William Styron a murit la 1.11. 2006. Şi cică nu s-a sinucis. Deşi a avut parte de astfel de gânduri de-a lungul vieţii sale. Mărturia despresiei prin care a trecut e cărţulia asta mică, intitulată „Beznă vizibilă. Amintiri despre nebunie”.
Ce vreau eu să spun: iarăşi am senzaţia că sunt „împins” către nişte cărţi datorită unor evenimente exterioare şi perfect străine, deci, de fotoliul/canapeaua unde obişnuiesc să citesc. În fine, nu vreau să intru în amănunte pentru că nu mă simt în stare şi, oricum, pentru cineva care n-are idee despre ce vorbesc, dezvăluirea acestui mare secret ar fi un şi mai mare fâs.
Revin: cartea lui Styron descrie, nu foarte amănunţit, senzaţiile prin care trece un om cuprins de cumplita maladie care este depresia. Ştiu, de pildă, că la noi o astfel de boală e privită circumspect, din două direcţii: unii care consideră că e un simplu moft, o leşinătură care se potriveşte domnişoarelor de pension din romanele lui Jane Austen şi alţii care cred că e o boală într-atât de ruşinoasă (aidoma celor venerice), încât evită cu obstinaţie să vorbească despre ea ori s-o recunoască în cei apropiaţi, de frica stigmatizării publice. William Styron spune, ştiind asta pe propria piele, că depresia e o boală dintre cele mai grave, care poate fi, în unele cazuri, fatală. Ceea ce nu ştie Styron (şi nici psihiatrii care o investighează de atâta amar de vreme) este ce provoacă depresia. Răspunsurile pe care le dă în carte subliniază ideea că marea majoritate a psihiatrilor vorbesc despre cauze genetice ori despre traumatisme sufleteşti severe (pierderi de părinţi, fraţi, prieteni) suferite în adolescenţă. Omul nu poate să-şi consume la timpul potrivit durerea, aşa încât aceasta se acumulează pe nesimţite în timp şi izbucneşte din senin când ţi-e lumea mai dragă.
Autorul nu e suficient de meticulos în descrieri încât să te facă empatic. Se simte că se bucură că a trecut şi că şi-a scris cartea mai mult dintr-o datorie profesională, probabil, decât din convingerea că va ajuta cuiva. Oricum, cartea e interesantă fie şi pentru că un autor de asemenea mărime e dispus să-şi disece carnea şi să vorbească cu nonşalanţă despre situaţii jenante în care a trebuit să intre, din cauza bolii de care suferea. Refuzul socializării (care pentru un autor premiat şi răspremiat poate fi o catastrofă), greutatea de a se da jos din pat şi a-şi primi musafirii, bălmăjeala care ţine loc de articularea cuvintelor, toate acestea sunt ipostaze cu care suferindul se obişnuieşte treptat şi cu care speră să-i obişnuiască şi pe cei din jur.
În cazul lui Styron, depresia devine atât de profundă, încât el ajunge de mai multe ori să dezvolte gânduri suicidare. Însă, aşa cum pentru debutul unei astfel de stări nu există vreo explicaţie logică, nici pasul înspre ieşirea din chin nu pare să aibă vreo noimă. Autorul ne povesteşte că momentul în care şi-a dat seama că sinuciderea nu e o soluţie a coincis cu urmărirea unui film, care avea o coloană sonoră suficient de plăcută auzului încât, în imaginaţia pacientului, aceasta să învăluie şi să coloreze dintr-odată camera, aducâdu-i aminte de toate întâmplările fericite din viaţa lui, de toate nuanţele vii ale evenimentelor la care a fost martor. Acesta e momentul în care, în toiul nopţii, Styron îşi trezeşte nevasta şi se hotărăşte să se interneze. Primul, şi cel mai important!, pas spre vindecare. Notaţiile pe care le face în legătură cu viaţa spitalului nu sunt demne de reţinut (intuim caracterul un pic dificil al pacientului Styron, capabil să se amuze de metodele uşor puerile – din punctul lui de vedere – pe care medicii tineri le folosesc pentru tratarea unor pacienţi tulburaţi…).
Mai vreau să spun o chestie: n-am înţeles de ce traducătorul român a simţit nevoia să adauge la titlu. În original, cartea se numeşte Darkness Invisible. Mi se pare o prostie să adaugi „Amintiri despre nebunie” ca subtitlu unei cărţi care tocmai asta încearcă să demonstreze: că depresia nu e „nebunie”. Un om deprimat nu e un „nebun”. Subtitlul e, aşadar, o alegere nefericită, câtă vreme chiar şi autorul vorbeşte despre greşita înţelegere publică a bolii numită „depresie”. Aşa că un minus mare pentru această prostioară (cu raţiuni comerciale, evident).
Şi, nu ştiu de ce, ceea ce am citit ulterior pe net despre Styron pare desprins dintr-un thriller. Aflu că a murit la 81 de ani, de pneumonie. Banal până aici. Numai că imediat îmi aduc aminte că, în carte, Styron ne spune despre metodele pe care ar fi vrut să folosească pentru a se sinucide, ca să nu dea de bănuit. Una dintre ele era să se plimbe toamna (a murit în noiembrie), pe o vreme ploioasă, printr-o pădure, îmbrăcat doar într-o cămaşă cu mânecă scurtă. De ce? Ca să facă o pneumonie. Şi care să-i fie fatală.
(William Styron, Beznă vizibilă, 92 p., ed. Art, 2007, trad. de Mihnea Gafiţa)
Cu cărţile pe faţă 