a făcut datoria de recenzent, aşa că veţi putea citi impresiile mele despre Cadavrul din bibliotecă, un roman al veşnic surprinzătoarei Agatha Christie.

Lectură plăcută!

(Agatha Christie, Cadavrul din bibliotecă, 224 p., ed. Rao, 2009)

Nu mă entuziasmez uşor în faţa literaturii horror, SF ori fantasy, pentru că mi se pare că, aici, libertatea autorului e atât de mare (nu trebuie să ţină cont nici măcar de legile fizicii, dacă n-are chef…), încât lipsa de previzibilitate a acţiunii poate fi deturnată în orice direcţie, ducând, deseori, la crearea artificială ori bruscă a unor situaţii menite să-ţi provoace fie fiori de groază, fie stări de nelinişte.

De aceea, n-am crezut că „Duma Key” îmi va plăcea prea mult. Adevărul este că, de multe ori, mă incită tomurile groase şi că terminarea unei astfel de cărţi (peste 600 de pagini) se constituie, pentru mine, într-o izbândă. Ambiţia a fost cu atât mai mare aici cu cât, repet, nu sunt un mare fan al literaturii de acest fel (dintr-o naivă, probabil, ignoranţă. În afară de H.G. Wells cu al său „Om invizibil”, nu ştiu să mai fi trecut prin vreun autor de felul ăsta, dacă nu-i includem aici pe Huxley ori Orwell…) Dincolo de povestea în sine, ceea ce face din „Duma Key” a lui Stephen King o carte bună este şi construcţia sub formă de  puzzle a acesteia. Asişti, neputincios, la derularea unor detalii cu care nu ştii exact ce să faci. Însă totul prinde un contur coerent pe măsură ce te apropii de finalul cărţii, unde suspansul e dozat cu meticulozitatea specifică lui King.

Edgar Freemantle, om de succes în industria imobiliară, suferă un grav accident, în urma căruia rămâne fără braţul drept. Mutilarea fizică are repercusiuni şi asupra sănătăţii mintale a victimei, care e cuprinsă de episoade brutale de violenţă domestică, având-o ca ţintă pe soţia sa, Pam. La sugestia unui psihiatru, decide să-şi schimbe radical viaţa, într-o încercare de a restabili ordinea pierdută. Pentru aceasta, se mută pe Duma Key, la capătul mării, unde va descoperi, cu timpul, că o catastrofă poate funcţiona compensatoriu: lipsirea de un braţ îţi poate aduce, ca bonus, un talent nebănuit. Edgar Freemantle se apucă de pictat. De aici încolo, lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Ceea ce părea iniţial un dar divin se dovedeşte a fi un blestem pentru cel care, din cauza forţei magice a pictrurilor sale, va provoca, involuntar, un lung şir de catastrofe celor dragi. Nu voi spune ce se întâmplă, va trebui s-o descoperiţi singuri, dacă veţi avea curiozitatea să citiţi cartea.

Ceea ce pot să spun, în schimb, este că pentru mine cartea a reprezentat o surpriză plăcută. Pentru că mi se întâmplă destul de rar să mă apropii de o carte cu sfială şi să descopăr că ar fi trebuit, poate, s-o fac mai demult. Recunosc, totuşi, că e genul de carte care te „vrăjeşte” doar atâta vreme cât o citeşti. În momentul în care închizi cartea, revenirea cu picioarele pe pământ e atât de brutală încât pare că n-ai fost plecat, de fapt, nicărieri. Nimic nu trece dincolo de pagină. E o sărbătoare a orelor pe care le petreci citind pur şi simplu cartea. Şi atât. Însă pentru plăcerea cu care se citeşlte acest roman şi pentru curiozitatea pe care ţi-o provoacă, îl recomand tuturor cititorilor de literatură mainstream care vor să vadă şi altceva. O linişte a apelor, tulburată de cine nici nu te aştepţi…

(Stephen King, Duma Key, 626 p., ed. Nemira, 2008, trad. de Mircea Pricăjan)