Posts Tagged ‘suspans’

2410Dora_Pavel-Do-not-cross-195x300Dora Pavel e o scriitoare tenace.  A publicat câteva volume de poezie, însă a rămas în conştiinţa publicului ca autoare de thrillere originale şi incitante. După Agata murind,Captivul şi Pudră, autoarea revine cu un volum surprinzător, la limita dintre romanul de suspans şi ficţiunea psihologică.

[continuarea, în numărul 10/2013 al revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(Dora Pavel, Do Not Cross, 184 p., ed. Polirom, 2013)

G.Chiriac-S-a-zis-cu-noi-218x300În 2011, George Chiriac publica Frica circulă prin subteran (ed. Casa de pariuri literare), un volum de poeme care, fără a emite pretenţii de mare originalitate, avea să-l aşeze pe tânărul autor într-o galerie selectă a poeţilor care sunt conştienţi de vocea lor într-un peisaj poetico-literar deseori haotic. Nu există un gen poetic al ororii ori al groazei ridicată la rang de fior liric, cel puţin nu în literatura noastră recentă. Cu toate acestea, nu împărtăşesc nici părerea prefaţatorului volumului (A.R. Deleanu), care afirmă că poetul ne propune un „univers absolut original în literatura română”. E adevărat că nu avem un Edgar Allan Poe prin ogradă, dar parcă de un A.E. Baconsky, cu tenebroasele lui metafore şi cu vuietul fioros-gothic al versurilor sale, tot ne mai amintim.

[continuarea, în revistadesuspanslogo, cu un clic aici]

(George Chiriac, s-a zis cu noi, ed. Casa de pariuri literare, 2012, 78 p.)

Şi de-ar fi numai atât. Trebuie să ştiţi că nu e vorba doar despre o proastă dispoziţie a mea, ci despre o imposibilitate obiectivă de a mai citi la fel de mult şi de a scrie la fel de prompt. Nu intru în detalii, că n-are rost. Spun doar că atunci când pe parcursul unei zile trebuie să vezi 4 medici şi să ţi se recolteze de mai multe ori sânge (pentru că niciun laborator n-are încredere în rezultatul altuia), când primeşti buletinul de analize şi vezi cu ochiul liber că rezultatele-s mai degrabă din categoria „dezastru” decât „merge şi-aşa”, zău că nu-ţi mai arde de chestii de-astea. Don’t get me wrong: am citit în tot acest timp, însă fără atenţia aceea necesară ca să pot şi scrie ceva mulţumitor despre carte. O să-mi revin.

Până una alta, am citit şi cărţulia asta a lui Pamuk, care, drept să vă spui, nu m-a impresionat deloc. E un fel de mic tratat despre roman, dar nu în sens istoriografic, ci mai degrabă privit din perspectiva percepţiei celui care se lasă sedus de frumuseţea cărţilor. Pamuk distinge între cei care citesc dintr-o nevoie de compensare a unui vid interior şi cei care o fac, dimpotrivă, din conştientizarea unui preaplin existenţial. Dar asta e o difernţiere mai subtilă. Aflăm şi despre cititorul care aşteaptă anumite lucruri de la o carte, iar în momentul în care acestea vin e fericit; la fel cum există şi cititori care preferă să fie luaţi prin surprindere. Banal.

Există, totuşi, şi o valoare documentară a cărţii, pentru că, pornind de la modul în care Pamuk şi-a scris Muzeul inocenţei, un roman încântător, aflăm despre strategiile şi metodele folosite de scriitor pentru a produce literatură. Pamuk e foarte pedant, ne dă detalii inclusiv în legătură cu ordinea apariţiilor unor personaje sau obiecte în derularea acţiunii. Face, aşadar, o tentativă farmaceutică de a ne convinge că romanul nu se poate naşte oricum. Sigur, nici n-am fi crezut asta, însă dacă luăm de bune părerile unora şi ale altora cum că Muzeul inocenţei e mult prea mult inspirat din Proust (lucru în care eu nu cred, şi-am mai spus-o de ce), ar trebui să conchidem că reţeta despre care vorbeşte Pamuk aici se referă exclusiv la modalităţi moderne de reinterpretare şi reutilizare a unor clişee literare. Nu e cazul.

Mi-a atras atenţia, în mod special, distincţia pe care o face Pamuk între modurile de raportare la literatura „mare” şi la cea de suspans/poliţistă, de pildă. Redau fragmentul. Băgaţi la cutie:  „autorii unor astfel de romane (poliţiste, n.m.) adaugă câte un element de suspans şi intrigă la fiecare câteva pagini. Pe de altă parte, pentru că nu suntem epuizaţi de efortul constant de a pune întrebări grave despre sensul vieţii, ne simţim confortabil şi în siguranţă când citim asemenea cărţi. De fapt motivul pentru care citim astfel de romane este acela de a simţi tihna şi siguranţa oferite de un loc familiar. Iar motivul pentru care revenim la romanele literare, la romanele mari, unde căutăm îndrumare şi înţelepciune, pentru a conferi un sens vieţii, este faptul că nu ne simţim bine în lumea în care trăim” (p.135).

(Orhan Pamuk, Romancierul naiv şi sentimental, 182 p., ed. Polirom, 2012)

Cred că prima carte a lui Mircea Cărtărescu pe care am citit-o a fostTravesti şi am fost uimit să constat atunci că un mare autor poate arăta aşa. Desigur, eram tânăr şi neexperimentat şi aveam o groază de clişee penibile în legătură cu felul în care trebuie să sune literatura bună. Nu neg că plăcerea pe care mi-a stârnit-o micro-romanul lui Cărtărescu (o nuvelă mai stufoasă, după capul meu) a fost aproape vinovată, întrucât aceleaşi jenante prejudecăţi despre literatură mă îndemnau oarecum să strâmb din nas. Numai că n-am mai putut. Chiar dacă receptarea critică a volumului, la momentul apariţiei, a fost slăbuţă, rămân la ideea că Travesti e o carte bună, în care imagologicul se îmbină spectaculos cu întâmplări de o colosală mediocritate. Şi tocmai asta o face interesantă.

*restul recenziei – pe site-ul revistei , cu un clic aici.

(Baudoin, Travesti de Mircea Cărtărescu, ed. Humanitas & Jumătatea plină, 2011)

Ceea ce scrie Nicolae Manolescu în Istoria… sa, referitor la literatura poliţistă şi de suspans, e uşor descumpănitor. Ideea de bază a fragmentului cu pricina (pentru că despre un fragment vorbim, criticul literar fiind ferm convins că, din punctul de vedere al valorii literare, această nişă este inexistentă) este aceea a unui paradox: cum de nu avem mai mulţi scriitori (se subînţelege: buni) de cărţi de acest gen, din moment ce aşteptările publicului sunt mari (supoziţie bazată pe observarea succesului de care se bucură, în România, ecranizările unor romane ale Agathei Christie ori serialele tv de gen)? Cred că Manolescu porneşte de la o eronată percepţie estetică asupra acestui gen de literatură. Şi o spun şi de ce: după părerea criticului, Rodica Ojog-Braşoveanu este nulă din punct de vedere literar. Citindu-i „Moartea semnează indescifrabil”, am rămas cu impresia că lucrurile nu stau tocmai aşa.

*continuarea textului, pe , cu un clic aici.

(Rodica Ojog-Braşoveanu, Moartea semnează indescifrabil, ed. Nemira, 2011)

…şi eu care ziceam că nu prea mă afectează strategiile de marketing în ceea ce priveşte cărţile şi că sunt suficient de stăpân pe gusturile şi pe instinctul meu încât să nu pun botul la toate laudele care însoţesc poveştile din raftul librăriilor. De data aceasta, însă, logica intrinsecă a demersului meu consumist a fost devastatoare. Ceva de genul: în curând trebuie să scriu un text pentru suspans.ro; ca să fac lucrul ăsta, trebuie să selectez şi să citesc o carte; cartea respectivă trebuie să întrunească măcar două-trei trăsături ale genului (thriller, policier, atmosferă, suspans, ritm, tăierea respiraţiei ş.a.m.d.). Ei, şi ca să nu dau greş, mi-am zis să fiu atent la reclama făcută volumului. Am văzut pe coperta cărţii din faţa mea următoarea constatare: „O lectură splendidă!”. Bun, dacă remarca i-ar fi aparţinut Oanei Stoica-Mujea, treceam peste. Însă am văzut numele: Stephen King. Aşa că n-aveam cum să dau greş (sau, cel puţin, aşa speram, pentru că, dacă-mi aduc bine aminte, lista prezentată de King la finalul „Misterului regelui – Despre scris”, cuprinzând autori care i se păreau lui prizabili, nu mi-a provocat cine ştie ce entuziasm).

*continuarea, pe , cu un clic aici.

(Carlos Ruiz Zafon, Jocul îngerului, 472 p., ed. Polirom, 2009, trad. de Dragoş Cojocaru)

Încep cu o întrebare funny, ca să intrăm mai bine în atmosferă. Deci, ştiţi voi care este diferenţa între o găină? Da, aţi citit bine: diferenţa între o găină. Nu, nu între o găină şi altceva. Ci între o găină şi atât. Dacă nu vă vine în minte niciun răspuns inteligent, atunci citiţi cu maximă atenţie fragmentul care urmează: „Elise se retrăsese în ceea ce i se spunea Grădina dintre casă. Da, era un nume straniu, dar destul de corect. În spatele casei, cele cinci colţuri păreau să se unească într-un semicerc. Acolo, încă din tinereţe, Crescentia îşi făcuse un fel de grădină între casă.” (p.22). Ei, acum e limpede? Încă nu?! Urmăriţi-mă în continuare.

*Citiţi restul recenziei pe , cu un clic aici.

(Oana Stoica-Mujea, Crime perfecte. Dincolo de oglindă, ed. Tritonic, 2010)

Am întâlnit de mai multe ori în literatură teme magistral alese şi, totuşi, ratate exemplar. N-o să dau exemple, ca să nu fiu acuzat că-s manierist ori, şi mai rău, elitist. Dar bănuiesc că nu spun lucruri noi: e vorba despre cărţi care promit marea cu sarea, iar înăuntru dai de o apă stătută şi deloc frumos mirositoare.

Ei, acum mai exagerez şi eu, pentru că romanul poliţist despre care vă vorbesc acum nu e chiar un fiasco. Că, dacă ar fi să luăm de bune mesajele publicitare şi promovarea de care au parte autorii nordici din domeniu, am crede că, odată ce avem un thriller scandinav în mâini, l-am prins pe Dumnezeu de-un picior. Sau măcar de-un deget.

Continuarea recenziei, pe , cu un clic aici.

(Hakan Nesser, Cu ochii minţii, ed. Trei, 2011, trad. de Constantin Dumitru Palcus)

Semnalez apariţia nr. 4 al revistei Poesis Internaţional, în cuprinsul căreia apare cronica mea la cartea Norei Iuga, Berlinul meu e un monolog. Să mă laud şi să vă spun că însăşi Nora Iuga mi-a dat un telefon ca să-mi mulţumească pentru textul meu referitor la jurnalul dumneai? Mă laud! 🙂

Revista o puteţi găsi în librăriile Cărtureşti ori, pentru cei mai din margine (cum sunt şi eu), la punctele de difuzare Inmedio. Sau, dacă vă e lene să vă deplasaţi şi s-o luaţi pe hârtie (deşi merită, parol!), o puteţi accesa aici.

Chestiunea a doua: a apărut şi nr. 11 al revistei suspans.ro, unde puteţi găsi, printre altele, recenzia mea la cartea lui John Saul,Coşmarul. Vă invit să răsfoiţi revista sau, dacă mă vreţi doar pe mine, daţi clic aici.

(John SaulCoşmarul, 322 p., ed. Rao, 2006, trad. de Monica Şerban)

M-am hotărât destul de uşor să pun acest titlu unui text care se referă la „Captivul” Dorei Pavel. Explicaţia e simplă: atmosfera cărţii mi-a adus aminte de videoclipul lui Moby, acela în care personajul central străbate un culoar sordid, lăsând în urmă chipurile schimonosite de boală şi bătrâneţe ale unor oameni aflaţi, pesemne, în pragul morţii. Iată şi fragmentul despre care vorbesc: „M-am îndreptat spre rezerva dinaintea căreia discutaseră mai devreme. Pe coridorul pe care l-am traversat a trebuit să mă strecor printre câţiva pacienţi care stăteau în picioare încremeniţi şi sprijineau zidul cu umărul, cât se poate de tăcuţi şi umili. N-aveau nici cea mai mică intenţie de a face ceva, altceva. Mi s-au părut nişte păsări de noapte corpolente, care eşuaseră nu se ştie cum în interior prin fereastra îngustă, decupată acolo la mare înălţime, şi care, după ce ore în şir se izbiseră în van de pereţi, au rămas în aşteptare, uimite şi speriate, ca şi cum pe moment orice tentativă de-a se urni le-ar putea fi fatală, sau, oricum, mai primejdioasă decât popasul lor stupid”. (p.186-187)

Cartea reprezintă, probabil, cel mai ciudat roman pe care l-am citit în ulimii ani. Şi dacă despre lucrul acesta pot vorbi cu uşurinţă, pot să spun la fel de cinstit că m-am învăţat de-acum să nu mai dau ascultare descrierilor de pe coperta a patra. Când am citit că este un „roman al erotismului maladiv şi al incestului”, m-am gândit automat la Nabokov, Henry Miller, Anais Nin etc. Nici vorbă de-aşa ceva.

Continuarea recenziei, pe site-ul revistei suspans.ro (a apărut nr.9!), cu un clic aici.

(Dora Pavel, Captivul, 248 p., ed. Polirom, 2006)