Orice concurs literar din România e subiect de contestaţii aprige. În ceea ce priveşte premiul “Augustin Frăţilă”, acordat pentru cel mai bun roman al anului precedent, am fost surprins să găsesc printre finaliste cartea Alinei Nedelea, “Şoseaua Căţelu 42”. Nu pentru că n-aş crede în varietatea criteriilor luate în considerare atunci când, din zeci de romane, trebuie alese doar cinci; şi nici pentru că aş fi convins că cei trei critici din juriul I (Daniel Cristea-Enache, Alex Ştefănescu şi Dan C. Mihăilescu) au gusturi literare întotdeauna congruente. După umila mea părere, totuşi, existau în lista lungă a romanelor înscrise în concurs cel puţin încă vreo 5-6 care să fie mai valoroase din punct de vedere literar decât povestea Alinei Nedelea. Iar faptul că “Şoseaua Căţelu 42” a ratat premiul la mustaţă ţine de riscurile girării unui juriu atât de eterogen (vorbesc despre bloggeri, evident), încât absolut orice combinaţie de punctaje este posibilă.
Romanul constituie o simpatică tentativă de autoficţiune, în care se îmbină furorul adolescentin cu o “rebeliune” candidă şi ştrengărească. Alina Nedelea, aflată la prima ei încercare literară, scrie cu siguranţa omului care ştie că n-are nimic de demonstrat. Nu se pierde în detalii, nu “croşetează” liricoid în marginea unor întâmplări inedite, nu plânge, nu se jeleşte şi nu strigă, vorba poemului. Modul în care tânăra zvăpăiată trece prin lume e tributar unei atitudini de tipul “tongue-in-cheek”, fără o grijă pedantă pentru rezultatul acţiunilor aiuritoare. Detaşarea exersată în momentele dramatice configurează scheletul unei personalităţi care îşi propune de la bun început să se lase cât mai puţin influenţată de ceea ce se întâmplă în jur. E, până la urmă, o formă inteligentă a instinctului de conservare, mai ales că până şi episoadele macabre sunt descrise cu precizie chirurgicală, maniacală şi rece: “Mama nu bolborosea nimic. Pur şi simplu îşi dădea duhul: comoţie cerebrală. Şi uite-aşa ne-a demonstrat că ea avusese dreptate şi că se pregătea să ne părăsească. […] Îmi zice să-i aplic încă două palme, iar eu mă conformez, dar de data asta nu mai pricep absolut deloc de ce degetele mele lovesc doi bolovani şi nu doi obraji moi şi catifelaţi. Capul mamei nu s-a mai clintit, gâtul i-a înţepenit şi chiar dacă eu tot nu înţeleg o iotă din ce se petrece, scumpa mea mamă murise în doar zece secunde”. Moartea mamei, petrecută în zorii unui nou an, are o valoare cathartică. Din acest moment, Alina N., personajul cărţii, se rupe din chingile unei copilării trăite între blocuri şi începe o viaţă pe care şi-o va construi după propriul plac.
Romanul nu propune, aşa cum s-ar crede, sugestia unei self-made-woman story, ci se desfăşoară – haotic şi deseori întrerupt de scene inutile, de un umor grosier (luarea, din vasul de toaletă, la un chef, a rahatului – “bolovan” produs de prietena care se ruşinează de o asemenea ispravă şi pe care îl vor băga în geantă) – între două coordonate: pe de o parte, avem imaginea fals-idilică despre o adolescenţă comunistă (cu statul la coadă, cu mizeria cotidiană, relaţiile debile dintre părinţi etc.); pe de altă parte, întâlnim un bildungsroman fragmentat şi ultra-selectiv, care se doreşte, în partea a doua, o radiografie tristă a mirajului postdecembrist. Personajul ajunge star de cinema dintr-o întâmplare providenţială, se prostituează, se mută în Italia unde, cum altfel?, va încerca tot felul de job-uri, se va certa cu iubitul ş.a.m.d.
Din punct de vedere stilistic, autonaraţiunea cu inserţii biografice a Alinei Nedelea nu se deosebeşte fundamental de încercările literare ale congenerilor ei. Limbajul frust, expeditiv, personajele abia schiţate, episoadele izolate şi concise, toate acestea formează o istorisire din care lipseşte factorul coagulant. Însă lipsa de coerenţă a cărţii este rezultatul unui calcul deliberat. “Şoseaua Căţelu 42” vrea, cu alte cuvinte, să împuşte mai mulţi iepuri dintr-odată: e şi umoristic, şi frescă socială, şi roman al înstrăinării, şi o poveste cu mărunte aluzii fantastice, creând un amalgam destul de greu digerabil pentru iubitorul de mainstream. Asta, însă, nu e o problemă: l-ar fi putut salva reuşita estetică, însă vioiciunea lingvistică şi dezinhibiţia ca scop în sine nu par a fi suficiente.
Neoriginal şi destul de modest ca realizare literară, romanul Alinei Nedelea are, totuşi, o prospeţime ingenuă în peisajul literar de la noi. Cartea se citeşte relativ uşor, cu atât mai mult cu cât miza ei valorică e foarte greu de detectat. Cine vrea să-şi petreacă vreo 3 ore parcurgând o carte uşurică are în “Şoseaua Căţelu 42” companionul perfect. Cine se aşteaptă, în schimb, să găsească aici promisiunea salvării unui anumit gen de literatură de la blestemul mediocrităţii va rămâne, vai, cu buzele umflate.
(Alina Nedelea, „Şoseaua Căţelu 42”, Editura Allfa, 2012, 232 p.)
/ text publicat pe site-ul Literatura de azi /
Cu cărţile pe faţă 