Încă o dată!

Cărţile lui Sorin Stoica sunt un deliciu. Aşa că, după ce am dat gata Aberaţiile de bun-simţ şi Jurnalul, m-am năpustit asupra povestirilor din O limbă comună.

Nu ştiu exact de ce autorul a considerat acest volum drept unul de povestiri, câtă vreme acestea nu sunt altceva decât capitole ale aceleiaşi cărţi. Dac-ar fi fost vorba despre nişte povestiri de sine stătătoare, ar fi însemnat că ai fi putut citi cartea şi de la cap la coadă, fără să-ncerci senzaţia că nu pricepi nimic. Or, în cazul de faţă, capitolele se leagă… e un fel de roman haotic, de un comic extraordinar (din nou), cu păţanii mai mult sau mai puţin urbane, cu conţărani simpatici şi nu prea…

Oricum, nu vreau să spun prea multe despre carte. Doar faptul că – Sorin Stoica fiind un atât de talentat mânuitor al cuvintelor, meşteşugindu-le şi potrivindu-le în asemenea fel încât fie şi descrierea unei raţe să ţi se pară mortală – nu-ţi este mereu clar unde se termină realitatea şi unde începe ficţiunea. Sau invers. Poate că nici nu e atât de important, însă mie mi-ar plăcea să cred, de pildă, că zgomotul şi furia produse în rândul consătenilor de cartea scrisă de autor acum ceva vreme sunt reale. Pentru că mi-e uşor să înţeleg schizofrenia scuzabilă a omului cu frică de Dumnezeu între persoana necizelată care face ce vrea el în satul ei şi imaginea pe care un mucos i-o creează printr-o carte, care, nu-i aşa, poate fi citită şi în Lehliu-gară, dar şi în Tokyo… E credibilă astfel reacţia bătrânilor din satul de baştină al lui Sorin Stoica, pendulând între înjurătură plastică şi ameninţarea cu linşajul.

Dar nu credibilitatea face ca o carte a lui S.S. să fie faină. Ci umorul, talentul de povestitor, prostia omenească surprinsă cu delicateţe şi compătimire lipsită de condescendenţă. Precum şi un extraordinar simţ al autenticului. De care uneori ne jenăm, dar care e atât de bine prins în fibra noastră, încât ar fi o nesăbuinţă să facem abstracţie de el ori, şi mai rău, să-l renegăm cu furie. E un lucru pe care Sorin Stoica l-a înţeles cu asupra de măsură.

(Sorin Stoica, O limbă comună, 256 p., ed. Polirom, 2005)

Jurnalul bucuriei

A treia carte despre care am scris pe blogul ăsta a fost Aberaţii de bun-simţ a lui Sorin  Stoica şi încă de atunci mi-am spus că voi citi cu siguranţă şi Jurnalul său.

Ieri am dat o raită prin librării şi anticariate, aşa că m-am ales cu 7 cărţi, dar nu vă spun deocamdată care sunt astea. O să aflaţi la timpul potrivit. Aşa am dat şi peste Jurnalul lui S.S. Uitându-mă la început superficial prin volum, am văzut că el cuprinde note din ultimele luni de viaţă. Rândurile finale datează din 23 decembrie 2005, iar autorul moare la 6 ianuarie 2006. M-am aşteptat, astfel, ca jurnalul să fie trist, să fie supărat, răzvrătit, să-şi pună întrebări existenţiale bla bla bla… N-a fost aşa. Şi mă bucur enorm!

Nu m-am culcat azi-noapte până n-am terminat cartea (nu e foarte lungă, are sub 200 de pagini) şi, din nou, am râs în gura mare, de unul singur. De data asta, însă, eram acasă şi îmi era permisă o astfel de atitudine. Nu ca data trecută când, citind aberaţiile de bun-simţ, m-am apucat să râd ca prostu’ în public… Nu mă puteam stăpâni!

Jurnalul e o bijuterie umoristică, de la cap la coadă. Îmi vine să-l compar pe Sorin Stoica cu Ion Creangă, fără nicio conotaţie peiorativă. Stilul autorului e atât de fin şi atât de concentrat pe detaliile savuroase, încât orice povestire capătă contur şi substanţă sub mâna lui. Te ţii cu mâna de burtă la unele pasaje. Pe cuvânt!

Sunt antologice, de exemplu, povestirile despre unchiul Nae Stabiliment, care-şi arătase curu’ pe fereastră vecinilor, fiind exasperat că de fiecare dată când se aşeza la masă, locatarii blocului vecin ieşeau la balcoane mânaţi de curiozitatea de a vedea ce mănâncă omul, după o zi de muncă. Sau scenele din spital, când salonul e invadat de o întreagă familie de olteni, însoţindu-şi bolnavul. Unul dintre nepoţii pacientului oltean (sună a pacientul englez, da’ n-are nicio legătură) se învârte neliniştit de colo-colo, întrebând asistentele unde se face KGB-ul (în loc de EKG)…

Nu lipsesc şi referirile la politică, la Mona Muscă, la Traian Băsescu, în aceleaşi note umoristice, chiar dacă, în cazurile ăstea, Sorin Stoica e caustic. Fără a fi superstiţios, autorul observă că, de câte ori apare o recenzie într-o revistă literară, se simte rău fizic. Cred că sunt singurele pagini din întregul jurnal unde se întrevede că, dincolo de o tonică joie de vivre, există în fiecare spaima sfârşitului, pe care Sorin Stoica o camuflează atât de bine sub haina unei vieţi tihnite, plină de umor. Bravo lui…

Jurnalul e emoţionant. Pentru că nicio clipă nu vrei să laşi cartea din mână. Nicio zi nu trece fără ca privirea iscoditoare a lui Sorin Stoica să nu descopere ceva demn de povestit. Cu umor, cu înţelegere, cu lipsă de răutate pentru defectele mici ale oamenilor şi mai mici. Cu plăcerea de a se istorisi, de a împărtăşi tuturor bucuria din fiecare strop din timpul rămas. Până la ultima zi. Până la ultima suflare.

(Sorin Stoica, Jurnal, 200 p., ed. Polirom, 2006)